Interzis Fraierilor

NewBlog

2009-09-03T19:27:00.002+03:00

Un nou blog, dar asta nu inseamna ca voi renunta la acesta!
Enjoy!

Mancare

2009-09-02T15:43:00.003+03:00

Într-una din zile zăceam cu ochii aţintiţi spre ecranul televizorului meu în ideea că urmăream o emisiune gen "Bizzare foods". Singura problemă e că moderatorul e atât de ţicnit încât face emisiunea să fie mai degrabă "Disgusting foods" pe bună dreptate. Aşa am ajuns să cred că mâncarea sănătoasă nu e nici pe departe la fel de arătoasă şi gustoasă ca cea pe care nutriţioniştii o cred "otravă". Daaaaaaarrrrrrr...

...Sfântă Maioneză! Nu credeam că voi ajunge vreodată în viaţa mea să scriu despre mâncare şi iată-ne cu politica faptului împlinit aplicată.

Morcovul, ţelina, castraveţii, ca să nu mai vorbim despre pătrunjel şi mărar ori multe altele, au un gust jenant, trist, ce te repugnă fără vreo şansă de ulterioară apropiere. Tot ce e sănătos fie arată în aşa fel încât simţi nevoia să faci stânga-mprejur de urgenţă şi să te duci acolo de unde ai plecat, fie are un gust ce îţi dă spasme, febră, Parkinson, Alzheimer şi în final un coşciug din lemn de stejar probabil.
Dar asta au înţeles cei mai mulţi dintre membrii conntingentului meu şi poate al multora, şi evident, au luat măsuri. Refuză mere organice ce au diverşi chiriaşi sub coajă, refuză supe cu urzică, ceapă şi morcov; nu mai consumă apă plată,ceai verde, compot organic şi dulciuri făcute în casă ş.a.m.d. Toate astea în favoarea celebrului hamburger saturat de grăsimi şi ketchup ieftin, a shaormei greţoase şi pline de calorii, a prăjiturilor pe care nici măcar câinii nu le mănâncă şi a sucurilor care se cheamă aşa doar fiindcă au 0,1% suc natural de ceva.
Rareori găseşti ceva şi bun şi sănătos în acelaşi timp - de aici şi expresia murphysmică : Tot ce e bun: ori e imoral, ori este ilegal, ori ingrasa.

P.S. Filipinezii sunt de părere că la ei totul e sănătos, hrănitor şi delicios. De aceea ei gătesc absolut orice parte dintr-un animal, considerând aruncatul unor părţi (gen cap de peşte, testicule de taur, pancreas de porc, vase de sânge de porc, gingii de oaie, viermi de copac ş.a.m.d.) o risipă.

Gândurile cresc pe lângă mine

2009-09-01T15:06:00.003+03:00

1 septembrie, prima zi de toamnă. Aş vrea să vad celebrele frunze ruginii din cântecele vechi, să văd vreun stol în V ce-şi duce zborul spre sud. Aş vrea să pot fi şi eu romantică, visătoare la fiecare adiere de vânt şi melancolică atunci când văd stele pe cer în miez de noapte, dar nu, nu pot.
Sunt de-o nesimţire crasă; râd când văd femei amorezate de flori şi chestii lipsite de orice urmă de artistic. Mă tăvălesc de râs când le văd visătoare în cu totul alt sens decât ar trebui, gen relaţii cu bărbaţi fatali, nuntă de vis, călătorie plină de romantism în Paris.
Nu înţeleg nicicum asemenea comportament privitor la anotimpuri. Văd în toamnă doar sursă de inspiraţie, un prilej de a schimba ceva, temperatură ideală, perioada când poţi combina cele mai interesante haine, peisaj artistic, spirit de boem. Atâta tot. Tot ce pot face e să cânt şi să scriu despre cât de frumos e fii tânăr şi despre cât de aiurea e să fii ilegal şi limitat de o familie, de un oraş şi o ţară.

IPond Photography

2009-08-27T10:07:00.016+03:00

August si fotografii.
Fotograf: IPond
Model: Denisa

Hortensia Papadat Bengescu

2009-08-25T14:40:00.006+03:00

Cum ca de obicei nu prea ştiu ce se întâmplă cu mine intervin scurt în acalmia şi stratul gros de praf de pe blog. Astăzi scriu despre Hortensia Papadat Bengescu. Nu am ştiut niciodată nimic despre această doamnă care apăru brusc într-o listă cu scriitori modernişti la o oră de literatură. Nu m-a atras de fel numele dar în vara aceasta am hotărât să îmi folosesc curiozitatea la mai mult decat somn şi mâncare şi am început să citesc "Rădăcini". Un roman în două volume ce mă face să am o părere, în genere, bună spre foarte bună despre autoare. Cu alte cuvinte admir la H.P.B. faptul că nu scrie deloc precum alte scriitoare pe care le-am citit. E mult prea lipsită de pasaje siropoase cu încărcătură de epitete şi metafore pompoase, ceea ce o face să fie pe gustul meu.
Scrie coerent, în fraze uşor descifrabile şi de lungime acceptabilă, neobositoare. Foloseşte limba franceză destul de des, inducându-ne lent şi pe nesimţite în atmosfera începutului secolului trecut. Personajele ei sunt frumos definite şi deosebite. E ca şi cum aş face vedea un film despre fiecare, ajung să le cunosc în paralel cât şi împreună pe toate. Astfel Nory, Dia, Aneta, Caro, Cornelia, Madonna, Mado şi Dinu Baldovin devin speciali, vii.
Fără să abuzez de timpul vostru închei prin a vă sugera să citiţi Hortensia Papadat Bengescu chiar dacă are un nume de floare cu tulpini lemnoase şi corole stufoase şi lipsite de miros.

P.S. Ştiu că e absurd dar chiar cred că subnumita ar face treabă bună dacă ar avea un blog. Mă rog, treceţi voi verbele de persoana a treia la condiţional perfect.

Testament

2009-08-18T16:24:00.004+03:00

Ca un real blogger ce sunt am jurat frecventare zilnică a locului de muncă, articole multe şi frumoase şi bineînţeles, nu m-am ţinut de cuvânt. Nu am regrete profunde acum, urmărind trecutul în note retrospective. Deşi aveam o listă bogat încărcată cu lucruri pe care aveam să le fac in viitorul apropiat şi nu numai am ajuns la concluzia că nu mai am nevoie de nimic în condiţiile în care voi muri în curând. Nu mi-a zis-o nimeni, nici nu simt vreo briză de sfârşit răvăşind cotoarele de măr din stânga darrrrrr...ţin la ideea că nu mai am mult.
Dacă acum două luni înghiţeam apă fără nici cel mai mic menaj în speranţa că la un moment dat se vor coordona şi membrele mele şi voi înnota, iată că în prezent ştiu să înnot dar probabil sufăr de o otită. Sub cheie ipohondrică vă anunţ că până şi respiraţia plantelor e un teribil curent pentru mine ce-mi agită tot capul.
Nu imi pot face un testament referitor la bunuri ce le las drept moştenire urmaşilor fiindcă de bunuri materiale duc lipsă iar de urmaşi idem. Cu alte cuvinte tot ceea ce deţin eu se rezumă la parola unui cont ce mă ajută să intru pe diverse pagini, inclusiv pe acest blog; o tonă de nesimţire, bun simţ doar în visele când eu sunt victimă, un bagaj de cunoştinţe destul de aglomerat şi, evident, sute de secrete şi idei pe care mulţi le râvnesc.
În condiţiile în care nu pot anunţa parola conturilor mele sub nicio formă, nu pot da nesimţire altora şi nici cunoştinţe colorate , vă las extrem de puţin bun-simţ cu care să vă ştergeţi undeva căci oricum bunul simţ e ca şi cheia de la cutia de bere după ce o desfaci: inutil.
În concluzia acestui Pseudo-testament al ipohondrului din mine vă anunţ pe voi, zero cititori, că vă las ca moştenire NIMIC. Da, un mare, frumos, dulce, util, armonios, echilibrat, ingenios, cu multe calorii şi care nu transpiră NIMIC.

Audio issue

2009-08-17T14:07:00.001+03:00

noapte de groaza.mp3

Rânduri de ucis fantome

2009-08-08T22:54:00.002+03:00

Pare tipic mie: de fiecare dată când lipsesc din zonă se întâmplă fabuloase fenomene de care eu aflu abia când revin. Nu vă cer să vă aşteptaţi la rahaţi mişcători, păianjeni vorbitori, dinozauri cu aromă de gumă de mestecat sau râme cu ureche muzicală. Nu la aşa ceva ci la ceva chiar mai stupid, şi anume fantome de cerşetori nebuni morţi şi beţii în miez de noapte.
Cu alte cuvinte, în timp ce eu mă lăsam legănată de valurile Dunării pe un vaporaş care mai avea şi restaurant, în timp ce mă luptam eroic cu marginile de la pizza şi aveam dileme de genul "Ce pai să aleg? Verde sau vernil?" , amicii mei prieteni de pokemoneală o ardeau petrecăreţ. Mă refer la faptul că - din ce am înţeles eu - s-a lăsat cu beţii after 00, râsete cu non-romantism şi mârlănie din plin, faimoase vedenii pricinuite de cocktail-uri gastrice şi nu în ultimul rând tancuri sovietice ce dansau în plină stradă complet pe lângă muzică.
Dar revenim la ale Dunării valuri şi pet-uri străvezii ce se lăsau puse în mişcare de vânt almost inexistent, plutire pe care o urmăream decent de plictisiţi eu şi colegii de crăpelniţă de la bordul unui vas de 10x12 ancorat serios. Întâmpinaţi de o chelneriţă şcolită şi de muzică mai bună decât ce se ascultă în chioşcul de peste drum, am ales încrezători câte ceva ce se putea găsi în stufosul meniu. Trec peste partea cu "avem crap dar nu vi-l recomand" şi peste cea când mă aşteptam să primesc o şosetă ce se cheamă calzone şi defapt m-am trezit cu un quatro stagionne care avea în plus doar cârnăciori, şi conchid că vizita pe faleză a fost ok.
Da, ar fi fost ok în condiţiile în care nu m-aş fi simţit inutil de nevoită să aflu cu lux de amănunte cum arăta fantoma Paulei pe care au văzut-o eroii în/după miez de noapte , ori să ma chinui să calculez un alt atac al aceleaşi fantome despre care nu cred decât că era un biet cetăţean obosit ce ducea gunoiul în care era un hamster mort.
Nu mă aşteptam de la mine să debordez de coerenţă şi cursivitate în idei atâta timp cât lipsa cronică de inspiraţie se ameliorează numai pe intervale scurte de timp în ore târzii, sub presiunea vocii ce spune "Mai ai doar două minute!".

Povestea lucrurilor

2009-08-05T14:29:00.002+03:00

Dintr-o lipsa cronica de inspiratie ori imaginatie tipica mie observ ca nu mai pot scrie. In conditiile in care vacanta ma indobitoceste lamentabil nu-mi ramane decat sa "share"-uiesc cu zero cititorii mei ceva ce intr-adevar este bine realizat, din punctul meu de vedere. Asa ca hai sa lasam curelele cu piramide, eye shadow-urile rezistente la transfer si tigarile mentolate, iar mai apoi si alte lucruri caaaaaaaaaaaci

The Story of Stuff - Romanian from www.storyofstuff.ro on Vimeo.

Pe langa plopii fara sot...

2009-08-01T17:20:00.000+03:00

L-am vazut, mi-a placut, l-am postat.

Cald vs. Rece

2009-07-25T12:09:00.003+03:00

Mi-am luat o vacanţă neoficială ce s-a dovedit a fi perfect binevenită în contextul unei veri cu temperaturi gen iad. Întotdeauna am admis că am un dram de nebunie în sânge, minte şi spirit însă înclin să cred că nebunia nu mă determină încă să rămân la 60 Celsius în faţa unui monitor de 17'' cu un ventilator ineficient în frunte care în loc să răcească aerul pare să-l încălzească mai rău şi cu o unitate în urechea stângă ce seamănă cu cireaşa de pe tort, transformă răcoarea conservată dimineaţa când astrul ucigător pe nume Soare încă nu răsărise, într-o caniculă copleşitoare.
Nu vreau să fiu monumentul de destoinicie, perseverenţă, eficacitate, voinţă şi putere a umanităţii, motiv pentru care am refuzat să mă mai apropii de caloriferul încins de-i spun toţi calculator. Am preferat să îmi trăiesc viaţa socială mergând la ştrand pentru înot, ieşind cu prietenii seara şi citind ziua în camere reci, întunecate, delicios de primitoare pentru cărţile cu vampiri ce se lasă citite numai în compania unui suc rece cu gheaţă rece ce împreună mă fac să tresar de fericire că există cuvântul RECE.
Cu alte cuvinte, îi previn pe ai mei zero cititori că articolele vor fi rare şi plictisitoare, asemenea acestuia. Nu am mai scris de o săptămână şi singura impresie pe care o am despre perioada trecută se rezumă la ideea ca vara nu există decât CALD şi FOARTE CALD.

(Ne)Natural

2009-07-18T16:17:00.003+03:00

Poate că sunt mai mult decât puţin paralelă cu Universul în care trăiesc laolaltă stupizi, mai stupizi şi cei mai stupizi. Da, poate, însă nu cred că mai pot să scriu despre cât de artistic e să te uiţi la cer şi să îţi imaginezi personaje din desene animate printre nori, când tot ceea ce ar putea sta în puterea mea de a face se rezumă la zâmbete neghioabe drept feedback la nişte aprecieri de doi lei din partea unora care vorbesc ca să nu adoarmă. Nu mai pot scrie despre nimic, aşa cum altădată adoram s-o fac. De aceea de data aceasta voi scrie despre natural, natural sub aspectul pe care il folosesc toţi în refrenele penibile considerându-l un cuvânt indispensabil conversaţiilor legate de femei şi machiajul lor.
Cu alte cuvinte, se tot bate monedă pe ideea că femeia trebuie să fie naturală. Aud deseori bărbaţi care monopolizează discuţiile expunându-şi neinteresanta părere despre cum cred ei că femeile din dorinţa de a-şi ascunde defectele ajung să se ascundă ele însele în spatele zidurilor de farduri şi altor astfel de mizerii. Dacă nu îşi dau duhul bărbaţii pe tema asta atunci cu siguranţă se trezesc personaje ale nimicului să monologheze pe tema naturaleţii pe care un machiaj trebuie să îl aibă.
Problema nu este că ei vorbesc şi nici că sunt ascultaţi cu gura căscată de tute. Problema este că sunt înţeleşi greşit. Sunt ascultaţi de persoane ce stau drept şi gândesc strâmb. În altă ordine, ideea e că în loc să vezi persoanele potrivite cu un machiaj potrivit, natural iţi distrugi retina cu persoane nepotrivite cu machiaj nepotrivit.
Astfel fetele cu ten tânăr, proaspăt, intact îşi impurifică faţa cu farduri pe care le cumpără, le folosesc cu încredere; se închină la tubul cu fond de ten ca la un idol şi plâng jenant atunci când li se termină mascara.
Mai grav decât curfuterea asta este aceea de care nouă în mod normal ar trebui să ni se rupă, dar fiindcă în general vrem să avem somn fără coşmaruri nu putem sta liniştiţi. Este vorba despre persoanele alea care înţeleg naturalul o metodă de a-ţi transforma eul într-un fel de maimuţă. Şi iată că scriu despre femeile care s-au certat cu ceara de epilat, fondul de ten si rimelul. Care se închină la Cremă de mâini Doina când se simt împlinite spiritual după un coş de iarbă smuls cu mâna liberă din grădină.
Sunt peste tot, le întâlneşti pretutindeni, le vezi la TV în reportajele cu şi despre ţărani şi ai senzaţia că s-au mutat în casă la tine. Ele sunt genul care după ce s-au măritat îşi bagă foarfeca în păr spre a se uşura de claia arsă şi bienal năpârlindă. Se îngraşă. Şi voi o să spuneţi că până şi femeile cu părul scurt şi grase pot fi drăguţe, dar eu voi spune că da, dar nu toate. Cel puţin nu alea cu riduri de zici că a arat careva pe pielea lor, alea de-şi etalează mustaţa care dacă te chinui puţin poţi s-o faci codiţe împletite şi nici alea cu aluniţe cu fesuleţ, adică aluniţe cu blană pe ele, biiineee, păr.
Nu asta nu e natural, e maimuţăreală. Nu îşi dau niciun interes pentru a arăta mai bine şi se iau la întrecere cu vecina " care are mai puţine farduri în casă şi mai multă materie bună de spart retina altora pe faţă".

P.S. Nu am nimic cu Eva Herzigova dar altă fotografie bună de găsit în 10 secunde nu am găsit.

Blestem

2009-07-15T11:35:00.002+03:00

Chiar când mă plângeam de o acută lipsă de inspiraţie am fost lovită ca de un Mig21 de o rafală de poftă de scris pe motiv că s-a trezit o nimeni să mă întrebe "Cum e în vacanţă?". Am simţit cum îmi creşte pulsul, cum sub picioarele mele sunt alunecări de pământ, puteam sa fac ceva pe teoria ROGVAIV-ului că eu oricum vedeam doar roşu. Mi-am amintit că data trecută când s-a întâmplat asta m-au găsit cu un cuţit într-o mână şi cu un tub de ketchup în cealaltă, aşa că după ce mi-am revenit cu două pahare de cola şi nişte beţişoare cu zahăr am pus lacăt la toate sertarele posibile, cheia dându-i-o câinelui s-o îngroape. Aşadar nu aveam nicio şansă să mănânc ketchup cu pâine.
Am rămas cumva paralizată rânjind prosteşte şi i-am răspuns "plictisitor dar e...(suspans) ok :) "...

18+

2009-07-11T22:25:00.003+03:00

În afară de faptul că dacă mă vezi pe stradă îmi dai 20j de ani şi Sindromul Down nu credeam să mai am şi altă problemă. Dar zi de zi observ cum blestemul vacanţei câştigă teren şi îmi sfâşie orice dorinţă de a mai trăi ceva palpitant. In realitate am văzut până acum 15 ierni şi mă simt ca un minor cu o greutate legată de gât, obligat să se sinucidă aruncându-se de pe San Francisco's Golden Gate Bridge.
E vacanţă şi e a naibii de tulburătoare liniştea asta atunci când suferi de vârstă prea mică. Trăiesc un gri apăsător cu tente de plictiseală bolnavă în care singurele somnifere ce mă trimit în vise cu insule şi petreceri sunt nişte cărţi, un calculator obosit şi un televizor.
Şi asta e prima sâmbătă în care chiar regret că altădată spuneam că mă bucur de vârsta pe care o am şi de felul în care viaţa mea decurge; regret fiindcă nu pot să merg la o petrecere, se împart pijamalele înainte de doişpe, beau suc de portocale şi mănânc gogoşi dând în demenţă la TV pe motiv că nu pot ieşi căci o furtună se apropie...ca melcul.
Zi de zi stârnesc adrenalină vânând muşte prin cameră şi meditând la nimic. E frumos să te gândeşti la nimic, mai ales atunci când faci NIMIC. Simt atunci când înnebunesc, îndeosebi când sunt mai rău decât penibilă căci, iată, scriu cu diacritice. Dacă nu eşti "mare" nu poţi merge în Vamă, nu poţi fuma, avea petreceri, nu poţi să ţi-o pui cu prietenul şi nici să ai mofturi ori pretenţii. Dar cel mai rău e că nu ai voie să vrei, nu ai voie să poţi, să ceri, să indrăzneşti. Nu ai voie să gândeşti ori să visezi.
Refrenul cu "nu ai voie să..." mi-a spart timpanele în draci şi dacă mă întrebi de vreau două dopuri o să spun "NU!! Dă-mi 3 ani în plus, o maşină cu tot cu chei şi leave me fucking alone!".

P.S. De ceva timp îmi clădesc un regat cu viaţă boemă dincolo de graniţele viselor din somn.

Uniformă

2009-07-08T10:55:00.004+03:00

Atunci când se impune uniformă într-un liceu există două tipuri de reacţii:

1. Reacţia celor care cred că uniforma este un dar de la Dumnezeu. Ei văd o pură binecuvântare în uniformă. În general rataţii o să se bucure că nu o să mai dea banii pe alte haine şi o să îşi poată lua jocuri video.
Tocilarii virgini frustraţi vor visa la o dezvirginare în uniformă fiindcă e cunoscut faptul că ei se simt întregiţi din punct de vedere psihic şi fizic atunci când poartă uniforma. Ei cred că eşti plin de personalitate dacă ai uniformă cu cravată de vânzător de dulciuri si sacou care sta ca pe gard pe coastele atât de ieşite în afară încât se văd de pe cealaltă emisferă a Terrei.
Evident, fătucile rahat-cu-ochi se vor uda de fericire când vor simţi măiestria uniformei direct pe chiloţii lor cu floricele sau pe părul de pe picioare. Nu vor mai fi nevoite să îndure chinul zilnic de altă dată când celelalte fete, mai bune şi mai frumoase decât ele, veneau cu haine noi cumpărate din magazine celebre şi rafinate. Aşadar vor spune adio tricoului cu Mickey Mouse şi jeanşilor de clasa a IV-a pentru a întâmpina camaşa albă, fustiţa cu volane, sacoul cu sigla liceului şi ecusonul de toată jena în care nimeni nu iese niciodată bine.
De altfel şi profesorii vor ţine - nu o zi, nu o lună ori un an, ci toată viaţa - predică despre utilitatea uniformei, despre cât de frumos este să stai la catedră şi să nu te doară ochii şi alte baliverne de tot penibilul.
Si nu în ultimul rând, le menţionez pe femeile de servici, care, cu siguranţă, vor găsi uniforma un prilej excepţional să lase maătura şi mopul deoparte şi să treacă la depănarea amintirilor de pe vremea comunismului când "a fi deştept şi deosebit"=uniformă.

P.S. Asta ca să nu mai spunem că deşi directoarea e varză , ea se crede minunată pentru simplul fapt că a semnat o hârtie cu aprobarea noului ham, pardon, noii uniforme.

2. Şi reacţia mea şi a celor ce împărtăşesc aceleaşi idei. Să fim serioşi. Uniforma nu e nici dar de la Dumnezeu, nici suflu al Sfântului Duh şi nici dovadă că Shiva sau Krishna au grijă de noi.
E pur şi simplu o metodă prin care nu ai voie să îmbini utilul cu plăcutul. Adică, nu ai voie sa vrei să îţi dezvolţi personalitatea, să fii creativ cu hainele tale şi să mergi şi la şcoală să înveţi ceva în acelaşi timp. În felul ăsta vom fi toţi la fel, nu ne vor deosebi decât feţele, care nu mereu le dau de gol prostia cumplită a unora. Nu ne vom deosebi deloc şi cel mai rău este că atunci când ne vom duce la chioşc să ne luăm un biet covrig vânzătoarea o să belească ochii la noi şi o să spună "aaaa...te ştiu pe tine...eşti de la liceul X. Spune-i doamnei Y că are să imi dea nişte bani...Dar vezi să nu uiţi, da?". Da, astfel de momente sunt cele in care te faci de rahat din cap până în picioare. Şi e doar un exemplu, fiindcă uniforma aduce numai pagube cu ea, şi nu mică o să ne fie mirarea când vom vrea să se deschidă pământul ca noi să cădem în el la 2 secunde după ce ne-am făcut de tot penibilul.
E tragicul tragicului căci de-abia aştept să înceapă şcoala şi să rânjesc grav atunci când o să vad rahaţi cu ochi cu cămaşa pusă pe dos, fătuci cu fusta ridicată până în gât ca să pară mai scurtă, grase cu sacouri tip sac, castraveţi fericiţi că în sfârşit au fost atinşi de Dumnezeu şi nu în ultimul rând, oameni cu adevărat drăguţi şi interesanţi care se vor pierde 6-7-8 ore în ţara uniformei.

P.S. Chiar dacă doamna director nu va citi niciodată în viaţa ei acest articol vreau sa ştie că eu chiar simţeam nevoia să fim băgaţi în seamă.

Moarte usor-chinuita

2009-06-28T21:03:00.003+03:00

Nimic nu se compara cu o moarte usoara, dar nu voi mai putea avea parte de asa ceva fiindca tin minte ca mi-a zis cainele ala de ciocolata "mori tavalindu-te in chinuri!!" si brusc am simtit ca blestemul era un fel de tatuaj ca alea cu Mickey Mouse de la gume de 500 de lei.

De curand am avut un fel de amintire din viitor. Eram la priveghiul meu, de fapt...la priveghiul a ceea ce mai ramasese din mine: un fel de salam...o adunatura de oase sfaramate si muschi pisati in forma de rahat. Apoi , deodata, luata de vant zboara o hartie dinspre geamul unei toalete. Uda fleasca, imputita si delicios de jegoasa cum era inca mai lasa sa se zareasca scrisul de pe ea. Era un articol de ziar in care era relatata aventura ce m-a dus la moarte. Am inceput sa citesc si mi-am dat seama ca eu am murit mult mai spectaculos decat Mickael Jackson sau decat vreun cioban din Cracanatii din Deal care a dat in primire in timp ce se dezvirgina.

Din ce am inteles eu ma dadeam in leagan undeva pe malul unei ape. Si cum ma dadeam eu peste cap cu leaganul mi-am dat seama ca s-ar putea sa trag curent daca am urechile descoperite asa ca am luat mainile de pe bara leaganului si le-am pus la urechi. Singura problema e ca am cazut in cap si da, mi-am rupt gatul. Nu stiu daca ma durea fiindca oricum eram beata critza de doua saptamani, important e ca a venit o inundatie si m-a luat la plimbare in josul raului pana la un pod. Acolo am dat cu capul de o teava, de fapt, mi-a intrat teava in ochi si a iesit pe partea cealalta cu tot cu creier. Am injurat de toti sfintii si poate ca din cauza ca faceam galagie a aparut un gunoier care m-a luat de acolo chiar cand ajunsesem la refrenul de la melodia cu "Old McDougle had a farm...eeee-aaaahhh-eeeee-aaahhh-oooo". S-a enervat ca aveam parul lipit de o cizma botita de pe acolo dar pana la urma s-a descurcat. Spunea ca ma ia sa muncesc impreuna cu el dar i-am spus ca nu vreau sa imi stric manichiura - sau ce a mai ramas din ea. Inca eram beata dar cica am ajuns la o platforma de gunoi carea putea a naibii de ingretosator, atat de rau incat gunoierul a facut stop cardiac. La naiba. A trebuit sa astept o vesnicie pana au venit pasarile sa ii manance ficatii si ochii si pana a putrezit de tot, ca sa nu mai stea pe mine fiindca atunci cand a murit nenorocitul el ma tinea in spate si ghici pe ce parte a cazut. Pe spate, da...dar ar fi cazut pe fata daca nu i-as fi legat eu sireturile de la ghete. In fine. Am facut cunostinta cu tot felul de pasari care faceau sex pe mine, cu tot felul de animalute necrofage care si-o trageau rapid prin parul de pe pieptul gunoierului, si chiar si cu furnici. Cu cele din urma chiar m-am imprietenit bine, sau cel putin asa scria in articol, ca cica ele s-au bucurat ca si-au luat si bonus dupa ce l-au curatat pe amicul ala al meu de pe mine - le-as fi dat mai mult dar nu au reusit sa isi ia decat un picior si jumatate.
Intr-o zi cand stateam si faceam plaja langa o coada de peste a aparut un caine turbat care facea spume. Am crezut ca-i vreo farsa de 1 Aprilie si l-am luat la misto cu "Hai , coaie...Razi de mine, ce naiba...Crezi ca-s moarta sau ce? Inca mai gandesc, bah putza!". S-a enervat si de draci a incercat sa ma sfasie. Dupa vreo doua ore de tavaleala am inceput sa-mi revin si mi-am dat seama ca m-a scapat intr-o groapa adanca si ca imi intrase in gat o conserva. Peste cateva zile a aparut un fel de excavator si ne-a luat pe mine si pe prietenii mei, pempersii si tampoanele de acolo, si ne-a dus intr-un cuptor. M-am panicat putin fiindca eu fara crema de plaja nu voiam sa ma duc acolo dar pana la urma am ramas prinsa cu dintii de usa. Am cazut fiindca ma dezhidratasem si devenisem pufoasa. Semanam cu ceva bun de mancat cred...caci m-a gasit o pisica pe jos si m-a inghitit. La cateva ore m-am trezit intr-o tavita pe care scria "Kitty" si langa mine era un fel de chestie lunga si alba...zicea ca-l cheama Limbric. Nu am apucat sa ii spun ca imi place numele lui fiindca nesimtita de matza mi-a luat buletinul din buzunar. M-am cam suparat pe ea, ce-i drept, dar dupa aia m-am bucurat ca asa a fost fiindca au venit o gramada de reporteri care imi strigau numele si nu le venea sa creada ca eu sunt. Pacat ca imi trecuse betia de tot fiindca atunci mi-am dat seama ca pisica a ras de mine si m-a facut in forma de parizer. De nervi m-a apucat somnul...

Si articolul s-a terminat. Am luat bucatica de hartie, m-am sters la fund cu ea si cand am aruncat o privire mai intr-o parte am vazut doi mosnegi cu grebla in gura stand la barfa si spunand ca defapt eu am avut o moarte foarte usoara, fiindca am facut infarct cand am vazut un OZN in timp ce ma dadeam in leagan.

Asadar, unchiule, sa nu te superi pe mine ca iti scriu abia acum, dar a durat ceva pana am desfacut bagajele. Mai tarziu joc baschet cu Sfantul Petru. Sa stii ca am murit in chinuri, asa cum a vrut cainele ala de ciocolata.

Iti trimit un mozol cu herpes.
A ta nepoata,
Smintita

Hit the road, Jack

2009-06-28T18:16:00.006+03:00

Un week-end la munte care urma a fi plictisitor s-a dovedit a fi distractiv. Multumesc celui care a inventat aparatul de fotografiat.
In mod normal ar trebui sa postez un fel de jurnal de calatorie, incarcat pana la refuz de detalii, dar acum sunt treaza si lucida, asadar postez fotografii in ideea ca fiecare dintre ele are o poveste. Totul vine de la sine...

Autocontrol ascuns pentru doua saptamani

2009-06-25T16:41:00.003+03:00

Iunie, canicula prematura, agitatie continua si sictir. Adica o zi la scoala cand absolut toti cei intregi la minte se gandesc ca pana la jumatatea lunii cosmarul va lua sfarsit...
Chiuleam legal de la ore pe motiv ca repetam cu trupa o tentativa de coregrafie cu care mai tarziu am castigat si o diploma la un concurs. Nu-mi ardea nici macar de frecat menta in sala la 60 celsius. Am iesit afara, si nu mult timp am fost singura. S-a apropiat un amic de mine, se baga in seama ce-i drept... Zambea neghiob si am schimbat ceva politeturi ( "Ce faci, coaie?" , "Bine, ovul! Incerc sa mi-o stapanesc...~!@#$", " Wha' r ya talkin' about?" , "Nu vezi cate cururi goale pe aici? " - era ora de sport cu gagici ce se udau cand il vedeau pe prof) Nu a durat mult si se apropie alta creatura. O fiinta gen urs cu blana creata care se prajea sub un tricou negru. Zambeste din priviri - chiar daca avea ochii pe jumatate inchisi - si cu o voce profetica (ceva intre geamat si spus lectia la geografie) incepe sa turuie urmatoarele:

"Exista undeva in Ardeal, in Cluj mai exact, o familie. Un el si o ea. Every year cei doi se despart pentru doua saptamani. Nimeni nu stie ce fac, cert este ca atunci cand se intorc nu isi spun nimic iar viata lor revine la normal "

Adica el in doua fraze a descris o nebunie - in sensul bun, desigur. Bunica'mea si-ar face cruce daca ar auzi de asa ceva, maica'mea ar spune ca's tampiti iar un artist i-ar numi boemi.
Problema e ca noi intram in rol abia dupa ce aflam de iesirea lor, in scenariu scrie ca trebuie sa ne imaginam ce am face noi daca ne-am desparti de el/ea pentru doua saptamani...

Refren in masa

2009-06-24T12:16:00.008+03:00

Stiti genul ala de scartaiala melodica in care se repeta un refren dupa fiecare distih si la sfarsit geme o fatuca ori zbiara orgasmic dandu-le alta muzicalitate versurilor, care de obicei sunt ceva cu "i love you"? Si normal. Pana si copiii mici ar putea inventa ceva mai original.
Insa inca de pe 1 iunie eu ma confrunt cu altceva, mult mai cuprinzator si mai iritant. Refrenul care incepe si se termina cu "vacanta". E ceea ce e bun de palavragit la coltul tarabei cu marar, fiindca se repeta la infinit.
Nici nu ma gandeam sa se termine anul scolar, nu asteptam nimic, ma simteam bine si eram chiar resemnata cu situatia respectiva. Oricum nu era nimic plictisitor in a sta cu prietenii si a te distra in timpul orelor si dupa program. Dar vaaai! Trebuia sa inceapa isteria si fiecare persoana care ma suna sau ma intalnea, din lipsa de subiect de discutie, intreba ceva de genul "Si...cum e? Asteptati vacanta, asa-i?"
Fie ca avea alta formulare, fie ca persoana care intreba era mai mult sau mai putin proasta, ori se stramba mai mult sau mai putin, mesajul era acelasi astfel ca pana la sfarsitul anului scolar mi-am zgariat timpanele in refrenul acesta care se auzea de peste tot.
Mai rau a fost cand a inceput VACANTA pe bune. Nu e cu nimic incantator in a ma intalni cu oricine- adica fosta mea invatatoare, femeia de servici de la scoala, vecina de vis-a-vis, mama lui X si matusa lui Y s.a.m.d- si sa raspund mereu aceeasi chestie cand ma intreaba daca e bine in vacanta, si daca plec undeva, daca fac ceva in vacanta sau daca am cine stie ce planuri.

Probabil noi toti sesizam asta - mai putin curiosii de ne cer n detalii : imediat ce intr-o conversatie, fie ea cat de stupida si de nepotrivita, se deschide subiectul penibil al vacantei, apare plictiseala absoluta. Fiindca tu chiar daca raspunzi "Voi merge la mare" celalalt nu va sti ce sa te mai intrebe pentru ca oricum intrebarea sta ca nuca in perete si conversatia ramane in plop atata timp cat nu se schimba naibii mai repede subiectul. Iar daca nu apari repede cu o solutie, daca nu iti suna telefonul ca sa scapi de penibilitate, daca nu pica vreun meteorit peste celalalt, risti sa ajungi la ceva precum

Ala:Aha...pai...da...la mare...
Tu:Da...
Ala:Aha...
Tu:...
Ala (zambind neghiob): Si...ce mai zici?
Tu: Pai...nimic... (Doar nu esti atat de fraier incat sa incepi sa povestesti cine stie ce chestii. Nu ca nu ar fi interesante, creative si speciale dar daca dai peste vreo baba cu grebla-n gura si ii spui de Harry Potter isi face cruce si fuge la biserica de frica)
Ala:A...dragut...
Tu: ...
Ala:Pai...aha...(si zambeste iar...chiar mai neghiob decat oricine altcineva)

Aceeasi chestie se intampla si pe messenger. Daca se baga vreo fatuca sau vreun baietica in seama tot la fel se ajunge. In general toate mizeriile de conversatii cu colegii tai - despre care nu prea te intereseaza nimic - incep atunci cand ai facut greseala absoluta: ai dat un mass. Atunci ei se simt pur si simplu bagati in seama. E ca si cum Dumnezeu le-a intrat in casa, le-a luminat cararea destinului. E evident ca tu regreti amarnic tampenia pe care ai facut-o dar te rogi - chiar daca risti sa faci tensiune - sa te intrebe de vacanta, fiindca nu va mai continua discutia deloc dupa o asemenea intrebare. Nu te considera norocos ca te intreaba "cum e in vacantaaaa?!!", crede-ma, ii sta in fire sa faca asta. Are imaginatia atat de subtire incat nici nu isi poate da seama care e diferenta dintre o fotografie cu o girafa si una cu un elefant, dar sa mai si gandeasca o intrebare mai inspirata. (Dar iar deviez...) Si cum spuneam...Brusc te trezesti cu un IM de la el/ea.

El/Ea: buna
El/Ea: cf
El/Ea: ?
El/Ea: :X:X
El/Ea: :*
Tu: Bine...(nu vrei sa faci pe nesimtitul si mai comiti o greseala de rasul curcilor, ii intorci intrebarea)Tu?
El/Ea: pai uite bn p aici p mess...
El/Ea:qm e in vakntza?
Tu: (deja te dai cu capul de calorifer, musti din tastatura si iti bagi mouse-ul in urechi) Pai e relativ bine. E liniste.( si din fericire iti dai seama ca nu e cazul sa ii intorci intrebarea si de data asta. Il/O lasi in pace. Si bine faci!)
El/Ea: aha...bn

Esti salvat. Asta in caz ca nu se mai trezeste vreun ghertoi sa te intrebe ce si cum. Oricum ramai cu sechele dupa asemenea eveniment.
Ziua iti va fi oarecum distrusa si deja iti imaginezi o scena de cosmar: Mergi prin podul unei case care cica e casa bunicilor, si cica e si bantuita. Ai o lanterna in mana si ti-ai pus doua straturi de pempers in caz ca te uzi - tu esti fleasca si cu 5... Alergi. Esti urmarit de o gloata de strambaturi care repeta acelasi refren la infinit "Cum e in vacantaaa?!!!! "

Nu e tocmai placut sa ai asemenea cosmar, cu toate ca in cazul meu e aproape real si realizabil. Cred ca o sa ajung sa ma sperii de fiecare usa ce se va deschide in ideea ca va intra cineva si va spune "Ce faci? Cum e in vacanta?"

Ei bine...ca sa ma lase toata lumea in pace spun doar "HORROR!!"

Cu voma despre autocontrol.

2009-06-23T18:20:00.004+03:00

Treceam prin casa intr-o graba inchipuita si la un moment dat am vazut o pisica pe pat. Se uita la TV. Pentru o clipa chiar am crezut ca isi bate joc de mine si zambeste ironic. Si dintr-o miscare stupida am dat cu piciorul intr-o noptiera. Nu stiu, dar chiar a durut! Nu stiu cum e sa simti ca iti cade peste picior un sumo cu o nicovala in brate dar cred ca asta e senzatia tipica. M-am infuriat, imi venea sa iau pisica si sa o izbesc dar ceva m-a oprit, si zau ca nu era mila. Era ceva despre care se discuta prea mult peste tot, e ceva care din punctul meu de vedere a salvat lumea de la distrugere. Era autocontrolul.
Nu stiu. Apare atunci cand un castravete te scuipa in ochi iar tu esti cat se poate de aproape sa il snopesti din bataie, dar pana la urma retragi mana, te stergi cu scarba pe fata si spui un "~!@#$".
Autocontrol e atunci cand te mananca undeva si - e clar ca te-a apucat in locul si la momentul nepotrivit - te abtii totusi sa nu te faci de rahat in public. Consider ca autocontrolul face parte din tine, este incontestabil un simt al nostru pe care il deprindem inca de mici. E adevarat ca il sesizam abia atunci cand ducem lipsa de acesta, insa asemenea situatii sunt rare, ce-i drept , fiindca de prea multe ori a scapat proful de mate fara o injuratura dupa ce ti-a turnat un 2 in catalog. Ori de prea multe ori au scapat altii nepedepsiti ori tu nefacut de toata rusinea.
s-ar spune ca exista chiar si exercitiu pentru autocontrol. Pana data viitoare ganditi-va cum ar fi sa acceptati sa tipe seful la voi non-stop fara ca voi sa scoateti un cuvant, cum ar fi ca maica'ta sa zbiere iar tu sa ii multumesti. Bine. Ganditi-va la cum e sa fii actor.

Parintii

2009-06-22T18:41:00.004+03:00

Probabil traiesti inconjurat de o mare enigma: La ce sunt buni parintii? Nu e greu. Garantez. Toti fraierii o sa inceapa sa spuna ca parintii sunt niste monumente de perfectiune, noi suntem ratiunea lor de a trai iar ei trebuie sa fie pentru noi absolutul. Rubbish! Cine e inca lucid o sa isi dea seama ca nu e deloc asa. Drace! Ei sunt cei care ne sufla in ceafa la orice pas, sunt facuti pentru asta.
Pentru inceput toata lumea stie ca parintii si-au facut copii din dorinta de a se numi business men. E o modalitate ieftina si usoara de a-si rezolva mai multe chestii deodata cu minimum de efort. Cand tre' sa cumpere ceva de la market nu se duc ei, te trimit pe tine! Si de multe ori tre' sa te mai duci o data ca sigur a uitat sa iti spuna sa iei ceva. Cand vine bunica-ta la tine si ii arde de visine cu mamaliga tre' sa fii gazda curului si sa te grabesti sa ii dai toate cele necesare [ Poate vrea sa ii si mesteci in caz ca si-a uitat proteza acasa].
Parintii nu s-au nascut ca sa isi aminteasca ce au facut ei cand erau de varsta ta. Daca ii pui sa isi aminteasca de copilarie sau alte cacaturi de astea o sa strambe fata ca la lamaie si o sa se chinuie sa baiguie ceva de parca ar vorbi de cine stie ce dinozaur care a trait acu' un catralion de ani. De aia ei nu inteleg niciodata nimic si nu isi dau seama cand ai accese de teribilism infantil si de snobism corespunzator. Fii sigur ca e in stare sa iti puna restrictie la calculator daca ai tupeul sa vrei sa faci un dus si sa iti intinzi parul , sau ca e in stare sa te aresteze la domiciliu pentru a desface pastai de mazare in cazul in care indraznesti sa vrei un tricou nou.
Te plesneste imaginatia cu tot cu inspiratie ca si cum te-ai pupa putin cu un TIR si ai si tu chef sa scrii ceva undeva pentru cineva. Ei bine...daca ai parte de asa ceva ar trebui sa stii ca urmeaza sa vina maica'ta, scotand flacari si fum pana si prin cel mai mic por, si te duce in instanta unde esti judecat pentru crima absoluta: nespalarea vaselor murdare. E in stare sa acuze pana si mustele de complicitate si nu se va lasa pana nu vei ispasi pedeapsa: doua ore de munca asidua incercand sa scoti mirosul de peste cu tot cu Omega 3 din razatoare. Intelegi? Asta ca sa iti dai seama ca inspiratia e ca si kkrea. Nu te prinde niciodata la locul si momentul potrivit.
As putea sa iti spun, de exemplu, ca parintii au impresia ca tu trebuie sa fii ca ei, sa faci ce vor ei si bineinteles, ideile lor sunt cele mai bune. Asa ca daca tigroaica de maica'ta se trezeste intr-o zi sa spuna ca Pamantul e patrat taiat in colturi si apa are aceeasi formula chimica cu acidul sulfuric, fa bine si crede-o pe cuvant, nu cerceta, sa nu ai dubii, sa nu vrei sa o contrazici ca iese rau.

Un alt fel de parinti sunt bunicii. Aia sunt parinti de parinti, sau parintii parintilor. Ei au uitat cu desavarsire ca au avut candva parinti si bunici. La ei chiar ca nu ai nicio sansa sa obtii vreun raspuns cand ii intrebi ce fel era cand erau mici.
Si sigur. Cand te duci la ei in vizita trebuie sa te abtii sa nu te urci pe pereti de plictiseala, trebuie sa ii auzi cum se vaita in disperare ca ii doare nu stiu ce cacat, si ca li s-a stricat nu stiu ce cacat si nu le mai ajunge cacatul de pensie. Cade varul de pe pereti cand urla ca ti-a cazut un fir de par in ciorba de cartofi ...ce sa mai....

Nici ei si nici ai tai nu o sa priceapa de ce stai la PC cu orele si iesi seara tarziu afara. Fii sigur ca intr-o dimineata, asta daca nu s-a intamplat deja, o sa te trezeasca din somn ca sa vii sa le arati ce se intampla daca dau click dreapta pe un icon.

De altfel, atat parintii tai cat si parintii lor sunt nascuti ca sa fie penibili. In principiu ei te urmaresc exact atunci cand nu ai nevoie de ei. Mai stii cand a ras toata lumea de tine ca te-ai dus la aniversarea lui X insotit de maica'ta? Sau cand ti-ai luat bataie grupa mare ca a venit maica'ta la scoala sa vorbeasca cu profesorii despre nu stiu ce rahat de intamplare de la o ora? Logic! Cine a fost de vina? Bine, nu raspunde. Stiu si eu. MA-TA!
Si tot asa. Stii bine ca nu ai voie sa iesi din casa fara curea la blugi si nici cu pierce in spranceana din cauza lu' tac'tu. Mai stii cand te-a ras tot liceul ca a venit taica'tu la scoala sa-l cotonogeasca pe unu' , si de atunci porecla ti-a ramas Cacat-cu-ochi? Mai stii cand aproape ai lasat-o pe gagica-ta insarcinata fiindca nu ti-au mai ramas bani de balonas dupa ce i-ai cheltuit pe flori si pe ciocolata - fiindca asa te-a invatat taica'tu sa faci, sa ii oferi cadouri ca pe vremea lui Shakespeare; dar a uitat sa te invete sa ii ceri mai multi bani- ? Si stii a cui e vina, nu? A lui TAICA-TU!

Probabil acum te gandesti la nenumaratele ori cand te-a facut de rahat, ori de cate ori ai ratat un meci fiindca a trebuit sa te duci cu bunica'ta sa isi puna parul pe bigudiuri la coafor. Ai atatia nervi incat te simti in stare sa te duci si sa le dai cate un calcai in gura fiecaruia dar...stii deja ca ei au aflat. Ce naiba! Doar te sufla in ceafa oriunde...de aia sunt...PARINTI!

In incheiere nu vreau sa ma bag in vietile voastre,dar probabil 50% dintre voi, adica jumatatea ne-fraiera, e de acord ca nu trebuie sa facem un tel din a deveni parinte, ASTFEL de parinte. Nu stiu, dar de ceva vreme ma bantuie gandul ca ori sunt eu picata in freza ori e de cacat sa fii parinte...

Altfel

2009-06-16T11:59:00.004+03:00

Bun. Facand abastractie de virtutile pe care in mod normal, o persoana care se respecta pe sine, le-ar avea, de exemplu modestia, cred ca sunt intr-o oarecare masura mandra de mine si de realizarile mele - sau cel putin asa as vrea sa fiu.
Sa fim seriosi. Un 9.94 nu e oricum,un teanc de diplome nu e orice. Dar acum ma gandesc deja in cu totul alt sens.Si daca nu am fi invatat totii anii de scoala, daca nu am fi citit carti pe rupte, daca nu ne-am fi implicat trup si suflet in absolut orice activitate nu am fi ajuns la liceul dorit. Daca nu as fi facut toate astea poate ca totul ar fi devenit ceva de genul:

Te trezesti devreme. Inveti la un liceu industrial, profilul...nu conteaza, oricum dai cu sapa in fiecare zi ca deh...doar faci practica. Esti franta, transpirata, porti haine neasortate, probabil de la "38" sau dintr-un bazar. Parintii nu iti dau bani sa iti iei altele pe motiv ca in opinia lor tu nu meriti si vai! trebuie sa te multumesti cu ce ai si sa depui mai mult efort ca sa primesti ce vrei - da, da...de parca iti pasa tie...:-@:-".
Mergi la ore si afli ca ai avut tema si bineinteles, tu nu ai facut-o. Recunosti in mintea ta ca a fost mult mai simplu sa freci menta pe messenger toata noaptea. Decizi sa chiulesti. Te duci la baie. Acolo sunt usuratice care fumeaza tigari castigate dupa un oral mic :D. Pute a naibii de aiurea! ~!@# Una tipa ca si cum ar avorta in closet iar pe perete e scris un numar de telefon cu mesajul "Fut bine!"
Iei o tigara. Mergi afara. Acolo mai sunt si altii. Stai toata ziua cu ei. Seara ajungi rupta de oboseala. Ce mai conteaza? :-j Ti-ai facut prieten - un manelar cu masina, ceafa lata si corp celulitos care te-a cucerit cu un "ce faci , papushe?".
A doua zi e aceeasi chestie. Insa apare si ceva nou. Diriga te previne ca daca mai absentezi o sa fii exmatriculata, si chiar cand vrei si tu sa intri la ora iti suna Samsungul. E mesaj de la "iubi". Te asteapta la o terasa. E clar. Nu mai stai pe ganduri si fugi intr-acolo. Te intalnesti cu el, te admira, crede ca e minunata combinatia ta de curea cu Playboy, adidasi si margele in decolteu. Te ia cu masina, mergeti acasa la el si gata! se intampla...minunea! Te-a prostit, ti-a pus-o, te lasa in pace, rade de tine, nu te mai cauta, nu te mai vrea.
(peste doua zile) Preaviz de exmatriculare, infectie vaginala, certuri cu parintii, fuga de acasa, prostitutie pe strazi. :)
The end!

E clar ca e horror. Nu mai bine te dai cu capul de pereti cat citesti o carte decat sa iti transformi viata in...ce e mai sus? :)

Salata de lovituri sub centura

2009-06-14T12:53:00.006+03:00

Ai 15 ani si strivesti cu fundul tau mare buretele unei canapele intr-o seara de sambata. E ora 11. Devorezi grabita si agitata o salata gandindu-te, o data cu fiecare inghititura, ca s-ar putea sa mesteci un melc. Da! Unul identic cu limaxul minuscul si perfect ingretosator care isi urma traiectoria pe nervurile prelungi ale frunzelor de varza, cu 10 minute mai devreme, in timp ce iti pregateai cina.
Stai si mesteci avand in surdina beat-ul dat de unghiile surorii tale pe tastatura. Parintii striga insistent ca e cazul sa te culci, sau cel putin asta intelegi tu din tipetele lor iritante.
Nu esti atenta nu fiindca ai uitat sa iti iei pilula de modestie si nici fiindca ai fost injectata cu aroganta, ci doar fiindca meditezi.
Da, ai dreptate. Poate ca molusca aia chiar isi face efectul caci brusc ai o idee neasteptata si iti amintesti de blog. Ai un blog de un an si ceva. In ultima vreme ai scris rar,neglijandu-l, dar de obicei esti citita, apreciata ori criticata. Deja iti formulezi o tentativa de articol cu o exprimare, desigur, nu foarte elaborata, si slabuta, la urma urmei, pentru o ora atat de inaintata cand, altadata, ai fi avut inspiratie cat pentru un roman. (Poate ar fi cazul sa mai mesteci un limax.) Deodata un fum iti acopera lentilele mintii si te vezi tastand:

Am in spate un an de munca. Nu m-au impresionat nici lacrimile doamnei director cand, cu o tentativa de discurs jalnic in mana, isi lua adio de la elevii clasei a XII-a in cadrul festivitatii de premiere de la sfarsitul anului scoalr. Nu m-a miscat ca am avut o medie anuala demna de invidia altora si nici ca am luat tot felul de diplome. De fapt, emotia m-a cuprins cand a venit V. la mine si, chiar daca era evident, a spus inca o data ca era vineri, ultima zi din acel an scolar ultima zi cand mai eram boboci.
Nu sunt suparata pe nimeni, doar pe timp. E unicul si eternul inamic al meu caruia ii port o ura de care numai eu sunt capabila, o ura personalizata, optimizata, imbunatatita - as indrazni- cu regret. El e cel ce poate da oricui nenumarate lovituri sub centura.Nu se poate sa fie ceva mai cumplit decat gustul amar al regretului si ochii arzandu-ti cand vezi triumful timpului, acoperite de o durere surda cand neputinta iti rasuceste nemilos cutitul in rana.
Si ca sa nu inchei banal, fac dintr-un gand niste randuri, iar astfel scriu ca nu vad omul decat ca pe o fiinta paralizata metaforic in micimea ei stand undeva sub o masa la care se indestuleaza egoisti si avizi Timpul si Eternitatea. Nu poate sa urce si se multumeste cu firimiturile - de altfel, deloc multumitoare - ce cad.
Revenind la realitate sper ca nu gresesc atunci cand convinsa - din punctul de vedere a omului ce sunt - spun ca SUNT ATATEA DE INVATAT SI ATAT DE PUTIN TIMP.

P.S. Poate ca ar fi o consolare sa cadem de comun acord cu Ionut Caragea in ideea ca "nimic nu tine o vesnicie, nici vesnicia insasi".

Inca mai mesteci. Astepti sa inceapa un film stupid. Esti patetica atunci cand te cuprinde melancolia. Iti amintesti de "Carpe diem!" si zambesti. Parca ai vrea sa fie iar 15 septembrie 2008.

Eu si cu mine

2009-06-09T09:49:00.004+03:00

Ai 15 ani si , teoretic, o intreaga viata inainte. Mergi la un liceu plin de contraste, iar in clasa ta jumatate din colegi par ca ar fi trait la zoo mult timp. Inveti doar fiindca asa ai fost obisnuita pana acum, te plac profesorii, ai antipatii cu carul in randul colegilor, critici non-stop "star-urile" si "VIP-urile". Chiulesti ocazional, nu ai fumat deloc pana acum, cu toate ca multi dintre prietenii tai fumeaza... Iti place sa razi doar ca sa acoperi supararile ce te chinuie zi de zi. Acum ceva timp ti-ai luat ochelari cu lentile roz si inca te mai gandesti ca te vor face sa uiti de certurile cu parintii si de cele cu sora ta. Nimic nu iti iese asa cum ai vrea, crezi ca Universul conspira impotriva ta, ai o mare durere de burta si nici nu stii ce mai vrei...

Ai inventat pana acum sute de titluri de carti pe care ai vrea sa le scrii dar tu tastezi de un an si ceva pe un blog articole care asezate intr-o ordine speciala devin TU.

Te lasi dusa de vant, razi doar ca sa nu plangi, mananci doar ca sa nu spui ca nu ai facut-o, te duci la scoala ca sa pleci de acasa...

What else could you wish for?

Pe gaura cheii

2009-06-05T16:48:00.003+03:00

Acum sunt in perioada in care incerc sa imi aduc aminte intamplari si detalii ale copilariei pe care, desi o credeam inexistenta, acum o descopar tot mai mult, si ii zaresc catargele in zare, treptat iese din ceata si iat-o mare, bine construita si frumoasa. Desigur, zi de zi am senzatii de deja vu pe care, corect sau nu, le leg de copilaria-mi care acum imi pare mai plina decat oricand altcandva. Ieri cugetam, reflectam la ziua ce trecuse, la durerea de picioare pe care o aveam, la faptul ca sunt destul de buna pentru varsta mea, si imi imaginam un fel de mitoza, dupa care ma trezeam cu o alta eu in fata mea ce incepea sa ma incurajeze, sa incerce sa imi ridice moralul si sa-mi insufle mai multa incredere in mine. Era un exercitiu de imaginatie destul de dragut, constructiv si chiar functiona...oarecum, cand brusc l-am parasit ca si cum s-ar fi terminat filmul la cinematograf. Mi-am amintit de usile din casa bunicilor, casa ai carei pereti sunt impregnati cu fumul copilariei mele, perdelele au ochi de rasete diabolicopilaroase, tablourile sunt martorii crimelor paianjenilor iar plafoanele....hei da...plafoanele inca mai barfesc cu podeaua despre alergaturi dintr-o camera in alta, despre jucarii si geamuri sparte ori despre usi de soba deschise si caldura ceaiului de dimineata. Zic usi caci ele imi pareau al doilea cel mai interesant si complex, crocant si savuros element din casa, dupa tavan. Usile erau zidul Berlinului, erau ceea ce despartea ceva de ceva, aveau o nota de mister, le uram cand paraseau complicitatea spre a ma face vinovata de zgomote in noapte ori la pranz. Dar pe langa perdelele des tesute pe care uneori le uram din toate incheieturile pentru stupiditatea prin care blocau dorinta mea de a admira ce era "dincolo", sau pe care la iubeam destul de des in jocurile ce se lasau cu capuri date de masa in dorinta de a ma ascunde; aveau ceva mult mai palpitant si mai incitant, aveau o gaura, si gaura putea primi o cheie. Era mirific. Imi amintesc, destul de clar, ce-i drept cum obisnuiam sa privesc prin gaura cheii. Multa vreme era un fel de al doilea loc de munca, era ceva asemanator cu activitatile de spionaj din filmele pe care le-am vizionat mult mai tarziu dupa aceea. Adoram curentul acela racoros ce imi inunda ochiul si apoi intreaga fata cand priveam. Desigur. Dupa ce am testat fiecare usa, si pe o parte si pe alta, dupa ce m-am luptat cu un minuscul polonic de jucarie si ceva vata care infunda gaura cheii uneia dintre usi, am devenit destul de selectiva. Am intepenit minute serioase in fata usii de la bucatarie privind cu jind la vasul cu frisca, ce parea , ce-i drept , mai mare prin gaura cheii, aspirand la momentul in care mama se va intoarce cu spatele iar eu voi aparea ca un super erou cu pelerina si voi insfaca pretiosul vas spre a-i devora continutul in ascunzatoarea mea, desigur, secreta; apoi am renuntat la ideea de a-mi umple CV-ul cu victorii in razboiul cu frisca, incepusem sa ma multumesc cu felia de tort perfect delicios, faurit de mainile geniale ale mamei mele geniale care era un geniu in bucataria ei geniala. Dupa ce am pandit in disperare venirea surorii mele pentru a preveni deconspirarea secretului meu loc de ascunzatoare in dulapul cu haine in timpul jocului de-a v-ati ascunselea, a trecut si criza cu jocurile acestea, deci spionajul pe gaura cheii devenea absolut inutil. Astfel am ajuns sa imi dezvolt gustul pentru camera cea mai rar frecventata a casei, o camera cu o usa cu geam cu canate inguste pline de perdele dese si reci. Prin gaura cheii era altfel. Curentul racoros ce treacea prin orificiul in forma de vioara prindea miros de naftalina, iar camera parea mai intunecoasa, mai rece, mai infricosatoare si perfecta pentru a-ti creste pulsul. Mobila isi pierduse luciul, era praf de doua degete si marar pus la uscat pe hartie de ziar. O saltea veche se sprijinea de doua sifoniere ce abia isi mai tineau greutatea si praful...si varful piramidei este ca pana si usile lor aveau gauri pentru cheie.. Si chiar daca mai tarziu m-am riscat si am ajuns pana acolo am aflat ca gaura cheii era acoperita de un dop de hartie si ca in spatele lui era un monstru de naftalina si molii mutante devorand stofa de pe vremea bunicii si palarii de pe vremea cand bunicul nu era bunic, ci doar tata. Asta a incheiat aventura gaurilor de cheie. Acum fiecare usa imi aminteste de acele vremuri. Nu am mai gasit nicaieri o gaura a cheii mai draguta decat cele ale acelor usi. Acum nu mai au forma de vioara ci sunt mici si neincapatoare, nu mai au nici curent racoros si, sincer, imi scade pulsul de plictiseala cand ma apropii de o usa...

T A N C

2009-05-27T10:33:00.005+03:00

Poate ca fara sa realizez cursul deloc uniform si constant al vietii mele a fost presarat de un cuvant, aparent insignifiant si demn de ignoranta, si anume cuvantul "tanc". Patru litere, patru sunete, nimic interesant, dar trecand peste documentarele cu arme din al doilea razboi mondial, unde, cu siguranta, TANCul era inclus si considerat cel mai bun; trecand peste definitia din DEX al acestui cuvant si poate si peste vorbele bunicilor cu tancul rusesc, ajungem la o alta sfera de discutii, foooooooaaarte "cuprinzatoare".
De exemplu copilaria mea a fost plina de TANC. Era o pulbere concentrata de diverse culori si arome care pusa in apa se transforma intr-un veritabil suc fie de portocale, fie de capsuni, zmeura sau lamaie. Eram disperata. Eram ocupata toata ziua si imi asteptam rasplata bine meritata. Ma zvarcoleam in chinuri groaznice cand se termina ori nu mai voiau sa imi cumpere, si numai eu stiu cate funduri de pamant mi-am luat, si cate podele am batut cu piciorul, cate capuri de pereti am dat, si cate auto-torturi am suferit ca sa ii induplec pe nemilosii parinti sa imi opreasca suferinta si sa imi cumpere "licoarea vietii".
Alta data cuvantul TANC a fost transpuns intr-o chestiuta mica si din plastic verde care era un mister neelucidat pentru mine in contextul unui joc stupid cu baietii. Ii auzeam cum incearca sa imite diversele sunete emise de o asemenea masinarie reala. Nu ca ei ar fi vazut asa ceva vreodata in viata lor, insa cred ca asta le starnea adrenalina si ii facea mai creativi din punct de vedere al inventarii unor noi onomatopee. Desigur, ma plictisea cumplit sa imi povesteasca desteptii mai mari decat mine cum sta treaba cu teava tancului si cu proiectilele, asa ca de multe ori totul se incheia cu un "Da, bine, lasa-ma..."
Nu de putine ori urechile mi-au fost atacate de diverse expresii, de la care luate in modul tot la cuvantul "tanc" se ajungea. Era destul de simplu, fiindca oriunde ma duceam in gimnaziu gaseam giboni infierbantati si pusi pe harta care gemeau de nervi si jurau ca "data viitoare o sa zici ca a dat tancu' peste tine! ~!@#$"
Dar fateta cea mai "placuta" si mai recenta a acestui cuvant ramane cea sub aspectul careia poti crea minunate metafore si multe alte figuri de stil folosindu-te de "tanc". De altfel, tancul nu este doar o arma, ci este si un monument incarcat la rubrica "asa nu" din mintea fiecarui om sanatos care poate zari oricand la piata tancuri (biiine...tanti, mamai, babe) stand la barfa si blocand circulatia, oricum proasta, dintre tarabele cu praz si castraveti. Fuste ridicate pana in gat, sani flescaiti, dinti aurii si argintii, papuci de cauciuc, tricou pe a carui eticheta scrie 100% poliester, transpiratie grupa mare si sunci, sunci cat cuprinde, sunci sa dea si la alti, sunci sa ajunga cat pentru trei vieti. Acestea sunt tancurile pietei.
Tot genul asta de tancuri pot fi intalnite si la coada la lumanari la biserica sau in dosul vreunui corcodus aparandu-l cu o nuia si cu o voce mizerabila de copiii care nu se mai satura de fructele verzi si acrisoare de primavara. Versiunea in stare incipienta a sindromului tanc este prezenta si in scoli si licee deopotriva sub forma profesoarelor cat usa ori cat soba care se perinda pe holurile cladirii, holuri cu podele din marmura sau mozaic spre a nu se deteriora din cauza tocurilor ce 12 cm cu care se poate ajunge usor la petrol; sau sub forma fatucilor cu miscari amortizate de straturi adipoase care au viteza de reactie ce tinde la zero. Claca greoi, alearga in reluare, dupa doi pasi respira ca si cum si-ar da duhul, rad prosteste, barfesc si citesc reviste colorate cu articole despre menstruatie si chilotei.
Daca as fi intrebata care forma a tancului as alege-o as striga in gura mare ca prima varianta, si anume idealul suc din copilaria mea. Din pacate aproape ca gustul sau l-am uitat intrucat nu s-a mai fabricat de o jumatate de vesnicie asa ceva, dar tin sa precizez ca acum simt gustul cumplit de amar al amintirii tancului care zdrobea asfaltul din centrul orasului zilele trecute...

P.S. Se pare ca sucul nu se chema nicicum TANC ci TANG. Dar e destul de interesant sa inventez propria mea amintire despre un suc ce nici macar nu a existat...

Daca tineretea....si batranetea....

2009-05-23T22:53:00.003+03:00

Recunosc ca nu am mai scris fiindca o lene cumplita mi-a atacat intregul corp, mi-a gasit punctele slabe si m-a repus nemilos, inundandu-mi mintea cu dorinta de a sta cat mai departe de calculator si cat mai aproape de natura. Asa ca...mea culpa!
Cat despre cartea prea minunatei Joan Anderson trebuie sa marturisesc divortul meu temporar in legatura cu aceasta. Am renuntat, pe o perioada nedeterminata de timp, la aceasta, in favoarea unei carti pe care am ravnit-o inca de cand am citit o fraza scurta, un citat ratacit printr-un portofoliu cuprinzand critici literare si texte auxiliare la manualul de limba romana. Mi-a atras atentia; la inceput a parut ceva trecator, apoi amintirea acelui citat a inceput sa ma bantuie si sa imi chinuie ideile, inoculandu-mi dorinta de a avea acea carte. Si, spre a alunga orice urma de suspans sau curiozitate, mentionez ca acea carte este Exuvii, un roman reusit, din punctul meu de vedere, al scriitoarei Simona Popescu.
Cu toate ca inca nu am terminat lecturarea romanului, precizez ca m-a cucerit definitiv. Aproape toate amintirile mele se trezesc, ies de acolo, de la naftalina, din sertarul memoriei mele si le simt, caci rezoneaza cu fiecare intamplare relatata in paginile lucrarii.
Fiecare rand imi indeparteaza tot mai mult ideea ca eu nu am avut copilarie, si, recunosc, este emotionant sa ajung sa imi dau seama, invinovatindu-ma pentru lipsa mea de perspicacitate in domeniul depozitarii amintirilor, ca eu de fapt am trait o copilarie cu totul si cu totul deosebita. A fost departe de cea a lui Creanga, oarecum apropiata de cea a Simonei Popescu. Am trait-o deosebit, si acum ajung sa mi-o simt speciala.
Autoarea a avut grija sa puna de toate in roman. E aproape de cei tineri. Fiecare detaliu e direct, lucid, fascinant in esenta. Exprimarea este asa cum trebuie sa fie: nu vulgara dar nici plictisitoare, nici saraca dar nici imposibil de priceput. Mesajul este corect: nici direct dar nici ascuns in simboluri, nici prea simplu dar nici indescifrabil.
Cu alte cuvinte, Exuvii, imi starneste nu dorinta de a fi iarasi copil, ci dorinta de a putea sa imi amintesc si sa imortalizez ceea ce am trait eu in romanul copilariei mele.
Nu e telenovela, nu e thriller, drama, musical ori western, caci viata bate filmul.
Inchei scurt si lenes, nestiind cand voi mai avea ocazia sa mai postez cugetari, prin :
Daca tineretea ar sti si batranetea ar putea...

Upgrade

2009-05-18T08:29:00.002+03:00

Neavand o alta modalitate de a pastra legatura cu acidul meu cititor M., nu-mi ramane decat sa scriu articole adresate domniei sale. Pe aceasta cale tin sa ii multumesc pentru cuvintele din comentarii daca intr-adevar acestea au fost sincere si lipsite de ironie.

Zambeste! Maine va fi mai rau!

2009-05-15T08:54:00.005+03:00

Da. Adevarul e ca unii prefera sa nu isi faca blog-ul public pe motiv ca, probabil, este mult prea rusinos sa ai un blog de toata jena cu texte asemanatoare cu urletele unei creaturi cu o importanta mult prea mica ce tipa de undeva de jos, de sub talpile noastre;chiar patetic s-ar spune.
Altii aleg sa aiba un blog public, cu articole perfect publice in legatura cu care oricine isi poate expune parerea in modul dorit, desigur, mai mult sau mai putin jenant, mai mult sau mai putin incurajator si respectabil. In aceasta categorie intra totodata si persoanele care pastreaza fiecare comentariu indiferent de cat de asemanator cu spalatul rufelor in public este din partea autorului acestuia.
In speranta ca aluzia a fost inteleasa, tin sa ii salut de aici, din lumea mea care supravietuieste impreuna cu mine de aproximativ cincisprezece ani, pe toti frustratii care isi dau ochelarii jos special pentru a citi articolele mele ca mai apoi sa isi formeze idei eronate in legatura cu parerea mea despre Eliade. Ii admir ca au curajul sa isi faca publica stupiditatea si nu stiu...inca raman in aer cu raspunsul la intrebarea "Ei de ce au putut sa intre pe Interzis-Fraierilor?"

Teza la ora de penibil

2009-05-14T12:14:00.006+03:00

Teza la matematica e ridicola doar fiindca in tara matematicii toti locuitorii vorbesc aceeasi limba, numai eu inca mai iau cursuri pentru a invata alfabetul.
Nu regret ca dau teza la chimie desi as daca as putea m-as intoarce cu ceasul meu imaginar in timp in ziua cand am optat pentru chimie si as schimba optiunea, as alege biologie. Sincer, as prefera sa invat despre mitoza si limbricus terestris decat despre cum cedeaza acizii protoni in disperare si despre cu bazele fac afaceri cu turnesolul.

Daca la teza de la info mi-au picat subiectele pe felie, si la romana sutn gata oricand sa demonstrez ca puteam mai bine as vrea ca si la ultimele doua stupiditati sa am noroc la buzunarul din spate.

Si fiindca nimic nu e mai minunat decat o lucrare la logica tin sa precizez ca in prima banca, cu pixul intre dinti si tic nervos la piciorul stang cincizeci de minute ma simt ca un crestin ce vorbeste doar romana si merge spre a fi patruns de harul Duhului Sfant la Biserica unde preotul slujeste in chineza.

Cele mai multe accidente au loc in casa

2009-05-11T10:19:00.004+03:00

Adevarul e ca in ultima perioada am cam divortat de blog pe motiv ca prefer sa ma relaxez altfel decat sa scriu nimic pentru nimeni.

Pot spune ca am inceput sa citesc o carte care in loc sa ma incante si sa imi starneasca apetitul pentru o lectura superioara, mi-a produs o contractie brusca a diafragmului si a muschilor abdominali spre a expulza pe gura continutul stomacului. Promit sa nu mai citesc carti ale unor femei care au ajuns la o anumita varsta cand nu mai e cazul sa croseteze sau sa impleteasca, adica la varsta cand sotului nu-i mai arde de colaceii lor sau de clatitele facute in sila in timp ce programeaza o repriza de bridge; si stau ele si se gandesc destul de mult , fiindca nu prea au antrenament in gandire, si le vine o idee gen "hai sa scriu o carte".

Astfel se nasc ale lor carti ce ma obosesc pe mine. Carti ale unor "femei ce mai au ceva de spus". Eu nu am inteles ce e de spus si de ce simt ele nevoia sa o spuna, dar cand imi aduc aminte iarasi de cartea geniala a lui John Gray incep sa imi revin in ideea ca da, venusienele nu rezista o secunda fara sa ii povesteasca celei mai bune prietene pana si cum i s-a rupt o unghie, nu ezita sa arunce cu sfaturi mai mult sau mai putin necesare si, astfel, cele care mai sunt inzestrate cu o fantastica putere de a abera ajung sa scrie romane plictisitoare.

Desigur, este de apreciat ca aceasta Joan Anderson de a scris Un an la malul marii - Gandurile unei femei care mai are ceva de spus s-a gandit ca e cazul ca ea sa scrie despre viata chinuita de femeie la varsta amintita mai sus.

Voi termina cartea dintr-un oarecare orgoliu personal si promit sa mentionez daca voi gasi ceva interesant in paginile acestei lucrari. Pana acum exprimarea si capitolul cu focile mi se par ridicole.

P.S. Adevarul e ca Emily Bronte a scris de o mie de ori mai bine decat J.A. dar eu raman la Eliade.

Pachetul de Airwaves are 14g

2009-05-06T09:08:00.007+03:00

Hei da!A fost demonstrat stiintific ca azi nu dau lucrare de control la istorie si observ ca pixul tine cu mine intrucat nu i s-a epuizat rezervorul de cerneala, asadar pot copia in voie la teza.

De curand am aflat ca daca atacam vreo persoana prin intermediul blogului, daca in continutul articolelor se gasesc tente de instigare la violenta sau daca facem intr-o modalitate iesita din comun publicitate cuiva etc. , noi, blogger-ii, o sa ne-o luam rau.

By the way...a fi blogger e meserie... Ma intreb daca peste cativa ani o sa pot avea pensie din asta...

Inca vreo 27 zile de zoo si ne putem considera vacantionisti. Presimt ca o sa raman fara pachet doar ca sa iau 20j de mii de dosare si 30j de mii de topuri de hartie pentru portofolii, o sa burn-ez Cd-uri pana o sa mi se faca rau si o sa cumpar panselute pentru liceu de-o sa dau in boala...

Daca supravietuiesc gripei scolare a tezelor vreau sa imi faceti o statuie si sa ma canonizati drept sfanta.

Miserupista nu stie cand incepe sesiunea...Anyway, nici colega mea de banca nu e super-extra-mega-ultra tare:-j

Aberatii

2009-05-03T19:23:00.004+03:00

Ce noroc. De maine incep cele doua saptamani de foc. Teze si teste. Multe. Prea multe. In lipsa de antrenament risc sa esuez si sa naufragiez pe insula notelor ce nu ma satisfac. Simt ca nu reusesc sa imi traduc gandurile. Sufar refluxul figurilor de stil si al imaginatiei debordante si resimt fiecare centimetru cu care se departeaza acestea de mine asa cum, poate prea putini m-ar intelege. E ceva ce se numeste teama de nimic. Pur si simplu e o stare asemanatoare cu eruptia unui vulcan de gheata, sau un rau de gheata in desertul Saharei. E ciudat sa stii ca desi ai putea face mai mult totul se limiteaza la ceva banal, lumesc si perfect nedorit.
Suntem elevi pentru a trai asta. An dupa an, pana la sfarsit, totul e prin ochelarii profesorului mai batran, sub tocurile profesoarei elegante si intre ochii mai mult sau mai putin invidiosi, destul sau insuficient de placuti si prietenosi ai colegilor. Daca nimic nu ar gravita in jurul scolii si a catalogului nu am mai fi aici. Chiar daca de cele mai multe ori ne zbatem pentru a schimba ceva, si plangem din cauza unor rautati sau manevre ascunse, tot noi suntem cei ce ne aducem aminte nostalgic de anii in care de prea multe ori transpiram si tremuram timp de cincizeci de minute regretand ca in loc sa invatam o simpla lectie am preferat sa ne facem manichiura sau sa punem sireturi la bascheti.
Tind sa cred ca ajung victima convingerii ca DA, e minunat sa fii si tanar si elev in acelasi timp.
Intr-un exercitiu de imaginatie as putea da un ceas virtual cu cativa ani mai tarziu si sa vizualizez scene, nu numai din viata mea, ci si din viata celorlaltor colegi ai mei.
Toti adulti. Au si uitat de ce au trait candva. Anii aceia sunt ascunsi intr-o ceata imposibil de patruns. Au uitat ca demult aveau talente dragute, ca aveau vise, aspiratii, dorinte si prieteni. Nu mai stiu ca atunci erau capabili de multe, ca aveau lumea la picioare chiar daca erau sub ea. Apusul era colorat nu alb-negru ca acum. Viata avea gust dulce si miros placut, acum nu are decat un gust de plombe si miroase a fum de tigara si a tus de imprimanta. Isi cresc copiii ingropati in datorii, isi lasa varsta sa fie tradata de cearcane si supraponderabilitate. Isi pierd controlul si tipa in disperare cand ceva le perturba acel circuit infinit de ganduri seci si limitate.
Urasc tipul asta de adult pana la limita inferioara a nebuniei. As zgaria cu unghiile sute de table numai ca noi, cei ce suntem astazi copii,adolescenti si tineri, sa nu degeneram si sa ajungem adulti. Astfel de adulti: cu idealuri spulberate, vise darmate, accese de stupiditate si viata de sclav.
Desi nu imi place sentimentul de ura, il simt acum in gura, amar, sub un alt aspect al urii.
Asadar, refuz sa il urasc pe Cuza. Ii multumesc cum pot eu mai bine si apreciez ca a facut invatamantul obligatoriu fiindca asa am intalnit persoane deosebite, si nu numai eu, ci si ceilalti, au sansa de a deveni deosebiti.

Nu pot sa tastez ceea ce simt in clipa asta. Las articolul in aer...Somn usor

Horror

2009-05-02T18:00:00.004+03:00

Cu siguranta sunt satula de reuniunile de familie. De fapt totul ar fi in regula daca nu s-ar trezi niste mamai sa vina la tine si sa te apuce de obraji, cu niste degete mirosind a marar de la sarmale, si sa te alinte cu sunete de toata jena.
M-as simti mai in largul meu daca nu ar mai comenta toata lumea ca am crescut, ca am slabit, ca arat din ce in ce mai bine, ca as avea nevoie de aparat dentar si ca "noi ramanem in urma iar voi, copii, voi cresteti!". Evident, ca numarul adultilor sa le iasa conform scenariului se mai toarna si o ploaie sub forma de prevenire a vreunei iesiri din casa.
Noroc de englezul care a dat o vizita fugitiva si m-a calmat.
E a naibii de urat sa fii adult. Ma repugna ideea de adult pana la dorinta de a ma inchide intr-un cocon.Pariez ca daca as avea asa ceva ei tot ar gasi o modalitate de a dizolva coconul.
Bun. Fiind in pana de idei tin sa le salut pe toate rudele mele, cu exceptia unora dragi mie, si sa le trasnmit ca fondul meu de ten de tare scump si nu imi permit sa imi retencuiesc fata de fiecare data cand ma pupa ele cu buzele alea ale lor si, de asemenea, ochelarii sunt la fel de prea scumpi ca pieptenele lor de dinti sa imi sparga lentilele.

Aplauzeee!!

2009-04-26T15:57:00.004+03:00

Planurile facute cu ceva timp in urma s-au transformat in realitate, iar acum, ma vad in stare sa iau un marker in mana si sa colorez pe harta drumul de la Tecuci pana la Bucuresti si sa marchez cu niste X-uri locurile pe care le-am vizitat. In randurile ce urmeaza nu voi face decat sa scriu despre ce am vizitat si ce am trait acolo.
Prima oprire: Palatul Cotroceni. Perchezitie la intrare, condusi de un ghid pana la intrare, am luat bilete, am lasat bagaje la garderoba, am incaltat papuci si am pornit aventura in palatul prin care s-au perindat atatia regi. Sali peste sali, scari, marmura, goblen, piele, nuc si abanos, pian, pianina din carapace de broasca teastoasa. Tapet pe pereti, paturi uriase, ceasuri, aur si bronz, argint, bun gust si rafinament. Biblioteca m-a coplesit, 5000 de volume fiind acum ceva timp, acum ramanand doar 3000. Salonul norvegian plin de lemn si cu o soba in colt, salonul florilor - preferatul reginei Maria, sala de receptie, holul plin de marmura si sufrageria , toate deosebite prin materialul si varsta lor. Candelabre cu cristal de Medias in toate incaperile, o sabie de aur batut cu smarald si rubin primita in dar de catre Cuza. Sufrageria cu o masa uriasa si scaune ce aveau spatar fie cu soim, pe care se spune ca preferau sa stea domnii, si cu floare de crin, pe care obisnuiau sa stea doamnele.
Portretul reginei Maria, cea mai frumoasa femeie a acelei perioade este pastrat in palat, in sala cu influente orientale, sala cu scari undeva sus unde se spune ca regina obisnuia sa bea ceaiul de la ora 5. Uimitoare era si masa de marmura din sala de receptie, unde s-a semnat intrarea Romaniei in primul razboi mondial, masa ce cantarea opt tone, motiv pentru care nu a parasit niciodata incaperea.
Souveniruri la sfarsit si zambete.

A doua oprire a fost Muzeul Satului. Casute romanesti, fotografii, ploaie, soare si bunadispozitie.
Militam impotriva fast-food-ului dar nu am refuzat sa mergem la McDonald's si la KFC.
La teatru am ajuns mai devreme, am luat bilete, ne-am plimbat prin imprejurimi si bine am facut. Fata ce vindea bijuterii funky handmade a ramas cu doua perechi de cercei in minus si cu cativa lei in plus :D.

Dar cele enumerate mai sus sunt nimic pe langa ce s-a intamplat la TNB.
Am intrat si am asteptat sa inceapa piesa. In scurt timp s-a umplut sala. Desi piesa istorica, Eduard al III-lea de Shakespeare, a devenit geniala sub bagheta magica a talentului actorilor.
Inainte de pauza de la jumatate a fost un cutremur scurt dar puternic. Admirabil a fost ca actorii nu s-au oprit, nu au reactionat, ci au continuat sa joace. La sfarsitul piesei eram cu totii coplesiti. Aplauze de 10 minute neincetat. Aplauze incontinuu...
Bravooo!!

Bine, recunosc ca dupa ce am iesit din cladire am fost oprita de o jurnalista de la Realitatea TV care mi-a pus cateva intrebari. Cica reportajul a fost difuzat de cinci ori la TV. [au fost 2 minute de celebritate pentru mine:))) ]

Drumul spre casa a cuprins si oprirea la un McDonald's pentru noi provizii, cantece in masina, dans, si somn.

Nu pot sa ma abtin si sa recunosc ca le port un mare respect actorilor. Aplauze!

Venusiana convinsa in momente de betie

2009-04-23T21:55:00.003+03:00

Men are from Mars, women are from Venus.
Pe Marte viata se traieste la maximum. Constructii uriase, concurenta, curse de masini,tras de fiare, TV, bere si seminte, bancuri tampite,fotbal, mititei cu mustar,politica, curse de cai, cock fights, "care da jetul mai puternic", somn in chiloti, canapele de piele, si, bineinteles, orgoliu, trufie, munca si lipsa de simt artistic. Dar nu de barbati si ce fac ei pe planeta lor ne intereseaza ci venusienele si cu activitatile lor ne/imi/va rod curiozitatea.
Asadar, femeile duc o viata linistita pe Venus. Ele se preocupa de activitati cu totul si cu totul diferite de cele ale martienilor. Ele citesc, urasc concurenta, fac complimente, joaca volei si merg la sala pentru "a scapa de surplusul de celulita", isi dau sfaturi peste sfaturi, se nasc sau nu cu gusturi pentru haine, lupta pentru drepturile lor, devin fiice de tata [exemplu romanesc: Elena Basescu], femei intelectuale [ex. ro. : Simona Popescu], blonde intretinute&proaste [ex. ro. : Simona Sensual, Alina Plugaru, Laura Andresan] sau doamne ministru [ex. ro. Elena Udrea], nu-i asa?
Femeile se iubesc una pe alta, se schimba de trei ori pe zi de haine - in functie de starea de spirit, asculta muzica ce depinde de starea emotionala in care se afla, au hobby-uri relaxante, dorm, se alinta, si lucrul care le defineste este, din punctul meu de vedere, o venusiana crescuta de un martian si o femeie, FAPTUL CA SE PUPA NON-STOP.
Da. Femeile se saruta una cu alta neincetat.
A. se intalneste cu B. dupa doua zile in care nu au vorbit decat pe messenger. Se pupa! ["vai fata! mwah!"]. V. se inalneste cu G. in market, si...se pupa! C. merge in vizita la L. si se pupa! D. se da cu rimel in baia fetelor.O vede pe R. si se gandeste sa o pupe.Si O PUPA!
Da, da, da, de trei ori DA. Se pupa non-stop. Le place. Le satisface, simt nevoia, isi doresc, s-au nascut pentru asta, nu pot trai fara o ventuza si isi asuma riscul de a practica lesbianismul sub acoperire.
Iar eu...eu sunt o biata victima care sufera uneori de accente martiene doar fiindca s-a gandit ca daca venusienele au o problema, poate barbatii nu au, dar s-a inselat iar acum leviteaza intre cele doua lumi cautand calea de mijloc care, evident, nu exista.
Le critic pupaturile, imbratisarile superficiale, zambetele prefacute, sfaturile aparent prietenoase si complimentele perfect lingusitoare dar nu sunt barbat.
Le critic fotbalul, berea, mititeii, canapelele din piele, tv-ul, cladirile exagerate, cursele de masini si politica dar nu sunt venusiana convinsa.
Raman eu asa cum sunt, cea care sta trasa de mana stanga spre Venus si de mana dreapta spre Marte. Simt miros de parfum si carti din stanga. Raman acolo.
/*sunet de pupaturi si imbratisari*/
/*sunet de stergere a urmelor de ruj si gloss*/
/*injuratura! ~!@#$*/
/*end of transmission....*/

Memorii

2009-04-20T21:42:00.004+03:00

Era aprilie normal. Nimic deosebit in aer, nimic special nicaieri. Era doar o graba stupida si pe chipul fiecarui adult se citea fie grija fie neplacerea in fata rutinei. Ultima zi de scoala. Dupa o dimineata in care am renuntat la studiu si ne-am dedicat ecologiei, eu si D. ne-am spus ca meritam cateva momente impreuna.
Prin parcul din centrul orasului, un parc absolut normal, ba chiar banalizat prin vesnicele traversari ale sale, aveam sa trecem si sa stam abia dupa o lunga plimbare indestulata de logoree plina de memorii, confesiuni si opinii.
Am mers cu moldoveanca in oras. Am pozat pomi infloriti care parca erau mai frumosi ca niciodata. Am pozat garduri si benzinarii, am pozat caini si cladiri. Orice parea ciudat prezenta un real interes de neratat. Mai tarziu, dorind sa ii starnesc amintiri am invitat-o la un capucinno intr-un loc modern dar drag ei. Telefonul unui prieten ne-a facut mult bine. O vedeam incantata si binedispusa. Era tot ce imi doream de la ea.
Momente de cumpana in alegerea unei urmatoare destinatii, momente cu tentative de convingere si clipe de stagnare. Apoi decizie finala: parc. Fotografii peste fotografii, discutii, confesiuni, amintiri si rasete. Are umor, recunosc.
Finalul a fost dulce. Am lasat-o sa scrie. Avea un rucsac mic langa ea. Statea pe o banca de lemn lacuita la inceputul primaverii si scria in caietul meu. Parul brunet avea sa para si mai brunet in lumina soarelui, imi soptea ca adora vioara si ca muzica venita de nicaieri o misca. Lungi fraze emotionante legate de o suferinta interioara, un conflict interior profund au devenit confesiuni. S-a incheiat cu o imbratisare si o despartire nedorita la liceu.
Mi-e dor de D. dar parca inca o am vie langa mine, doar ca nu o pot atinge...
Acum rad cand ma gandesc ca ii spuneam ca are ochi de pisica si sprancene de Mircea Albulescu...

De Paste in stilul meu...

2009-04-19T22:35:00.006+03:00

Prima zi de Paste s-a dovedit a fi cu mult peste asteptarile mele. Eu nu imi doream nici mancare, nici bautura, nici musafiri si nici distractii pentru ziua aceasta. Nu voiam decat sa merg la Biserica. A fost splendid. Chiar daca privelistea de inceput a fost ucigator de dezgustatoare, plina de personaje nedorite, spre final slujba de Inviere a Domnului s-a dovedit a fi un real succes, intrucat fiecare crestin ce purta o lumanare cu lumina ce provenea de la mormantul sfant din Ierusalim participa nu doar fizic ci si sufleteste la ceea ce avea loc acolo, si parca noi toti ne bucuram de frumusetea duhovniceasca a vietii.
Ora 4 din dimineata m-a surprins sub ochii sfintilor cuviosi din icoanele murale si sub cantecul multimii.
Nu uit nici acum imaginea din cimitir, cand de pe culmile cele mai inalte ale "orasului mort" puteam zari apropiindu-se lumini peste lumini, miscandu-se spre a aduce fericire si celor adormiti.
In noaptea neagra lumina sfanta ne vrajea...

P.S. Cert e ca articolul este sec si nici pe departe indeajuns de bun pentru a descrie trairile nu doar ale mele, ci ale tuturor crestinilor prezenti in acel spatiu. Fac pe victima si spun ca nu dispun de timp suficient pentru a scrie ceva mai emotionant. Pana atunci raman dezgustatoare cu articolele mele stupide.
Hristos a inviat, cititori invizibili! Va urez nu doar un Paste ci si o intreaga viata luminata!

Nimic

2009-04-17T13:24:00.004+03:00

Ori am eu o problema ori am fost plecata fara sa imi dau seama de pe planeta si ceilalti au luat o potiune care le-a dereglat circuitele in asa hal incat sa ii determine sa ne certam non-stop. Clar. Problema e la mine mai mult ca sigur avand in vedere ca nu mai suport pe nimeni, nu mai vreau pe nimeni si simt ca explodez de urgenta daca mai stau in casa.
As iesi cu rolele. Nu fac nimic util pentru societate, am priceput, dar nu, eu trebuie sa ii suport strigatele alintate ale sora'mii care da ordine de acolo, din lumea ei mica si superficiala.
As pune-o de-o sedinta foto la cavoul din padure. Fete cu coafuri extravagante, cercei supradimensionati, rochite colorate si pantofi cu toc de la inalt la foarte inalt, toate pentru deliciul fotografului si al modelelor. And all we need is talent... Dar cum? Cum am putea face asta? Cum sa iesim noi afara si sa savuram fermecatorul peisaj de aprilie cu soarele lui, vantul cald si verde cat cuprinde cand se apropie stupiditatea absoluta, o sarbatoare care nu ar deranja cu nimic daca nu ar fi distrusa de tampenii.
Destest curatenia de Paste. As fi in stare sa dezinfectez gresia la milimetru, sa decolorez covoarele de la dat cu aspiratorul si sa distrug fetele de masa de la calcat oricand altcandva dar numai de Paste nu. Sau stai...in afara planetei pe care se pare ca locuiesc in solitudine exista doctrina aceea ce s-a nascut din sistemul "nu conteaza cat de murdar e inainte sau dupa Paste, important e ca tre' sa facem curat pentru astea trei zile". Jur ca imi dau foc.
Mancare de nu ai ce face cu ea. Obligatii de genul mesajelor pe telefon si in special in alte retele ca sa adun cost suplimentar, flori pentru bunica, vizite insotite de cozonaci, oua rosii si , bineinteles, zambete peste zambete. Nu conteaza daca tu ai chef sa mergi important e ca te iau ai tai de mana, te trag fortat pana acolo, si tu trebuie sa zambesti, sa anunti invierea lui Hristos, sa zambesti, sa zambesti, sa zambesti...
Nu conteaza ca tu dormi bustean fiindca te-ai culcat la 00 cu o seara in urma, e de o mie de ori mai important ca bunica'ta face cozonac si nu poa' sa isi toarne ulei cu mana dreapta ca e in coca si nici cu stanga ca e langa dreapta. Ideea e ca te scoli rapid ca altfel te ia naiba, te imbraci cat se poate de simplu - nu e cazul sa iti asortezi hainele, nu "faci parada modei", nici sa nu te gandesti sa atingi dermatograful de ochi, nu ai voie. E mai mult decat necesar, de fapt e aproape vital, sa iti prinzi parul cat mai in afara fetei si e aproape la fel de obligatoriu sa nu mergi pe role la bunica'ta ca s-ar putea sa i se opreasca inima sau sa faca vreun atac de cord ceva...
Duc o intreaga lupta cu mine si cu ceilalti. Am citit horo(r)scopul. E groaznic. Se verifica.
Imi dau foc in curand.
O zi buna...

Leapsa

2009-04-14T16:22:00.003+03:00

Si doar fiindca profesoara mea de istorie e mai tare decat orice alt profesor in viata am decis sa ii accept invitatia la "Leapsa" si sa ma transform intr-un creator al unui zid de ganduri cu 99 de caramizi.

1. Toti ma stiu de Irina. Exista o singura persoana pe fata Terrei care imi spune Petra.
2. Am in spate 15 ierni si destule in fata.
3. Invat intr-un liceu ce intr-o clipa de betie poate fi numit ZOO.
4. Numai betivii si copiii spun adevarul.
5. Imi place zodiacul mult.
6. Sunt sagetator si e singura zodie pe care o ador.
7. Urmatoarele zodii care au respectul meu sunt Leul, Balanta si Berbecul.
8. Imi place primavara, asta e sigur.
9. Ador sa calatoresc. M-as putea numi maniaca a calatoriilor.
10. Am o pasiune exagerata pentru trenuri.
11. Pasiunea se pastreaza si pentru caile ferate.
12. Iubesc si florile. Imi place doar sa le admir, de la distanta daca se poate. Nu imi place sa primesc.
13. Numarul 13 nu imi aduce ghinion. In SUA nu exista etajul 13 la zgarie-nori.
14. Superstitiile sunt tampenii.
15. Ma pricep sa aberez. Am talent si succes in asa ceva.
16. M-am nascut in decembrie, 16. Numarul asta nu reprezinta nimic pentru mine.
17. Imi place la nebunie filmul 'Becoming Jane'.
18. Ca orice tanara oglinda e prietena mea cea mai buna atunci cand trebuie sa ies din casa.
19. Spre deosebire de alte persoane, eu consider ca haina il face pe om.
20. Ma rog...cel putin in primele 10 minute ale unei conversatii.
21. Le urasc pe fetele care nu se ingrijesc.
22. Iubesc o fata.
23. Imi place sa ma epilez cu ceara. Ma epilez regulat pe maini.
24. Sunt zile in care pur si simplu ascult muzica si ma pensez. E activitatea mea preferata.
25. Daca o sa incepi sa imi spui ca nu e bine sa beau Cola o sa te scuip intre ochi si o sa iti spun ca stiu.
26. S-ar spune ca ma sinucid.
27. Recunosc ca fug de tentatii, dar inceeeeett...
28. Nu imi place sa mi se spuna ce sa fac.
29. Nu imi plac campaniile electorale.
30. Politistii nu sunt DELOC pe gustul meu.
31. Ii urasc aprig atunci cand vor sa se faca utili cu cazuri de mizerie.
32. Chiar si asa imi place Romania la nebunie.
33. Cred ca imi plac mai mult doar 10% din oameni si limba tarii mele.
34. Am fost mai demult la olimpiada de romana. Nu m-am facut de rusine.
35. Am cochetat si cu olimpiada de chimie. S-au uitat ceilalti ca la felul 38 cand m-au vazut cum eram imbracata si cat scriam.
36. Mama e bibliotecara.
37. Ce am scris la 36 e o explicatie pentru faptul ca am dezvoltat o pasiune pentru carti.
38. Acum devorez o felie de pizza doar fiindca pot si imi place.
39. Dar as fi in stare sa iti dau cu o pizza in cap daca m-ai pune sa aleg intre un Quatro Stagionne si o carte.
40. Citesc in disperare.
41. De un an cochetez cu scrisul pe blog.
42. Nu imi plac profesorii. Deloc. Cel putin ai mei nu imi plac, exceptie facand singura profa care e aproape colega mea.
43. Noaptea cand stau cu ochii pe tavan, lucru ce se intampla des, creez metafore si titluri de carti si bloguri.
44. Imi place sa dorm.
45. Ma apropii de jumatatea maratonului si inca nu am scris ce nu imi place.
46. Nu imi place cand cel de la care ma astept la mai mult nu imi e recunoscator sau ma dezamageste.
47. Nu imi place prostia. Sa fie clar!
48. Nu imi plac cei ce nu sunt openminded. Pentru mine omul trebuie sa fie deschis la orice si sa nu ii sara mustarul repede, ci sa stie sa iasa din situatiile ce-i displac cu talent.
49. Nu imi place sa spun ca nu imi plac curvele, fiindca...imi plac! Pentru mine curva nu e centurista care isi castiga painea cu curul. Curva, din punctul meu de vedere, e acea persoana desteapta si frumoasa care stie, dom'le! STIE PE BUNE!
50. Cand o sa ajung la varsta de cincizeci de ani o sa imi fac o cruce maaaaaaaare si o sa ma pensionez.
51. Vreau sa ies din casa pe motiv ca aici pot avea loc cele mai multe accidente.
52. Uneori sunt sadica. Nu sunt prefacuta dar stiu sa ma prefac. Si imi iese de minune!
53. Recunosc ca imi intind parul cu placa.
54. E din snobism si din prostia altora.
55. Imi place sa fac curat.
56. De fapt ador locurile curate si stralucitoare.
57. Asta nu imi da dreptul sa nu port haine inchise la culoare.
58. Ca veni vorba de culori trebuie sa recunosc ca pictez. Nimeni nu stie. O fac in secret. Nu sunt buna dar ador sa pictez, sa desenez, sa cant, sa dansez sa..sa.sa...orice...orice poate fi legat de arta.
59. Daca o sa traiesc pana dupa clasa a XII-a o sa dau la medicina, da, o sa ma sacrific prosteste intreaga viata invatand intr-o facultate ciudata si gandindu-ma ce frumos ar fi fost sa fiu actrita.
60. Fiindca da...Mi-ar placea sa fiu actrita. Nu am probleme cu emotiile si alte cele.
61. Visez la o zi in care o sa stau la balconul vilei mele privind marea, intinsa pe un chaise-long din bambus si sorbindu-mi ceaiul verde, inconjurata de orhidee si cu urme de muscaturi pe gat din partea....cuiva:D:D:D
62. Sunt romantica dar prea putin.
63. Sunt practica, directa si radicala.
64. Usor influentabila si sensibila.
65. Niciodata patetica.
66. Daca as mai adauga un 6 la numarul asta m-ati crede satanista.
67. Am un prieten care ma crede moşofilă, asta fiindca nu am ce face cu cei de varsta mea si nu ma limitez la fete mature, ci ma avant spre cei mai mari decat mine.
68. Sunt open-minded... Nu am inhibitii si nu cred in ideea de tabu.
69. Nu ma limitez la 20 de cuvinte pe zi.
70. AM LOGOREE de prea multe ori.
71. Nu ascult muzica tampita doar pentru versuri. Ascult muzica pentru a o simti.
72. Ma droghez cu muzica si culori.
73. Ma droghez cu trenuri. Am fetish pentru trenuri. [am scris si mai sus dar simteam nevoia sa ma repet]
74. Chiar daca nu imi place sa ma repet...
75. 75 e cubul lui 5.
76. Adesea spun ca sunt o urata de moldoveanca cretina si ochelarista.
77. Am o prietena moldoveanca la fel de cretina cu care am o relatie speciala. Daca intr-o zi va citi asta vreau sa stie ca e speciala pentru mine.
78. Am o pisica. O invidiez.
79. Mor dupa Egiptul Antic si dupa Grecia.
80. Nu vreau sa trec de 80 de ani si sa fiu o povara.
81. Nu vreau sa ma casatoresc. Sunt o aventuriera innascuta cu principii bine stabilite in legatura cu viata.
82. Am prieteni pe mess cat curpinde, foarte bine selectionati.
83. Unii mai imi spun si IPond sau Pondycherryca.
84. Am citit mai demult Charlie si fabrica de ciocolata (Charlie and the chocolate factory) si am zarit un nume ce mi-a placut. Antony Pondycherry sau asa ceva...
85. Mai tarziu am aflat ca Pondycherri e un oras din India. Una din tarile mele preferate.
86. Mi se pare genial ca vaca e sacraaa!!
87. Imi place sa merg cu rolele. Nu sunt buna.
88. Sunt onesta. Am 68 de kg.
89. Sunt fana lui Andrei Duban.
90. Imi place sa merg la teatru.
91. Imi plac Dani Otil, Mihaela Radulescu,Florin Piersic, Angelina Jolie, Anne Hathaway, Johnny Depp, Orlando Bloom, Mihaela Nicola, Zoia Alecu, Napoleon Bonaparte, Cleopatra - regina Egiptului, Lorelei din opera lui Teodoreanu, Marguerite din opera lui Dumas, Raluca si Dea [se stiu ele], mama mea, tatal meu, var'mea, profa mea, femeile frumoase, barbatii frumosi. [nu e ierarhie in functie de importanta, ci dupa cum mi-a venit in minte]
92. Imi iubesc parintii.
93. Am o sora. O iubesc.
94. Sunt dependenta de natura si de calculator. Dar mai dependenta sunt de carti si oameni speciali.
95. Cand ma fac mare o sa scriu o carte.
96. Imi plac cartofii prajiti.
97. Nu ma dau inapoi de la nimic. Biiinee...Aproape nimic
98. Asta e finalul. Nu stiu sigur daca eu cred in Dumnezeu.
99. Iubesc viata asta uneori mizerabila, alteori splendidaaaaa....

Dau mai departe cui vrea.

Viata e frumoasa

2009-04-11T13:21:00.007+03:00

Mirobolant! Blogul meu a implinit pe 7 aprilie nici mai mult nici mai putin de un an. E fermecator cum eu, un elev cat se poate de banal cu aspect de copil suferind de sindromul Down atunci cand ma vezi pe strada, sunt capabila de un asa efort sustinut in vietisoara asta a mea. Nu conteaza. E mai mult decat important ca am reusit sa tastez sute de milioane de caractere pentru a scrie 109 articole, 110 incluzandu-l pe cel prezent. In articolul precedent m-a chinuit putin talentul si m-am crezut iarasi in clasa a opta pe cand participam eu la minunatele olimpiade scolare si la importantele concursuri Mihai Eminescu spre a-mi varsa talentul in ale literaturii pe niste coli de hartie indoite la coltul unde ma semnam eu cu un pix de 0,5 lei; zic "m-a chinuit" doar ca sa nu spun ca a trebuit sa ma plimb toata dimineata printre vaci, gandaci, narcise, bulgari de pamant si bunici ca sa ma plesneasca inspiratia intr-un mod cat de cat satisfacator.
In articolul acesta o las mai moale cu limbajul ingrijit si ma dau pe brazda, zic pe brazda, fiindca cititorii mei vor considera ca "in sfarsit m-am trezit la realitate" si ca "probabil mi s-au spart lentilele roz de la ochelarii cu care lumea capata alte tente pentru mine".
E clar. Daca nu dai peste cel putin un cretin pe zi viata isi pierde farmecul si nu stiu, parca ti se face dor de cate un papagal care se trezea de obicei in ora de matematica sa te incurce cu cate o manea.
Trebuie sa recunosc ca daca nu m-as fi dus joi la scoala acum eram deja sinucisa de dezamagire si regret, sau de nesatisfacerea curiozitatii mele apasatoare. A trebuit sa ma trezesc cu noaptea in cap din cauza radioului pe care cineva foarte inspirat l-a lasat deschis, am sarit peste ritualul magic ce imi intrase in sange, ritual compus din spalarea parului cu samponul meu preferat, apoi balsam, clatire, uscare si intins cu placa; a trebuit sa ma imbrac repede si sa mai consum si doua minute sunand-o pe o ametita spre a-i spune sa nu plece fara mine, ca intarzii eu trezeci de secunde. Numai bine, fiindca, nu-i asa?, viata e frumoasa, a trebuit sa stau eu in fata benzinariei si sa astept ca o vita pana cand s-a trezit ametita sa ajunga, adica peste 8 minute.
Am ajuns pe "taramul fagaduintei" tragand in piept miros de balega proaspata de cal si bucurandu-ne ochii cu imaginea pur romaneasca a unui rau ce in curand isi va iesi din matca din cauza gunoaielor. La capatul liniei am dat peste o priveliste ce ne-a lasat masca. In loc sa plantam copaci, lucru pentru care ne carasem pana acolo, ni s-au dat cate o manusa chirurgicala si cate un sac de plastic de toata...frumusetea in care urma sa punem gunoaiele, fiind specificat ca nu trebuie sa adunam decat plastic si hartie. Poftim? Adica doar fiindca sunt cetatean si fiindca sunt si elev pe deasupra la un colegiu national de prestigiu trebuie sa adun gunoaie in scopul ecologizarii mediului? Raspuns: DA. Fantastic! Si...nu-i asa? Moldovenii cand fac ceva, o fac...ca la carte, s-ar spune. Am curatat in doar o ora tot terenul, am adunat saci intregi de gunoaie, si am facut o treaba minunata, la sfarsit chiar am plantat si cativa copacei. Speram ca fotografiile pe care directoarea, ce nu s-a atins nici macar de un servetel dar care a zambit non-stop dand ordine ca un Hitler, le-a facut vor fi puse la un panou cu elevi de onoare, si ca ni se vor da si noua diplomele mult promise si, de ce nu, ni se va multumi si noua ca, nu-i asa, aproape am salvat planeta de poluare.
Dar momentele acestea in care partea dorsala era la inaltime din cauza pozitiei de lucrator la Romprest aproape ca au fost uitate caci ziua s-a dovedit a fi in continuare minunata. Cel putin nu am mai fost nevoiti, eu si colegii mei, sa o suportam pe plictisitoarea profesoara de engleza din cauza careia, cand intra in clasa, cade varul de pe pereti. Nu a mai trebuit sa aud cum trancaneste fara rost tentativa de profesoara de matematica si nici nu am mai suportat ora tarzie la care in mod normal ieseam din acel lagar de persecutie.
Pe aceasta cale vreau sa fac si o declaratie de dragoste pentru scumpa si adorata noastra profesoara de istorie, care e mai tare de cel putin 10 la puterea n ori decat orice alt profesor in viata, si care stie ca noi o iubim fiindca a mers cu noi in parc si ne-a pupat si ne lasa sa ii spunem Iubi. - E minunat sa stii ca inca exista profesori deosebiti in tarisoara noastra.
A doua zi, cand in mod firesc nu calca nici dracul in liceu, ne-am trezit ca ar fi cazul sa onoram bancile de pe terenul de sport cu fabuloasa noastra prezenta. Ne-am intalnit acolo, si zau, ca nu regret.
Dupa ce ca am ras de absolut orice intalneam am beneficiat si de dedicatiile gratis ale boschetarului ce frecventeaza "cercurile de oameni intelectuali" cu fata sa de "giggolo". Il putem considera deja un dumnezeu cu "d" pe motiv ca are buletin si ca desi nu a vazut pana acum un buric de fata stie cum e sa sarute. Si...fiind vorba intre noi, el nu poate fi primit nici macar la CartoonNetwork, d'apoi la TarafTV, televiziune ce reprezinta o adevarata tinta pentru "pitzi&coco club members".
Sarind peste partea cu intalnirea mea cu bunul meu prieten domnu' nenea profu' de biologie ajungem la sfarsitul listei cu lucruri "interesante".
Ca sa nu mai spun ca deja a devenit o obisnuinta sa vad papagalii cum se imbata in disperare intre orele 8 si 11 pm; ca a devenit un mod de viata sa dai ignore de 30j de ori pe zi unor cretini ce te iau cu "asl plz" pe mess.
M-am saturat de tatele Simonei Sensual. Mi s-a acrit de tipetele bunicamii atunci cand merg pe role. Clar. Libertatea lor trebuie sa se termine acolo unde incepe libertatea mea. Fara discutii. Astept Pastele si imi pare rau ca nu pot sa ma duc la concert Placebo dar nu-i nimic! pe 24 ma duc la Teatrul National. Urati-mi vizionare placuta!

Pana data viitoare... ganditi-va la cum ar fi daca ar exista spatii special amenajate - precum cele pentru fumatori sau cel din imagine - unde sa poti merge sa zbieri, sa urli, sa dai cu scaune de pereti cat te tine doar din cauza disperarii ca traiesti in...Romania!

De primavara...in alte feluri

2009-04-05T13:40:00.004+03:00

Desigur. Toata lumea stie ca e primavara, se simte.

"Intrasem in vortexul primavaratic dupa o perioada de suferinta, dar cand soarele mi-a inundat sufletul, cand am vazut iarasi acel cantec albastru inmiresmat de parfumuri colorate m-am vindecat miraculos de repede. Ma trezisem dintr-un somn imaginat doar prin duhurile negre din mintea mea si paseam cat de repede puteam indreptandu-ma grabit spre ceea ce se numea casa bunicilor. Era la fel ca intotdeauna. Ma astepta castanul meu la poarta, incarcat de muguri. Un gand imi trecu fulgerator prin minte, imi imaginam ca peste cativa ani imi voi putea face un leagan in crengile sale. Era o curte curata, intinsa. Pamantul proaspat sapat si nivelat se usca in soare. Paseam pe o alee dura cu dezgust in ideea ca as fi fost mai fericita daca in loc de betonul acela ar fi fost ca altadata, iarba. Pe partea stanga a aleei visinii copilariei mele isi purtau resemnati mugurii care peste putin timp aveau sa porneasca un razboi ce nu se incheia decat cu un armistitiu de flori si albine. Spre partea dreapta, de-mi intorceam privirile, as putea sa jur ca inima mi-ar fi tresarit de fericire galbena caci narcisele ma cuceresc an de an. Mereu la fel in splendoarea lor atat de simpla dar atat de importanta atunci cand ele se gasesc langa casa bunicilor. Casa ce miroase in fiecare primavara a zambile, si in fiecare vara a crini. Casa cu crizanteme elegante in fiecare toamna ca niste dame intretinute, si flori de gheata pe geamuri in diminetile fiecarei ierni din copilaria mea.
Dar acum soarele ardea. Ma vindecam doar amintindu-mi cum imi culcam papusile in capsuni sau cum ma jucam cu cainele ce-mi parea un detinut inchis nevinovat, ori cum intindeam capcane pentru pasari in corcodusul vietii mele, copilariei mele. Inaintam pe aleea aceea si imi doream sa nu se mai termine. Mi-as fi purtat pasii la infinit perindandu-mi ganduri cu bucle blonde peste acel intreg tinut nemuritor ingradid de hotare cu flori de zarzar si pene de randunele. As fi intins mana spre un cer prea albastru in cautarea unui cumulus nimbus de poveste doar pentru a-l strange macar o data in mana, sa-i dau forma pe care o doresc eu si apoi sa suflu si sa-l imprastii ca pe o papadie vesela si efemera din iarba de langa casa bunicilor..."

Si bineinteles ca asta as fi scris intr-o clipa de romantism sustinut. Dar nu. Nu pot fi nici nostalgica si nici nu inchid ochii prefacandu-ma ca totul este perfect, ca viata miroase a narcise si zambile si ca fiecare mic dejun are ca element principal lapte indulcit cu miere. Nu. Astea sunt subiecte de amintiri din copilarie, cu aventuri limitate de gardurile cu muschi si licheni din curtea bunicilor, sub ochii parintilor si ochelarii bunicii, sub zambetul placut al bunicului si latratul cainilor disperati. Aflu zilnic ca cineva e pe moarte. Deja mi se pare ceva obisnuit, face parte din stirile diminetii. E ca si cafeaua de la micul dejun, aproape indispensabila, deci.
E primavara, e frumos, e soare si iarasi vom vedea tute cu rasini si fete vomitive taraindu-si tocurile si fesele celulitoase pe strazile minunatului si adorabilului nostru orasel, nu-i asa?
Dar cine sunt eu ca sa comentez cand eu nici macar nu port D&G sau JimmyChu.
Si, nu-i asa, fiecare are cate o afinitate, eu am mai multe, dar nu pentru colegul de clasa care ne impute cu prezenta si nici pentru Becali care nici macar nu a stiut cum sa isi rezolve problema cu BMW-ul cat mai subtil ci si-a afisat stupiditatea de machedon pe toate posturile de televiziune; ci pentru actori romani formidabili, cum ar fi F. Piersic si A. Duban, pentru H. Prigoana care la varsta sa vorbeste mai bine decat tatal sau, M. Radulescu ce a scris o carte, si in sfarsit...ii iubesc pe toti cei care inca apreciaza cartile si teatrul de buna calitate.
Nu vreau sa par un smart ass tastand in disperare aici. Regret ca nu am mai scris de atat de mult timp, insa a fost reflux si imaginatia m-a parasit.
Pana data viitoare propun sa va intoarceti la "tablourile din copilarie ce isi perinda naftalina peste ganduri cu bucle blonde"...

Ganduri in gol

2009-03-26T09:58:00.006+02:00

[L-am vazut ieri. De fapt i-am vazut ochii. Un albastru adanc purtand o tristete plina de dezamagire si resemnare. L-as fi luat de mana, mi-as fi dorit sa il transform in cel mai bun prieten al meu, sa mergem impreuna pe acoperisul unui bloc, sa privim cerul, sa radem de formele norilor si sa bem doze de suc. Dar nu am facut-o. Am stat impietrita cu un zambet ciudat in buze, strangandu-mi pumnii in semn de neliniste si apasare. Nici macar nu l-am atins. 3 secunde in ochii lui au fost suficiente. M-am grabit. Purta camasa si probabil mirosea a fum de tigara. Cred ca am o slabiciune pentru asta...]

Aventura constiintei mele a inceput in clipa in care am vazut cum pasarile marunte, lipsite de aparare cad prada prostiei celor lipsiti de inima. Eram mica, ma intorceam de la magazin. Era pentru prima data cand mergeam singura, deveneam independenta, s-ar spune, dar nici abia pusesem piciorul pe prima treapta, urma sa o urc in totalitate mult mai tarziu. Pasii imi erau mici. Prea mici.
Pe parcurs m-am indragostit dar nu de fiinte usuratice ca oamenii, ci de lucruri pure, minunate. Astazi ma declar sensibilizata de trenuri, carti, flori de cires, creioane, picturi, culori, forme. Iubesc vesnicutele ce cresc prin iarba mizantropului batranei Anglia. Iubesc siropul de cirese, inghetata cu caramel si apusul soarelui. Ador sunetul cafelei fierbinti pe care o sorb din ceasca. Imi iubesc mainile pline de grafit dupa ce desenez ore intregi cu creionul; de asemenea iubesc cand am hainele patate de vopsea pentru pictat, ma simt fantastic. Ador rasaritul soarelui de pe plaja, iubesc trenurile in disperare.
Recunosc ca singurele lucruri care sunt in vizorul meu atunci cand vorbesc cu cineva sunt buzele, ochii si mainile. Ma simt bine cand dansez. Am renuntat la fizica in favoarea Damei cu camelii a lui Dumas fiul. Ascult muzica si discut despre lucruri pacatoase cu cel pe care e dependent de ciocolata calda.
Astept sa sune telefonul. Mi-e dor de un ardelean cretin. Dar nu suna. Trag in piept fumul betisoarelor parfumate. Pleoapele imi sunt grele, scriu inconstienta, dar atenta la fiecare pas micut pe care il fac.
Ora de teatru de ieri a fost placuta.
As devora un mar daca ochii nu mi-ar fi aruncati in soarele de afara.

[S-ar putea sa mi se faca dor de el. L-am rugat sa poarte camasa. Are chip de copil. Mi-e greu sa il inteleg uneori... Ce moldovean...]

Paseste cu atentie, nu vrem sa cadeeeeemmmm!!!

2009-03-20T10:49:00.001+02:00

In numele Tatalui, al Fiului si-al Sfantului Duh...articol

2009-03-18T10:53:00.001+02:00

Am sesizat ca de fiecare data cand bat campii si scriu articole ce provin dintr-o intensiva frecare a mentei obtin un succes nebun la categoria cititori. Prin urmare astazi am decis sa tai frunze la caini aberand pe marginea subiectului spovedaniei. Sfanta Taina in Biserica Ortodoxa, fenomen pe care se pune accent foarte mult atat la ora de religie cat si la fiecare intalnire fortuita cu un preot, trebuie sa recunosc, mi-e strain pana in varful ghearelor Rana goliath din Camerun, broasca ce atinge 6 kilograme lejer.
Bun. Te duci la Biserica dupa ce ai postit de-ai rupt vreo 3-4 zile. Face preotul o rugaciune si apoi gata, incepe...procesul de purificare a sufletului.
Proful de religie spunea ca sufletul crestinului trebuie sa fie ca un copil imbracat cu un costum de un alb imaculat, un alb perfect, divin, pe care pana si o molecula murdara s-ar vedea chiar si de pe Luna; astfel ma roade sentimentul de indatorire si trebuie sa mentionez faptul ca ma simt ca intr-o reclama cu Vanish sau Ariel. Sincer. E simplu. Eu sunt fotbalist, handbalist etc etc si ma arunc eu asa de cateva ori prin noroi, care in crestinism se cheama PACAT, si cand ma duc la mama care are o masina de spalat - adica la preotul dintr-o biserica, iau tricoul - ce simbolizeaza sufletul meu, il bag in masina de spalat dar numai si numai dupa ce am pus Vanish sau Ariel (depinde de reclama) - I mean my soul will get cleaned only if I say everything about my sins sau si mai simplu Vanish-u'/ Ariel-u' reprezinta procesul de purificare a sufletului prin spovedanie.
As vrea sa imi spuna cineva daca a inteles ce am invartit eu in randurile de mai sus, nu de alta, dar eu nu prea reusesc sa imi dau seama daca nu cumva am luat-o razna si trebuie sa mai iau lectii de claritate si constructie corecta a mesajului scris.
Honestly m-a apucat un tremur ciudat si o frica prosteasca atunci cand am aflat ca in mod normal, un crestin care se respecta :-@:-@:-@, care nu si-a facut inca o spovedanie serioasa, ar trebui sa isi marturiseasca absolut orice pacat, fie el neinteresant si microscopic, pe care l-a savarsit de la varsta de trei ani si pana in clipa in care ingenunchiaza in faza omului cu sutana [sutana=fusta popii :D ]. Poftim?! Ce sa fac?! "Ioi domne..." ar spune un ardelean, si zau ca m-apuca groaza cand ma gandesc la cate am facut.
Pai la mine trebuie sa fie pe capitole, frate.
Capitolul 1 - "Pacate savarsite impotriva bunica'mii " (cel putin jumatate de ora sa le enumar si apoi sa explic de ce am vrut sa isi rupa bunica'mea gatul cand ii puneam capcane prin casa, sau de ce am inversat zaharul pentru cafea cu sarea iodata, de ce am batut cuie in copacul ei preferat care mai tarziu a dat coltu', de ce am tinut mortis sa radem de ea pentru fiecare neologism pe care il rostea etc. etc. etc.)
Capitolul 2 - Ce i-am facut sora'mii (E deja prea mult...presimt ca preotul o sa spuna "Gata, fiica mea, iti iert pacatele si treci odata la capitolul 3 ca ne apuca noaptea!")
[Si normal ca il ascult si trec la....]
Capitolul 3 - Lauda, "modestie", tampenie, orgoliu tampit, injurat, prosteala, de cate ori am ras de vecini ... (Fara numar!)
Capitolul 4 - Pacate scolare (De cate ori am mintit ca mi-am uitat caietul si ca tema e facuta chiar daca eu aveam caietul dar cu tema nefacuta, de cate ori nu am pus eu guma pe scaunul colegilor, oare? De cate ori nu am dat cu lapte sau cu branza topita pe tabla sau pe scari? De cate ori nu am injurat colegii de la care mi-o luam iarna in zapada? De cate ori nu am injurat pe la spate cand ne dadeau profii afara pe motiv ca suntem uzi de la paparuda? Sau...de cate ori nu m-am uitat la fundurile colegilor incercand sa imi imaginez....chestii? :D:D:D - Raspuns: de ...nici eu nu imi mai aduc aminte cate ori)
Bun. Urmeaza alte sute de mii de capitole. Va trebui sa anexez undeva un subcapitol cu "Pacate savarsite pe messenger" unde voi include toate tampeniile pe care le-am putut tasta cu degetelele mele proprii si personale.
Abia astept ziua in care imi voi...curata tricoul. Nu de alta, dar cica in curand va veni sfarsitul lumii...pai si eu ce fac? Gata? Se rupe filmul? Nu sunt eu un crestin care se respecta si care tine la cele 7 Sfinte Taine, si care face Rugaciunea Sfantului Efrem in fiecare seara inainte de culcare de cand am aflat de existenta ei? Prin urmare va trebui sa gasesc un duhovnic inarmat cu virtutea rabdarii care va fi gata sa imi asculte toate aberatiile legate de pacatele mele din copilarie si pana in prezent.
Candva sustineam ideea ca cine are constiinta curata sta prost cu memoria. Ouch! - No comment :D

Pe de alta parte observ ca nu am aberat fara rost ci chiar au trecut niste minute de cand imi tot omor unghiile proaspat lacuite de tastatura matusii mele. Ideea e ca ea nu stie ca eu stau acum la PC si ca daca vrea poate sa afle, dar nu cred ca stie cum :D. Ieri m-a facut cea mai fericita nepoata de pe Glob cand a scos unitatea din priza si a ascuns steckerul undeva unde...soarele da cam rar. Minunata moldoveanca. Asta e farmecul vietii.
Deja m-am obisnuit cu ideea de femeie. Multi spun ca si eu sunt dar sincer, intersectia ideilor mele cu ideile mamei mele e data de multimea vida si, spunand-o pe bune, cred ca va dura ceva pana cand voi ajunge o tocatoare de bani celebra sau o "diva" ce se va certa cu sotul de la banii pentru manichiura sau pentru "botine de care are si contabilaaaa!!" :-@:-@:-@ [ce am scris aici nu are treaba cu mama]. Deja e o placa careia ii dau play mai mereu cand discut cu niste creaturi de gen masculin ce se numesc barbati si care se lamenteaza mie ca femeile lor sunt prea...femei. Cunoscutii presimt deja ce voi spune. Pentru straini mesajul e simplu: "Barbatul este om. Femeia nu-i barbat".

Maine dau lucrare la logica din silogism si legile acestuia. O sa ne ia naiba pe toti fiindca evident, nimeni nu are chef de invatat. Daca Badea ar citi ce am scris aici si-ar face cruce. Epureanu m-ar intalni pe hol la etajul 1 si ar face o remarca mai mult sau mai putin ironica.
Ma asteapta tenisii, jeansii, un pachet de Winterfresh, dorinta de nervi de otel si un drum lung pana la locul zoologic numit scoala. E o zi de post. Pregatire pentru spovedanie. Amin!

2009-03-14T17:06:00.001+02:00

Nu e minunat cand apare cineva din senin si se hotaraste sa iti strice ziua? Prea des mi se intampla asta. Deja m-am obisnuit, si vin si ii dau dreptate lui Murphy pentru una din legile sale "Daca ceva rau se poate intampla, se va intampla cu siguranta".

Raport

2009-03-12T22:17:00.001+02:00

Si iata ca prea des ne este data sansa de a ne bucura de viata ca de un dar de la Dumnezeu dar trecem pe langa ea cu neatentie, insa atunci cand viata iti atarna de un fir de ata reusesti sa iti dai seama ca nimic pe lumea asta nu mai este al tau decat speranta ca Dumnezeu este acolo undeva si ca te va ajuta fara indoiala daca tu crezi in El.
Prin aceasta a trecut si Catalin, pe numele sau intreg Catalin Micu, un baiat plin de viata elev in clasa a unsprezecea la liceul Mihai Eminescu din Barlad. Era un baiat cu o viata normala pana in clipa in care intr-un fel sau altul aceasta a luat o intorsatura puternica, el fiind diagnosticat cu Leucemie Acuta Mieloblastica la inceputul anului 2008. Vestea a fost un real soc pentru el si familia sa.
Din clipa in care au aflat de aceasta teribila boala de care Catalin suferea atat el cat si toti apropiatii lui au inceput lupta pentru viata sa. Si cum speranta nu moare, norocul a fost de partea tanarului caci fratele lui mai mic este perfect compatibil cu el si s-ar putea face un transplant de maduva oricand, lucru posibil la o clinica din Italia doar cu ajutorul a 150000 de euro.
Este o suma uriasa. Zi de zi se strang bani pentru a-l ajuta pe Catalin. Nici elevii Colegiului National Calistrat Hogas - Tecuci nu s-au aratat indiferenti si au initiat o campanie de ajutorare a celui ce le-a devenit prieten.
Prin Protoeria Tecuci, impreuna cu domnul profesor Nistor Stefan si elevii de la liceu s-au trimis mesaje la toate parohiile de unde provin elevi si cu bunavointa credinciosilor in scurt timp s-a adunat o suma care depaseste cu putin pragul de 1000 RON.
Trebuie sa recunosc ca eu consider ca nimic nu e intamplator si ca si noi am fost norocosi, atunci cand eu impreuna cu domnul profesor si alti trei colegi din liceul meu am mers la Barlad, la liceul undeva invata Catalin pentru a o intalni pe doamna sa diriginta ca mai apoi sa mergem acasa la familia Micu. Am fost primiti cu caldura de catre doamna director a liceului si de catre parintele Ciobanu Sandu impreuna cu care am mers acasa la Catalin. Acolo am fost intampinati de mama lui, doamna Micu. O doamna amabila in ochii careia se citea dorinta de victorie in fata necazului abatut asupra fiului ei. Intalnirea cu Catalin a fost diferita. Desi are doar saptesprezece ani boala l-a imbatranit, corpul i-a fost obosit de tratamentele suferite la clinica din Cluj unde sta mai multe zile pe luna decat acasa. Cu toate acestea Catalin a fost incantat sa ne vada.
Dupa o conversatie cu mama sa cu parti mai mult sau mai putin placute, i-am inmanat banii stransi cu ajutorul unor oameni cu suflet mare gandind ca desi e o suma micuta comparativ cu cea de care este nevoie pentru transplantul din Italia, o putem considera o caramida la zidul ce are deja baza pusa.
Am parasit apartamentul cu zambetul pe buze dupa ce am imbratisat-o pe doamna Micu si i-am strans mana lui Catalin, stiind ca Dumnezeu il va ajuta si ca intr-o zi se va intoarce iarasi la scoala si isi va relua viata care din nefericire i-a fost curmata in timpul acestor ani tineri.
Sunt eleva in clasa a noua la Colegiul National Calistrat Hogas din Tecuci si trebuie sa recunosc ca povestea lui Catalin m-a miscat profund. Atat eu cat si colegii mei ii suntem alaturi.

Gudana Irina, clasa a IX-a CNCH -Tecuci

LMA

2009-03-08T18:08:00.001+02:00

Am implinit de curand 100 de postari, si acesta este un prilej de bucurie atat pentru mine cat si pentru blog, zic blog caci cititorii mei , iubitori si fideli desigur, nu se bucura de acest mic succes al meu.
Ciudat e ca aceasta sarbatoare interioara coincide cu o sarbatoare internationala destul de importanta, si anume Ziua Femeii, 8 martie. O daa.. Chiar era cazul ca fericirea mea profesionala sa fie distrusa de fascinanta prosteala.
8 martie... An de an a fost la fel. Dupa 1 martie - potopul! Martisoare, flori, obligatii, liste scrise numarand banii sugand o tampeasca suvita de par in timp ce murmuri "Doamna X, doamna Y, oh...cred ca am uitat-o pe doamna Z...Lui W nu ii dau fiindca nici ea nu mi-a dat anul trecut".
Ai grija sa iti calci camasa, trebuie sa arati impecabil cand primesti garoafa aia de la colegul de clasa care te pupa si iti ureaza o primavara frumoasa, trebuie sa zambesti politicos atunci cand primesti un martisor ce pare de-o varsta cu primul dinozaur ce a trait pe Terra si , desigur, nu se refuza ciocolata pe motiv ca esti la dieta. Nici gand sa tremuri cand vine iubitul la tine cu un mare buchet de trandafiri, saruta-l si spune-i ca-l iubesti chiar daca e o minciuna. Ideea e ca trebuie sa uiti de prosteala din ziua respectiva si sa te pregatesti psihic si fizic pentru urmatoarele 7.
Pentru mine 1 martie deja nu mai este prima zi de primavara ci e ziua in care spui "Multumesc!", "La fel!", "O primavara frumoasa!" iarasi "Merci!" si " Nu ai pentru ce!" pana te doare gura si iti vine sa te inchizi intr-o camera virtuala din mintea ta, izolata fonic daca s-ar putea, sau chiar sa devii invizibil si imperceptibil pentru anumite persoane.
Cu 8 martie e aceeasi poveste. Daca anul trecut am urat LMA pana mi s-a facut rau, si am dat flori in disperare fara ca eu sa primesc nici macar un pistil de ghiocel ori lalea, anul asta am decis sa nu mai dau sute de flori, sa nu mai urez LMA oricarei femei pe care o intalnesc pe strada, sa aniversez frumosul numar de 100 al articolelor mele si sa ma doara undeva de Internationala Zi a Femeii care e defapt o mare vrajeala.
Ziua asta e ziua in care unele directoare sau sefe de astea se mai fac cu cate un parfum, niste trandafiri scumpi si o cutie de bomboane de ciocolata; e ziua in care unii se imbogatesc vanzand flori si reusesc sa le cumpere copiilor ceva de mancare; e ziua in care (teoretic) femeile sunt rasfatate, fetele sunt sunate inca de la 8 dimineata de super-iubitii lor ca sa li se spuna LMA chiar daca ele nici macar nu constientizeaza cine-i la capatul...semnalului.
Desi suntem in vremurile in care s-a ajuns la ideea de
"- Bah..! Tu cine pana mea esti? -Pai stiti...eu sunt un ..cetatean platitor de impozite, care s-a casatorit virgin cu o femeie virgina, care are doi copii crestini ce traiesc cu o alocatie de rahat, ce merg cu autobuzul la o scoala de rahat pe niste drumuri de rahat dintr-o tara de rahat! -Aha. Valea! Acuma tu? Cine pana mea esti? -Bah! Eo is shefu thau baaah!! Is preten cu Gutza mancatziash! -Vai doamne! SEfu...da sa traiti! Ma iertati! -Mars mah! -Imediat sefu...Vreti un loc? Luati locul meu..Sa va fac o cafea? Un masaj la talpi?Ati prefera sa va suflu in fund? Ma gandeam ca poate mai bine va dau o limba..nuj...e alegerea dumneavoastra... -Tu nu ai voie sa gandesti sclavuleeee!! Mancatzias..du'te si ada nijte ceafa da porc da aia la 30j de lei kilu..."

societatea inca mai are "frumusetile" ei, avand in vedere ca undeva, in orasele mici ce miros a apa statuta exista niste tanti care se cred ele educatoare si invatatoare si imediat ce fac rost de o tona de flori de 1 si 8 martie se duc in pietele pline de pahare de unica folosinta de ciocolata calda sau de tigari consumate aruncate pe jos si vorbesc cu un nene care vinde flori si se targuiesc cam asa:
"-Uite, nene, ce zici de florile astea? -Ie bune....da' eu she ~!@#$ sa fac cu iele? -Pai nu, nene, nu asa se pune intrebarea. -Da' cum, cucoana? -Pai e simplu, nene. Eu iti vand florile la jumatate de pret, tu mi le cumperi si apoi le vinzi la pret normal... -... -Haide! CE zici? -Bine, cucoana! -Haide, grabeste-te! Ca nu vreau sa ma recunoasca cineva pe aici..."

Tara noastra e frumoasa prin faptul ca desi pe 7 martie un taran betiv si jegos in draci si-a mutilat nevasta in bataie pe motiv ca a uitat sa puna sare in mamaliga, pe 8 martie ii ofera un trandafir artificial si ii spune "Na fah!" ce este echivalentul unei declaratii de dragoste. E dragut atunci cand colectivul de profesori dintr-o scoala vor sa serbeze Ziua Femeii cu friptura, bautura si flori si apare o Vasilica sau o Marioara ori un Gigi si strica totul pe motiv ca "Popa a zis ca e post si nu e bine sa mancam de dulce!"
Zambesc numai ca sa nu ma dau cu capul de un perete,si asta doar fiindca nu gasesc perete in centrul orasului atunci cand vad cum e nu stiu ce sarbatoare pe la biserica, toata lumea se omoara cu icoane si rugaciuni si putin mai in spatele bisericii fie doi tipi isi aranjeaza o intalnire pornoasa cu o manelista fie o baba nebuna vorbeste cu masinile inghetata de frig, uda si aproape mucegaita.
"E un loc plin cu contrasturi originale" ar spune pictorul francez din "Balta Alba" a lui Alecsandri iar eu as spune "Adevar graiesti, amice!" si apoi as zambi ironic stiind ca in scurt timp isi va dori sa plece sau va ramane aici doar daca o va lua razna.
Asa e. Originalitate prin contrast intre saracie si bogatie, prostie si inteligenta, frumusete si dezgust, placere si dezastru. Toate concentrate intr-un spatiu relativ mic, existente atat la 7 dimineata cat si la 12 noaptea ora Romaniei, insa foarte vizibile si iritante in zilele ce incadreaza Decada Martisorului.

Fotografia de mai sus e pentru cei care inteleg ce si cum e cu suflatul in fund, datul de limbi, dragostea fortata si prefacuta de 1 si 8 martie. E "NO OFFENCE" clar? :) Pana una alta ingretosati-va de frumosul colaj si lasati-va dusi pe aripile aberatiilor scrise de moldoveanca de mine in articolul aici de fata :D .

Am implinit 100 de articole si ma simt perfect. Tin post si beau Cola. Ascult rock si ma dau cu rolele, mi s-au rupt tenisii si de-abia m-am trezit din betia 1-8 Martie!

La multi ani, fetelor!

Mister inca neelucidat

2009-03-06T15:06:00.001+02:00

Nu stiu ce sa mai cred. Simt cum sunetul rasului malefic al ploii se loveste de peretii sufletului dand un ecou dureros. De fiecare data cand ploua imi amintesc de tristul Bacovia, cu versul sau " Ploua placid, ploua stupid, daca mai ploua ma sinucid" fiindca e atata adevar in aceste cuvinte. Stereotipia m-a distrus. O noapte intreaga a plouat in acelasi ritm, nici grabit dar sfidator as spune.

Intr-un vis mai mult decat parte a domeniului fantastic, intr-o stare de dementa si betie considerabila mi-as fi imaginat zambetul dezgustator al unei ploi personificate, mama tuturor ploilor ce imi chinuie noptile, un spirit in fum negru de-o forma confuza dar puternic artistica si provocatoare, ce isi canta izbanda pe o lira discordata care zgarie aprig interiorul sensibilizat al atator suflete; mi-as fi imaginat natura la picioarele Doamnei Ploii implorand o mila prefacuta, in ipocrizia sa natura se simte purificata prin fiecare picatura ce cade, pe mine ca un strop de acid, dar pe ea ca un sfant crucifix binecuvantat de omniprezenta Sfintei Treimi. E un fel de simbioza. Ploaia isi dezlantuie furia ori blandetea lichida peste natura in timp ce aceasta din urma isi murmura un cantec ca cel al piratilor ce asteapta clipa in care isi vor fuma ultima tigara si vor sorbi ultima inghititura de rom in fata streangului; plange zambind cu ochi de vant si buze de soare intemnitat.

Daca m-as fi trezit din narcoza imaginara, intr-o clipa de luciditate si realism as fi initiat o cruciada spre a rezolva misterul ploii, dar m-ar fi inghitit eternitatea caci eu nici pana astazi, dupa atatea ploi ce mi-au ondulat parul, mi-au distrus umbrela, m-au udat pana la piele si au ucis soarele, nu am reusit sa inteleg cine a inventat ploaia si de ce. Ramane in aer caci articolul acesta va ramane neinteresant asa cum e si autoarea, va fi sfarmat in vortexul timpului exact ca o frunza plimbata de ploaie prin toamna si iarna...

Incearca sa nu ceri parerea unui expert. Eu zic sa inveti din greselile...mele

2009-02-28T21:43:00.001+02:00

Scump(a) si adorat(a) cititor(re), te intrebi cum e o petrecere printre fete? In caz ca esti fata s-ar putea sa te ajut cu un raspuns. O atmosfera vomitiva e cea regasita in preajma fetelor ce miros a Chanel si a Giordanni de simti parfumul inca de la intrare. Blonde, brunete, satene, cu parul mai mult sau mai putin lung, stand intinse ca niste lei la soare, priviri atente ce te analizeaza centimetru cu centimetru. Ok. Dupa cinci minute incepi sa fii anesteziata, astfel rasinile trec pe langa tine fara ca tu sa realizezi ca intre timp ai fost salutata cu un oarecare grad de greata in voce si ochii tai frumosi au vazut deja doua sau chiar trei zambete chinuit de dragute. Muzica iti sparge timpanele, dar vai! e sexy sa iti lasi luciul de buze pe care ti-l retusezi din trei in trei secunde, pe marginea paharului cu suc. In minutul 10 deja te-ai integrat. Te poti considera part of the ship, part of the crew, part of the ship, part of the crew...~!@#$ Te uiti in oglinda. Sanii iti sparg camasa cu doi nasturi descheiati, jeansii mulati iti apasa fesele provocator, ai trei bratari pe mana si niste cercei supradimensionati se balangane la urechile tale, dar bineinteles ca abia se vad caci parul tau a luat-o razna, nu mai e ingrijit, e rebel si ...sexy s-ar spune. Ai ochii injectati cu spirit de fashion&trend, ti se zbate in vene sangele pe house&dance rythm si ...cum sa nu...ai un strat de doua degete de fond de ten, trei kilograme de lip gloss, rimel de arunci in stanga si in dreapta cand clipesti ...dar...e sexy - s-ar spune...
Te simti "perfecta" fiindca esti. Oh...nu as vrea sa te dezamagesc, dar stii...am o veste proasta pentru tine. :) Nu, nu, nu! De n ori nu! Cuvantul "perfect" nu are ce sa caute in buzunarul tau cand nu sunt baieti prin preajma. Dar vai! Nu sunt baieti atunci avem un produs al inaltei tehnologii a secolului gata sa ne sara in ajutor in asemenea momente de importanta nationala: photo camul. Presupun ca i-ai incarcat bateria caci il asteapta o sedinta foto. Ce mandru trebuie sa fie cand imortalizeaza vomitivitatea botului tau lucios. Dupa ce consumi bateria a trei camuri te trezesti ca e cazul sa tai magnificul si mult asteptatul tort. Ai grija ca e cu ciocolata si se cam depune pe aripioarele alea ale tale care iti iesi din jeansi. E deja tarziu, dar nici macar nu iti dai seama cand a trecut timpul...printre fete. Nimeni nu pomeneste de nici un baiat, nu se simte nici un pic de testosteron prin preajma. E trist. Ar fi cazul sa pleci. Te doare spatele de la cele 3 minute de dans, iar fata ti-e amortita de la lipsa de miscare asociata cu sedinta foto. Urmeaza 3 ore de ventuzare continua, de hugs imbecile, de inhalare de Giordanni si gata. Imediat ce treci pragul efectul anesteziei se pierde, simturile iti revin. Fugi cat mai repede cu putinta, plictiseala te apasa ca atunci cand una din fete si-a pus fundul cel mare pe tine intr-un joc prostesc si feminin, o tentativa de distractie morbida.
Daca esti baiat s-ar putea sa fii mai fericit. Cand intri in universul lor greu penetrabil constati cu stupoare ca ..paradoxal, raiul nu e pe TarafTV si nici pe Redtube si e chiar acolo. Simti Chanelul, Avon&Oriflame-ul, mancarea dietetica si rasinile ce se scurg de pe felinele ce isi termina siesta si sar pe tine spre a te devora. Urmeaza fotografii vomitive si provocatoare, dansuri pe scaune ori pe pat cu un mesaj usor de descifrat asemanator cu "Prietena ta nu se va supara daca ma gusti. E un joc de imaginatie: tu iti imaginezi ce se afla sub camasa asta ori mai jos de buric iar eu imi imaginez ca tu nu esti chiar asa de urat". Esti complet hipnotizat si deodata se rupe filmul. Suna telefonul. Cineva coboara de pe o bara si ti-l inchide salbatic muscandu-si buzele in disperare trimitand vibe-uri de feromoni peste nasul tau inca imbacsit cu Chanel si Giordanni. Ochii ti se inchid si cazi lat crezand ca esti in rai. Spre dimineata...ooohh daaa!! Vezi realitatea. Esti gol, pachetelele cu prezervative sunt goale, hainele tale sunt aruncate oriunde altundeva dar numai pe tine nu. Propun sa nu iti intorci privirea spre dreapta caci o sa zaresti un machiaj asimetric si gretos, asemanator cu o pictura facuta de un orb, niste pistrui, eventual niste porti dilatati si un par ars de la placa si alte cele. Nici in stanga nu e bine sa iti intorci capul, caci tipa s-ar putea sa aiba niste sfarcuri anormal de mari si dezgustatoare care iti dau dorinta de punga sau lamaie cand te gandesti ca e posibil ca ele sa se fi atins de tine cu o noapte in urma ori ca buzele "penisforme" ale blondei cu respiratie in draci par obosite din cauza ca ele s-ar fi putut "distra" cumva in urma cu ceva...ore.
Sugestia mea e sa te ridici rapid si pe nesimtite, sa iti aduni hainele si sa iesi de urgenta, inainte ca leioaicele sa se trezeasca si sa isi dea seama ca le-a fugit scula.

Asadar, drag(a) cititor(re), acum ai aflat ce si cum. Vrei parerea mea? - Eu zic ca e cazul sa refuzi invitatiile la petreceri cu fete si sa incerci sa mergi acolo unde sunt si baieti, asta daca nu vrei sa iti distrugi ficatii in rasinile emanate de leoaice dorminde ori infierbantate.

Prostii

2009-02-24T20:58:00.001+02:00

Inca 2 ore si e 25 asa ca mai am timp sa scriu despre 24. E Dragobete sau cel putin asa spunea profa de romana. [pff...ciudata faptura..a venit azi la ora imbracata ca o varza iar cand am contrazis-o in legatura cu lipsa de crestinism din sarbatoarea asta stupida s-a uitat urat la mine gata sa faca ochii cat ai lui Smeagol din The lord of the rings]. Bun. Ce mai e de zis despre prostia asta? Hm... Dragobete e mai putin crestina decat Valentine's Day dar sunt la fel de pacatoase, ptr simplul fapt ca de obicei in seara lui 14 sau a lui 24 februarie directorul unui hotel vine la tine cu un zambet super nice si iti inmaneaza o cheie, apoi cu niste ochi sireti [tot ca a lui Smeagol cand se dadea smecher fata de hobbitii aia doi] iti spune " Sa fiti cuminti!" da' o zice de parca ar spune "Tavaleste-o, tata, cat de bine poti, tigruleee!! Mrrr..!". Proful meu de religie ar spune acum atat: "Sex , sex, sex!". Am zis tot, da? Ce e asa de greu de priceput? PACAT! Simplu...
Cu Valentine's e aceeasi poveste, si mi-a fost demonstrat ca lumea nu numai ca se "iubeste" in ziua de 2x7 dar se mai si cearta si se mai si trimit in ma'sa unul pe celalalt uitand parca de "te iubesc"-urile de cu o seara inainte in timp ce stateau limba in limba si se chinuiau unul pe celalalt pe o banca rece la 2 kelvini [ t=T-273,15=>t=2-273.15=-271.15 grade celsius] in parcul de la Catedrala. Ma rog, cel putin asta am inteles si am transpus exagerat eu aici; ideea principala era ca dupa ce se iubeau de nu mai puteau chiar daca erau doar de doua saptamani impreuna si nu se cunoasteau decat de ...ghici! exact! doua saptamani s-au trezit un baiat si o fata sa se desparta pe motiv ca vai! au venit niste mega prietene si i-au spus ceva de genul "Drg, ai grije k gajicatu te insheala q una. am vzt eo!" - A da? Tu si care ochi? Ca ai tai nu cred ca functionau sub tona de rimel din spatele lentilelor curcubitaceice. Pfoai...s-a lasat cu bocete si cu un cadou facut de Valentine's ca "deh...c drq..iam faqt shi eo un kdou ashea k totzy baietzii kre se respecta"

Sarind peste intreaga telenovela... Daca asta inseamna Valentine's Day ..atunci ma lipsesc...
Maybe i look like a smart ass scriind aici in disperare despre niste chestii tampite. Da' ce vrei? Moldoveanca are logoree si peretii sunt surzi momentan, si daca stau bine sa ma gandesc nici nu prea am chef sa fac iarasi un articol ca acele compuneri de olimpiada in care ma chinuiam sa asez cuvintele asemanatoare cu niste piese de puzzle.
Bun. Am ajuns la rubrica "Confesiuni". E simplu. O sa incep sa turui niste adevaruri care pana acum au fost...minciuni :D. So...recunosc ca nu am mancat paine da' eu minteam ca nu mananc paine ca sa slabesc, recunosc ca am purtat tenisi in loc de cizme chiar daca tata mi-a zis sa port cizme, recunosc ca nu am facut miercuri educatia fizica fiindca pur si simplu nu aveam chef nu ca era sa imi rup mana in tocul usii asa cum i-am zis profului...mnah...whatever!! Does anyone care about that? Nimeni. Clar. Next.
Rubrica "I wanna..."Nu o sa incep sa spun ca vreau sa devin printesa ca Fiona si sa vina un print [care bineinteles nu tre sa arate ca Shrek] si sa ma salveze si sa ma casatoresc cu el. ~astea's povesti de adormit copiii. Eu fac parte din generatia puratorilor de blugi. "Imi curg blugii prin vene!! Mwahahahaha!!" sau pe scurt mai e un pic si ne ia dracu'. Asa ca rubrica aceasta va fi goala pe simplu motiv ca nu mai vreau nimic. Mi-am propus ca pana in 2012 sa ajung sa stiu cata engleza stie Viorel, sa am corpul atragator ~ ca sa fie satisfacut si Adrian Morar, bunul meu prieten de pe Y!Msg, sa am si eu prieten cu care sa ma duc la munte si sa fac revelionul in creierii muntilor privind artificiile intr-un sarut printre brazi. E simplu. Nu vreau prea multe, nu? :)
Se apropie sfarsitul....lumii si al articolului totodata. Logoreea nu e vesnica ar spune cineva, si adevar graieste. Ma asteapta o "bunaciune" de revista gata sa ii dezvirginez paginile si cateva exercitii la matematica [e materia mea preferata, you know :))].
Domnu' Nica, daca o sa cititi vreodata articolul sa stiti ca mie imi place matematica, si ca m-am apucat de chiromantie. Am vazut ca aveti mana cu degete lungi si subtiri, cica e tipica matematicienilor si fizicienilor. Si Madalina F. are asa mainile...numai eu nu. Va rog sa nu fiti dezamagit.
Azi am scris la ora de fizica cu un pix de 0,3 lei si nu imi pare rau. Presimt ca in horo(rr)scop scrie ca maine ma ia dracu' la sigur. Si ce? Mai e pana maine cand va fi patratul lui 5.
Azi e Dragobete! A dah...si ca sa il imit pe minunatul director de hotel...

"Sari pe ea, tigrrruuuleee!! Oboseste-o pe proasta, tigruleee!!"

Reducere la tacere

2009-02-20T11:38:00.001+02:00

Martie isi plange infrangerea cu vocale de argint dupa razboi. Infranta o data iarna si-a recapatat fortele luand tineretea din corzile clavecinelor cu trupuri vegetale si a ridicat o armata mai puternica, si mai mareata, aproape de neinvins daca ne-am gandi la slabii soldati ai lui martie, loviti imediat ce fosnetul ca de valuri si-a trimis ecoul peste ei. Intr-o singura clipa in care un om normal ar fi strans la piept un copil sau ar fi sorbit dintr-o cana cu ceai, tot ce pentru sufletul meu insemna tinerete, primavara, a fost reduc la tacere prin masatoasa coborare a oceanului alb al iernii.

Si apoi ne-am fi imaginat cum o fiinta neajutorata ar fi scos capul de sub crusta rece si ar fi simtit iarasi un luceafar cu varful de cristal ce inteapa sufletul cand nu mai poate scoate nici macar un sunet la vederea albei instelari ce parca a aplecat fruntea padurii ca la incoronarea regelui.

Ploua

2009-02-12T10:31:00.001+02:00

Ploua. Ploua mult, disperat. Numai gardurile de metal si trunchiurile copacilor care au vazut si ploi mai mari rezista cu stoicism in fata acestui...dus, in schimb, tot ce inseamna crengi si frunze uscate se misca pe ritmul dictat de picaturile de ploaie ce cad grabit pe caldaram din pricina vantului care parca urla inca de la miezul noptii.
Am fost afara fara sa vreau. Orasul e ud, atat de ud incat deja e ceva normal, ploua incontinuu dar nu lipsesc oamenii de pe strada. Pasesc atat de calm, atat de linistiti si parca fericiti totodata. Hm...unii poate o simt ca pe o purificare. Ma simteam ciudat, parca stricam "echilibrul" cu umbrela mea verde in timp ce toti ceilalti nu aveau nici macar o haina mai groasa pe ei cu care sa se apere de ploaie.
Ploaia mi=a spalat toata imaginatia. Imi rasuna in minte si acum picaturile de ploaie ce cad pe acoperis mereu la fel, batand acelasi ritm, ca pendulul unui ceas. Ma chinuie.
Imi lipseste coerenta, dar nu vreau sa inchei aici. Prin urmare voi incepe sa scriu cam tot ce imi trece mie prin gand acum.

☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦

Imi amintesc cu un ras prostesc de ziua in care un fost coleg m-a sarutat. A fost o tentativa de sarut, atunci mi se parea ok, acum tot ce pot sa zic e "bleah!"

Tin minte ca m-am rostogolit impreuna cu Irina si cu Irinuca pe munte in incercarea de a ne distra, si chiar a functionat. Irina, daca vei citi asta vreodata sa stii ca inca mai am sosetele de la tine.

Prima voce pe care am auzit-o dupa operatia de apendicita a fost a lui Dragos. Ii multumesc pentru asta.

Mi-e dor sa merg la biserica si sa aprind o lumanare.

Ce ticalos suna "pilule anti-baby" :))

Intr-o zi o sa pierd cu adevarat cerceii de aur. Ieri a fost a treia oara cand era sa ii pierd, mai exact daca reuseam erau acum in canalizare.

Ochelarii aia cu rama bleu arata delicios.

Mai stiti cand am scris eu primul articol pe blog? Ce mult e de atunci..!

☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦

Iar ploua...Urasc asta. Daca nu pot merge prin ploaie atunci sa nu mai ploua DELOC!

Nu e loc de regret

2009-02-09T09:00:00.002+02:00

Si ce daca vine primavara? Sunt de acord, o sa fie soare atat afara cat si in sufletul meu. Poate ca in felul asta voi putea da uitarii ceea ce acum ma inconjoara ca zidul unui lagar a carui usa de evadare e zidita si aproape imposibil de gasit. Lumea va fi inundata de bucurie, de soare, caldura, pasari, vegetatie si o prospetime divina, dar asta nu inseamna ca voi scapa de EI, cei care imi fura din libertate. EI sunt asemenea unei usi de dulap sau a unui pantof, sunt intr-o rutina groaznica de mult timp invartindu-se in cerc, negasindu-i capatul fiindca, evident, acesta nu exista. Ma chinuie teama cand meditez asupra LOR, cat sunt de incuiati... Poarta permanent in nari si in gene un aer plin de refuz pentru nou. Ma repugna orice vorba de-a lor, ii iubesc cumva, fara sa imi pot explica, am ajuns sa cred ca au un caracter dual caci uneori sunt adorabili, alteori as prefera sa nu fim in acelasi loc, in acelasi timp.
Sper sa ma insel cand spun ca EI traiesc in prezent cu ideea de trecut, motto-ul LOR fiind "cum am crescut eu vei creste si tu". : . Raman fara cuvinte...ma pierd in fiecare zi iar astazi, scriu acest articol in disperare, in ideea ca peste nici 4 ore voi intra in acel loc de unde ca sa iesi trebuie sa fii bun, scoala, un centru de colectare a tineretii noastre. Dar chiar si asa, o parte din mine se bucura ca vacanta aceasta trista s-a incheiat si vom calca din nou pe parchetul din clasele cu aer sadic.
Cu acest articol cred ca dezamagesc pe multi. Imi doresc sa nu fi avut taria sa il scriu, dar iata! E aici... Ma bucur ca am putut, ca am acceptat provocarea, ca am avut forta si visez sa am putere sa rezist si sa nu il sterg.
Moi, je ne regrete rien...

But the world is black...and my heart is warm

2009-02-07T21:23:00.001+02:00

Mood: happy & full baterries
Playlist: Good Charlotte - The world is black
Israel "Iz" Kaʻanoʻi Kamakawiwoʻ - What a wonderful world (Somewhere over the rainbow..)

O tentativa de zambet se schiteaza pe fata mea. Daca acum cateva zile nici nu acceptam ca cineva sa se apropie de mine si sa ma pupe pe obraz pe motiv ca frumoasa mea zidarie e gata sa pice :D sunt fericita sa descopar ca sunt in stare sa imbratisez pana si strainii pe care ii intalnesc. Vreti motive? Iata unul destul de bine intemeiat: SE APROPIE PRIMAVARA!!
Dispar gandurile negre si tristetea imediat ce vad razele de soare ce imi inunda camera si aduc cu ele caldura amintirilor placute ce corespund intamplarilor petrecute cu ani in urma. Imi rad ochii si sufletul cand ma gandesc ca o sa auzim iarasi trilul pasarilor, o sa dam uitarii hainele groase si o sa revenim la culorile si hainele de anotimp tanar. Mi-e dor de verde proaspat si de jocurile de volei de pe terenul scolii in orele de la care lipseam. Si tare m-as bucura sa imi revad prietenii stand in scara blocului parca asteptandu-ma. Nostalgic suna jocul norilor pufosi de pe cerul de un albastru optimist dar jur ca tanjesc dupa clipa in care voi vedea cum griul ud va fi inlocuit de superbii cumulus nimbus.
Orele trec parca tot mai greu si gandesc ca mai e aproape o luna pana cand voi purta un snur de culorile buzelor dupa un sarut si a zapezii ce inca nu dispare o data cu ziua de intai martie.
Scriu tremurat si ciudat, nu ma recunosc. Caci, chiar daca inca exista nemultumire si indignare in sufletul meu, tineam neaparat sa notez acest sentiment cald.
Nu am prieteni, dar i-as imbratisa pe amicii mei; nu am iubit, dar D. ar fi primul pe care l-as imbratisa; parintii au deja o imbratisare de la mine, sora mea, verisoara mea, au si ele imbratisari si...cei ce au trecut la cele sfinte au o lumanare din partea mea. :|
Aceleasi lucruri simple din alte articole, acelasi zambet timid, un nou articol, ganduri noi chiar daca sunt la acelasi birou din lemn trist, pe acelasi scaun dur in fata aceluiasi computer extenuat intr-un weekend gol dintr-o lume neagra. :)

Tortura

2009-02-02T17:57:00.001+02:00

Promit sa nu mai calc in parcul din acest orasel gri si nici macar sa nu mai inspir mirosul florilor teilor in mai cand pasesc prin apropiere ori sa ascult strigatele pasarilor intemnitate ce dispera din spatele a doar catorva gratii ce le rapesc libertatea. Ma deprima. Azi dimineata am trecut pe acolo. Paseam absenta, nefiind atenta la ceea ce era in jurul meu, singurul lucru care ma pastra treaza era acea tentativa de iarna in gerul ei si in vantul ei uscat care imi biciuiau obrajii obositi.
La un moment dat m-am trezit brusc, ca si cum m-as fi trezit dintr-o hipnoza, si am privit in jurul meu stupefiata. Priveam cerul acela sec, gol, simplu de pe asfaltul prea rece si ostil, strain mie. Arborii isi purtau goliciunea resemnati, iar amintirile mele legate de frumoasele lor frunze de vara pareau ca devin cenusa in inutilitatea lor. Tufe de trandafiri morti parca, sub frunze uscate, alungau putina culoare care poate cu ceva noroc s-ar fi putut ratacit prin parc.Pasarile disparusera de mult. Brazi inveliti in plastic drept protectie pentru iarna ma repugna de fiecare data. Dar poate ca doar de as fi inchis ochii as fi uitat de acel gri si de monotonia aducatoare de moarte a acelui parc, as fi uitat de ciorile ce prevesteau furtuna in norii aspri si as fi facut abstractie de gerul din pietrele, daca nu as fi fost cu totul si cu totul coplesita de adevarata batranete a parcului: oamenii. La ora 10 dimineata, in frigul lui februarie batrani taraiau sosoni si bocanci lasand urme de batranete si durere pe fiecare piatra, pe fiecare banca, in fiecare umbra. Daca mai demult credeam ca e imposibil sa nu zaresti cel putin un zambet iata ca am atins culmea absoluta, in dimineata aceasta in care nu vedeam decat un fel de violenta si bocet in fiecare privire, respiratii grele, amintiri ce apasa. Am grabit pasul, mi-am facut Sfanta Cruce cand am trecut prin fata Catedralei, am coborat la subsol si am aprins o lumanare pentru vii si una pentru morti in ideea de a scapa de povara. Dar mi-a fost si mai greu dupa aceea. Am iesit din parc cu o viteza imaginara, nu m-am uitat in urma. E ca un lagar de concentrare, dar nu al evreilor, ci al sufletelor pline de cicatrici. ~Gandeam ca era nepotrivit ca eu ori cei de varsta mea sa ne plangem de neputinta, primejdie, durere, scarba de tara si familie fara sa fi trecut macar o data printr-o lupta, fara sa fi stiut macar o data ce e aceea greutatea ori fara sa avem o cicatrice care nu ne lasa noaptea sa dormim.~ Batranii aceea veneau sa isi verse cumplitul si absolutul in bolul ce statea in centrul Mesei Tacerii, o masa nu cu douasprezece scaune, ci cu o infinitate, un scaun pentru fiecare indurerat. De aceea promit sa nu ma mai apropii de parcul acela in dimineti precum cea a zilei de 2 februarie 2009.

Unde ni sunt visatorii - Alexandru Vlahuta

2009-02-01T19:24:00.002+02:00

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?...

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Unde dai si unde crapa

2009-01-26T22:26:00.001+02:00

Mnah...
O sa fiu scurta si directa...
Sunt satula de superficialitatea unora, oare lumea nu se satura de asa cevA?!!
Daca o fata sta mai mult timp cu un baiat inseamna ca place si ca vrea sa fie cu el? Eu nu as spune da. Si...daca am un prieten bun si spun ca il iubesc sau ca mi-e dor de el inseamna ca sunt indragostita de el?
Hello!! Lume, cu calm si rabdare, puneti-va creierele in functiune cat mai rapid! E nevoie de asa ceva... Daca stau cu V. sau cu G. mai mult timp si ma si inteleg bine cu ei inseamna ca ii plac? Ce trist...
Bun..trec printr-o perioada in care simtul umorului m-a parasit nu de tot, ci nici nu da semne ca ar vrea sa se intoarca, si... mi-e si cam rau, ma apuca nervii de trei ori pe zi si intre mese, e bine sa nu ma enervezi, fa cum zic eu si taci naibii din gura daca vrei sa mai supravietuiesti!!

Despre lucruri simple

2009-01-23T10:00:00.001+02:00

[Zilele trecute mi-am adus aminte de vechile mele articole... In fiecare articol pe care il scriu sunt eu, acolo, in fiecare virgula, in fiecare punct. Toate paragrafele sunt parti din mine, textul in sine e din mine. Dar de fiecare data e altfel..
Daca la inceputul inceputurilor, pe blog scriam simplu, gol, putin spre deloc interesant, acum observ cum m-am schimbat mult mai mult. Daca la inceput scriam despre curentul emo, iata ca acum scriu despre sentimente si trairi cat pot de des, si nu ma tem sa fiu sincera.
Am multe sa spun dar cred inca in ideea ca de la gand la vorba e o mare diferenta, iar de la gand la a scrie e o si mai mare diferenta.
Nu stiu, observ schimbarea aceasta, pe de o partea am decazut, dar pe de alta parte tind sa cred ca m-am schimbat in bine. Ma simt mai normala, usor egoista, superficiala, deschisa, fara complexe. ]

Am renuntat la a mai face lucruri doar fiindca ceilalti imi pretind asta. Acum traiesc atat cat pot lucruri frumoase, ma bucur de putina blandete ce ma mai inconjoara si de lucruri marunte.
O sa incerc sa fac o pseudo-lista cu aceste mici bucurii ce ma tin treaza.

Betisoarele parfumate...sunt fascinata de fum...De fiecare data cand aprind un betisor parfumat ma las furata de ganduri, si stau nemiscata pana cand nu mai ramane decat scrum din el. Strang fumul in maini dar cand vreau sa inchid pumnul dispare... Vad tot ceea ce altii nu pot vedea in acele cerculete de fum. Sunt toate niste iluzii, vise...Ma hranesc cu asa ceva
Frunzele uscate aninate de crengile copacilor orasului pe timp de iarna... Nimic nu e mai minunat decat o frunza batuta de vant, plouata, arsa de soare, franjurata de pasari. E dovada curajului si a dragostei, pentru mine, caci as putea ajunge sa cred ca o frunza e in stare sa-si iubeasca arborele, moare pentru el, prin urmare e un martir din lumea marunta.
O carte veche ma cucereste imediat ce ii vad coperta. Am simtit bucurie cand am atins o carte mai batrana decat bunicii bunicilor mei, sa ii simt filele acelea arse si maruntite fara mila de timp, gandindu-ma ca pe acele file si-au plimbat degetele preoti, maici, calugari, soldati, batrani, copii, domni.
Un apus de soare portocaliu intr-un anotimp gri. O pata de culoare peste cenusa vremii. Ce ti-ai mai putea dori?
Un rasarit de soare la fel de portocaliu ca si apusul aceluiasi soare. Inceputul zilei, ocazia sa o iei de la inceput, capatul tunelului si luminita sa.
Orhidee sau delicatete
Cu mult timp in urma, atat de departe de prezent incat parca era viata precendenta, imi doream sa ma numesc Sakura ( floare de cires). Numai ideea de roz a acelei flori imi antreneaza imaginatia.
Un tren sau un prieten. Nu stiam de ce imi plac trenurile de noapte ce gonesc in ceata luminata de luna. Nici acum nu stiu, dar inteleg ca imi plac. Imi place calea ferata, imi plac drumurile. Uneori visez cum pasesc pe o cale ferata prin padure.
Norii de pe cer sau suflete pasnice
Oamenii dintr-o gara. Spectacolul uman ma copleseste, sunt cucerita pe deplin de fiecare miscare a fiecarui om. Sa stai undeva in afara scenei, sa privesti toate fetele, si sa iti dai seama de ce va face fiecare, unde va merge, ce traieste, ce gandeste. Fascinant!
O melodie auzita in parc mergand prin ploaie. E simplu. Un rucsac a naibii de greu, o zi dificila in spate, o haina uda, tenisi uzi, par incretit de la apa, jeansi murdari. Mergi prin ploaie cu un prieten bun, fredoneaza cantece de suflet, uita ca acasa vei fi certat si ca apoi vei astepta sa treaca timpul pana cand te vei culca. Uita ca esti ciudat si...simte!
Un geam aburit si un degetel mic ce deseneaza o inimioara tremurata.
Ciocolata si spun tot.
Un prieten despre care nu stii nimic, si totusi ti-e prieten, si te ajuta, emana energie pozitiva si ii simti zambetul.
O pasare zgribulita tremurand pe un fir ce leaga doi stalpi ai oraselului. Ma simt vinovata pentru ca i-am distrus viata ei, si viata multor animale prin pretentiile noastre.
Mainile calde si ingrijite ale cunoscutilor pot face minuni. La fel si vocea lor.
A fi foarte tu
Un articol scris cu cerneala pe foile unui caiet. Stii ca nu va muri, ci se va transforma.
Zapada si foc
Un strain cu ochi ce iti dau sute de mii de senzatii de deja-vu
Cearsafuri obosite dupa "munca" asidua
Buzele fetei pe care doresti s-o saruti
Mama
Tata
etc.

Sa mai scriu? Renunt... Visez la alte idei. Astept schimbarea.

...

2009-01-22T09:43:00.001+02:00

Nu mai rezist. Dupa ce ca invatam numai tampenii la scoala acum trebuie sa incerc sa aprofundez acele tampenii doar pentru a lua niste note decente. Ascult ceva muzica rock si ma simt mai rau decat ieri si mai putin rau decat maine. Doua teste suna rau? Ei bine eu le aud infricosator...
Nu traiesc din matematica...nu e energie
Pentru mine viata e rock, un rucsac, un lipgloss, niste sneakers, carti de la biblioteca, betisoare parfumate, ceai verde, telefon, computer, Redd's, colegi de clasa.
Sunt indragostita de oameni si de lucrurile marunte. Ma bucur in fiecare clipa de ceva, si consider ca nimic nu e intamplator, toate sunt semne.
Si bineinteles ca nu stiu cum sa inchei acest articol.
Mi s-a terminat betisorul parfumat, merg sa aprind altul...

Daca nu eu, atunci cine?

2009-01-20T11:37:00.001+02:00

Bun...

Azi ma simt foarte rau, si cam de fiecare data cand oboseala ma bantuie vorbesc mult, tastez mult, nu ma doare nici in nervurul frunzei uscate ramase agatate in dudul de pe 1 Decembrie :D de scoala, navighez pe net pana cand simt nevoie de doua tuburi de fond de ten - nu ca nu as fi folosit pana acum vreo trei ca sa imi acopar cearcanele, si beau ceai in prostie stand intr-un fum de la 15 betisoare parfumate, fum pe care poti sprijini o bicicleta.

Mnoah...

Azi am scoala, cateva lucrari de control, chestii... La fizica mi-am facut fituici din post-it-uri pe care le-am lipit pe distrusa mea cutie de tabla care se vrea a fi numita penar ~ damn! ma duce mintea la asa ceva... La romana nu mi-a fost frica niciodata si...wtf?! cum ar fi posibil sa imi fie acum frica?! Nici vorba...Nu am nevoie decat de un pix si de ultima banca, deci de liniste... Ma asculta la biologie, oare mai tin minte ce am citit aseara? Nu conteaza, oricum ma bazez pe memoria mea de elefant si pe faptul ca jocul meu de cuvinte ii cucereste intotdeauna pe profesori..~A dah...si pe portofoliul pe care l-am facut in doar 2 ore...fiindca am putut, desigur!

Inca mai pot sa tastez, ma tine sa tastez non-stop...destul cat sa umplu ceva pagini...

Inca beau ceai, mai am de vizitat ceva bloguri si bineinteles va dura vreo 30 de minute sa imi intind parul si sa ma aranjez...SI ce?!

Daca nu acum, atunci cand?

Cu toate astea ma simt frumoasa, fiindca ieri mi-au facut declaratii de dragoste colegii de clasa doar fiindca ei ma considera adorabila...lalalla...

AScult o melodie latino si dansez pe scaun...

Daca incerc sa imi aduc aminte ce am scris mai sus ma ia durerea de cap, si...anyway...de-abia astept sa ajung la scoala...mi-e dor de Vlad..

Daca el nu ma iubeste, ma iubesc eu..

Mnoah...vorba aia..daca nu eu atunci cine?

Glossa - Mihai Eminescu

2009-01-17T13:04:00.001+02:00

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

Dupa razboiul cu eticheta

2009-01-15T08:27:00.001+02:00

Ieri am avut o frumoasa activitate cu psihologul si grupul de voluntari din liceul meu. Mi-am invins teama, nu am mai avut emotii. Am putut vorbi despre etichetare si deetichetare deschis, chiar din proprie experienta. Nu stiu, dar cred ca multi au fost cu ochii si urechile pe mine, si poate ca in clipa aceea cineva gandea "Uite-o si pe tocilara asta!" dar ce conteaza cand poate multi altii spuneau in gand "Bravo ei!".
Nu vin aici pentru a scrie iar si iar ganduri legate de etichetare. Tot ce stiu eu e ca a purta o eticheta inseamna a tine la suprafata parerea celorlalti despre tine, vie, fara sa incerci sa o schimbi.
La mine a fost altfel, eu purtam o sumedenie de etichete si poate mai mult de jumatate negative, insa mi-am dat seama la timp ce e de facut iar astazi ma pot considera o invingatoare. Mai intai trebuie sa constientizezi ce porti si de ce, caci deetichetarea e ca o argumentare: trebuie sa stii ce ai ca sa convingi si pe cine trebuie sa convingi. In timp am reusit sa scap de cateva etichete. As putea continua la nesfarsit scriind despre cum a fost sa simt ca eticheta face parte din mine, sa ma adaptez in asa fel incat sa ma simt dependent de eticheta timida, tocilara, avara, plictisitoare, grasa, ochelarista, urata, neatragatoare. In clipa in care mi-am dat seama ca defapt eram purtata de aceste pareri ale celorlalti, si de "faima" mea, am decis sa incep razboiul. M-am schimbat, mi-am folosit talentele, am schimbat colectivul, si fiecare eticheta pozitiva pe care o castigam o anula pe una negativa. Ar fi incorect din partea mea sa nu admit ca e posibil sa port inca etichete negative, dar nu vad nici o problema in asta, fiindca acum am incredere in mine, stiu ca pot, incerc sa imi inving teama, si reusesc.
Inchei aici. Refuz sa adaug mai mult decat faptul ca am ajuns la o concluzie, aceea fiind ca nu tine de ceilalti sa iti scoata eticheta, ci totul depinde de tine.

Daddy's little girl

2009-01-08T16:22:00.001+02:00

Si iata-ma iarasi secata de imaginatie aruncata dintr-un tren obscur pe un camp cu flori de iarna. Respiratia mea e un adevarat suflu inghetat caci nu mai am nimic de spus ci doar de aratat. Ma indrept spre o casa cu geamuri luminate iar degetul meu lasa un mesaj tremurat pe dantela alba de pe sticla. Plec...
Il am in minte pe tatal meu. Asa cum a fost, asa cum e. Simplu, cinstit, perspicace, atent.
Mi-a parut rau cand l-am dezamagit caci il stiu sensibil, dar rana pe care i-am deschis-o eu va fi inchisa de el, fiindca e un luptator. Il iubesc. Nu stiu cum ar fi fara el, nu ma intereseaza, nu vreau sa aflu... Nu il va inlocui nimeni. E al meu.

Trist

2009-01-03T21:47:00.001+02:00

Au trecut si magnificele sarbatori. Deloc impresionante, deloc asemanatoare cu momente demne de memorat, si totusi imi amintesc fragmente din ceea ce a fost Craciunul anului 2008 ori noaptea de Revelion.

Nu pot sa scriu decat despre ciocolata, sampanie, artificii, vechi prieteni, suspin adanc.

La multi ani!

2008-12-30T16:10:00.001+02:00

2008-12-26T16:38:00.000+02:00

E ciudat....e ciudat rau...

Biblia?!

2008-12-23T16:50:00.000+02:00

Cu putin timp in urma aici a fost un articol cu un mesaj gol. Am decis sa-l sterg. Nu stiu de ce. Mi-am schimbat parerea. Nu am crezut intotdeauna in ceea ce scriam caci scrierile mele au fost modelate in asa fel incat mesajul sa influenteze intr-un anumit mod. Regret ca am facut ca aceasta eroare sa aiba loc.

Memories

2008-12-21T17:36:00.001+02:00

O sa fiu directa. Nu o sa mai insist pe ideea cu redactarea cartii, suna absurd si nu e nici locul si nici momentul potrivit. Adevarul e ca nu am chef de mare lucru, si ma astept sa tastez cu sila si fara interes. Singurul lucru care m-a determinat sa scriu acest articol a fost faptul ca persoana de pe care voi scrie mi-e mult prea draga.

Numele lui nu conteaza. Nu stiu cum arata. Nu ii stiu decat ochii. O pereche de ochi bruni sub o hatta rosie. Imi placeau.

L-am cunoscut accidental: pe un chat. Imi parea un cretin, dar dupa ce m-a abordat pe privat mi-am dat seama ca era defapt destept si foarte interesant.

Si cate puncte in comun avem...

Ne place inghetata de menta, bem ceai verde, ascultam cam acelasi gen de muzica, dar ce e cel mai important e faptul ca avem aceeasi zodie, sagetator, si ca avem fetis pentru trenuri.

Nu stiu cum sa inchei.

Asa as vrea sa mi-l aduc aminte. Ca pe un domn destept si elegant cu care am avut intotdeauna ce sa discut.

Ce-i drept m-a suparat de cateva ori, dar l-am iertat, fiindca am stiu mereu la ce sa ma astept...

Recunosc ca mi-e dor de el uneori. Promit sa nu il uit, chiar daca el ma va uita...

Dar vocea aia...

2008-12-20T21:09:00.001+02:00

Simt nevoia sa fac aceasta marturisire. Adevarul e ca atunci cand am facut ca acest blog sa ia nastere m-am gandit ca peste ani de zile el va fi foarte important pentru mine si pentru ceea ce va deveni o carte semnata de mine. Da, visez sa scriu o carte. Suna aiurea, penibil chiar, si poate ca cei ce ma cunosc si citesc asta isi spun ceva de genul "Ce-a mai patit si asta? A innebunit?", dar chiar nu imi pasa la ora asta de asa ceva.

Nu stiu nici daca voi mai pastra blogul asta si nici daca intentia de a scrie o carte imi va mai starni vreodata vointa greu stimulabila. Am ajuns la acel nivel la care fiecare gand ori fiecare amintire se transforma in randuri virtuale, se arhiveaza pe un blog bine ascuns si lasa sa se astearna praful pana cand un cititor razlet se loveste de articol si il citeste grabit neintelegand framantarile celei ce a pierdut timp incercand sa invingva diferenta dintre gand si scriere.

Pana aici a fost introducere in lumea...nimicului. De aici pana cand voi epuiza cuvintele ce contureaza amintiri va fi nisipul purtat de vant...

☺☺☺

Mi-am amintit de un medic pediatru cu care am avut de-a face atunci cand bronsita astmatiforma ma chinuia foarte des nelasandu-ma sa ma bucur de iarna ca ceilalti. Era o doamna plinuta, cu ochelari si par saten tuns scurt. Vocea ei nu mi-o amintesc, stiu doar ca imi placea ceea ce vorbea. Eu eram grasa. Aratam ca un baiat. Mama era ingrijoarata, dar doamna doctor a calmat-o spunandu-i ca voi slabi atunci cand voi vrea eu. Ii multumesc pentru acele cuvinte realiste.

Imi aduc aminte de un pilot de elicopter pe nume Mihai. Omul acela era in stare sa lumineze cu aura sa noaptea absoluta ce se poate gasi in suflete. Nu tin minte decat strasnicie, luciditate, inteligenta, caracter, vointa, putere, incredere si realism. Azi oricat l-as cauta nu l-as gasi niciunde. E departe de mine, departe de noi toti.

Imi ramane in minte o balanta tanara dar matura. Spun balanta chiar daca as fi putut sa ii scriu numele, caci ocultismul parea a fi o parte din ea. E aproape de mine dar o voi vedea doar in fotografii. Destinul nu ne va aduce aproape prea curand.

Tanti Paula, batrana bolnava alungata din casa de propriul fiu. Ea era imaginea sacrificiului matern nerasplatit. Poate va avea un loc mai bun dincolo.

Batrana Catrina, cea fecioara, cea care a facut sacrificii, a suportat multe, a indurat, a inghitit in sec, s-a inchinat Domnului si a murit in tacere.

Un domn ce a vazut multe si a trait multe a trecut catre cele vesnice recitand poezii in chinuri. Ultima data l-am vazut intr-o toamna a naibii de insorita si de portocalie. Nu mi-e dor de el. Nu mi-a fost niciodata. Doar mi-a ramas in amintire ca fiind imaginea experientei.

Imi aduc aminte de cersetoarea tanara din autogara si de profesoara mea de romana. Doamna cu ochi albastri care zambea cald chiar daca avea ochi inghetati. Doamna, fiindca era o doamna, si inca este, si fiindca imi aduc aminte de ea asa, imbracata bine, simpla, plina de viata, desteapta si cu o frumusete deosebita.

Scoala mi-a fost viata, viata nu mi-a fost inca scoala. Mi-a fost frica sa risc. Am riscat putine. Nimic defapt. Am citit fara sa imi dau seama ce citesc. Am cantat fara ca eu sa fiu de fata, am cantat in timp ce eram absenta. Ma leg de trecut in incercarea de a intelege. Nu am sanse. Majoritatea persoanelor de care imi amintesc sunt moarte. Celelalte sunt doar ciudate vazute prin prisma celor cu care impart astazi oxigenul.

Am nevoie de incredere in mine, de perseverenta, vointa si... lista continua. Inca sunt goala.

EL ma ajuta oarecum. E cel care pe undeva a fost candva ca mine, s-a lovit de obstacole puse acolo doar pentru el, a trecut de ele si incearca sa ma ajute sa invat sa evit ceea ce pentru el a fost greu evitabil mai demult.

Nu o sa dau nume. Nici macar nu stiu cum il cheama. Nu stiu nimic despre el. E doar o voce si o fotografie simpla. Dar vocea aia... Promit sa scriu despre ea in cartea pe care sper ca o voi publica vreodata.

Il iubesc fara sa stiu de ce si cum am ajuns la concluzia asta. Mi-e dor de el uneori, defapt mi-e dor de ceea ce inseamna el ptr mine: voce. Dar vocea aia...

Iremediabil

2008-12-18T12:09:00.001+02:00

In urma cu un an as fi spus ca am asteptat vacanta ca si cum as fi asteptat a doua venire pe pamant a lui Iisus, dar iata-ma acum rece si indiferenta la venirea vacantei. Nici nu mi-am dat seama cand s-a scurs nisipul din clepsidra intoarsa atunci cand a inceput anul scolar. Nu am idee daca ma simt fericita ori trista, ma simt doar usor schimbata si multumita de ce am realizat pana acum. Pe de alta parte imi fac reprosuri dure cu privire la faptul ca nu am dat tot ce puteam eu, ca am fost delasatoare si ca asta m-a costat oarecum.
Dupa aceste cateva luni nu am reusit decat sa acumulez ceva rubrici cu note maxime si o nota decenta dar infecta la matematica - sapte. Matematica se vorbeste la fel peste tot, dar eu de ce nu o inteleg asa cum ar trebui? S-ar zice ca tot ce trebuie sa fac e sa lucrez mai mult, dar iarasi vin si imi reprosez necrutatoare ca ar fi trebuit sa fac mai mult.
Suna a moment de bilant, dar nu contabilizam nici banii pe care i-am cheltuit la chioscul scolii cumparand guma de mestecat si nici banii ce echivaleaza cu suma data pentru fondul scolii; fac bilantul a ideilor sclipitoare pe care le-am avut si nu le-am aplicat, a temerilor invinse si a temerilor intarite prin lupta pe care au castigat-o, a complexelor mele si a lucrurilor rele pe care le-am pierdut in favoarea celor de care sunt mai mult decat multumita acum.
Scriu despre mine in ideea ca intr-o zi ma voi putea intelege. Nu am mari sperante in ceea ce priveste asta.
Am fost acuzata pe nedrept ca filosofez in loc sa incerc sa traiesc asa cum traiesc toti ceilalti de varsta mea. Cu ceva timp in urma m-am vrut mai matura, acum nu ma vad decat adolescenta si atat. Nu am dobandit decat mai multa incredere in forte proprii, popularitate, speranta, amici, muzica si... monotonie.
Suna trist, caci ceea ce scriu eu aici este ca un cerc, nu incepe si nu se termina, si totusi ma invart mereu in jurul aceluiasi punct. Defapt tot ce fac si tot ce creez este reactia vietii mele monotone. Am nevoie de ceva care sa o coloreze.
Inchei aici. Astept sarbatorile, s-ar spune... Defapt stiu ca vor urma zile in care voi merge la bunici si ma voi indopa cu dulciuri si alte feluri de mancare, va veni Revelionul cand voi sta pe o canapea dintr-o imensa sufragerie, printre adulti, ascultand muzica la casti pana la miezul noptii cand voi bea o cupa de sampanie in speranta ca anul urmator nu se va comporta la fel ca acesta, in virtutea inertiei, ci ca va fi mai bun. Bine inteles ca speranta va ramane speranta, si ca oricate reprosuri mi-as face nu voi da mai mult din mine, iar anul urmator nu va aduce decat aceeasi monotonie, o pata de culoare pe ici pe colo, aceleasi rubrici in catalog, acelasi sapte la matematica, un vagon in plus la trenul vietii si... noi articole.
Respir greu si mintea mi-e obosita. Corpul asta e atrofiat. Invat sa traiesc.

In urma cu 15 ani...

2008-12-16T09:12:00.001+02:00

In urma cu 15 ani manastirea Sf Sihastru era reconstruita....
La 6 ani de la Revolutia din '89 oameni au murit iar altii s-au nascut, iar printre acestia din urma eram si eu.
O dimineata rece de decembrie, intr-un spital roman ca toate celelalte. Mai apoi o casa la tara ca toate celelalte case de la tara. O copilarie scurta si timp ce a trecut mai repede decat m-as fi asteptat, probabil...
Iata-ma aici, dupa 15 ani de la acea dimineata tastand grabit un text memorialistic. Va intrebati daca tin minte acele momente? Nici o sansa. Le stiu altii si pentru mine.
Ascult o melodie ciudata. Ma intreb daca ma simt mai batrana. Raspuns: nici vorba.
Normal nu ar trebui sa sarbatorim imbatranirea, dar cand adaugam o boaba la ciorchinele vietii, cand la trenul destinului se mai alatura un vagon, nu ai cum sa zambesti stiind ca un an de zile ai invatat noi lucruri, ti-ai fixat cunostinte, ai avut noi trairi si sufletul tau s-a imbogatit.
"La multi ani mie!" as putea spune. Dar tac. Nu am nevoie decat de liniste si dragoste.

Autorul

Esec

2008-12-10T08:42:00.001+02:00

Printre altele cel mai mare defect al meu este naivitatea. Pentru mine orice amic e prieten, si niciodata nu ma invat minte, mereu spun ca nu am incredere in nimeni, dar nici eu nu cred ce zic. M-au dezamagit multi si inca nu m-am invatat minte. Degeaba mai astept recunostinta cand stiu ca nu voi primi asa ceva ever...

Sunt trista. Ma simt iar copil. Parca as trai "Romanul adolescentului miop"...esecuri la scoala, esecuri in viata din afara scolii...va intrebati daca somnul mi-e un esec? Raspuns afirmativ. :

Cine esti tu?

2008-12-04T23:36:00.001+02:00

M-ai vrea poate un fenomen fizic, rezltanta unor vectori, dar...la ce bun? La ce bun cand suflet inseamna nu doar fizica, matematica si chimie ori limba, psihologie, desen si muzica, ci mult mai mult decat atat. Eu sunt eu. Unica. Nu o sa imi gasesti omolog nicaieri. Ma gasesti aici, acum, eu. O privire, un zambet, un gest conteaza? Eu in toate momentele mele, eu buna, rea, vesela, posesiva, neglijenta, toleranta, calma, echilibrata, avida de cunoastere, neatenta, indecisa, curioasa, indrazneata, curajoasa, sensibila, devotata. Calitati, defecte...eu, adica raspantia lor. Numele meu nu ti-ar spune prea multe. O fotografie cu mine nu ar spune nimic, caci eu nu sunt un corp obosit si un chip cu ochelari. Sunt dincolo de toate acestea. Nu am formula chimica. Am varsta doar calculata din ziua in care s-a nascut trupul meu. Varsta mea nici macar eu nu o stiu.
S-ar spune ca sunt un fum, un nor, ceva purtat de vant... Sunt confuza uneori si totusi inconfundabila. O carte, privirea unui trecator, o mana calda, o voce ferme, o pereche de ochelari a unui profesor aspru, un planset, ochi inchisi, un copil, asta sunt. Am trecut printr-un lan de obiecte si intamplari, toate m-au "zgariat". Cicatricile ramase sunt eu.
Pare ciudat. Ma vreau unica, sunt, dar si normala totodata. Ma vreau matura. Sunt doar un copil. Ti-e teama? Ia-ma in brate! Ti-e teama? Simte-ma! Ti-e teama? Sa nu-ti fie...si strainii stiu sa iubeasca.

S.O.S

2008-12-01T21:36:00.001+02:00

Nu mai reusesc sa imi traduc gandurile. Simt ca nu s-au inventat inca suficiente cuvinte pentru un limbaj ce ar converti gandul in vorba ori litera. Ceea ce vorbesc ori ceea ce scriu nu e nici pe departe ceea ce gandesc, e ceva simplu, aproximativ, sarac.

Nu vreau sa demonstrez nimic nimanui dar uneori simt ca pentru a ajunge undeva parerile celor din jurul meu se vor schimba.

Fara sens

2008-11-26T22:51:00.002+02:00

Ganditi-va la ce inseamna EXUVIE iar apoi duceti-va cu gandul la Simona Popescu - Exuvii. Sunt coplesita!

Regret

2008-11-25T11:21:00.002+02:00

Sa fi trecut 13 zile de cand am postat ultimul articol aici? Da. E trist. In fiecare zi deschid pagina aceasta de blogger, in fiecare zi incep un articol, ramane sub forma de schita, il sterg si inchid. Profesoara mea de romana spunea ca talentul nu vine din cer. Atunci de unde vine? Sau mai bine zis, unde pleaca?
Regret ca pierd talentul, regret ca sunt uneori proasta, regret cand nu stiu sa vorbesc, regret cand ma pierd in fata altora. Acestea sunt singurele lucruri pe care le regret. Nu am regretat niciodata cand mi-am taiat parul, cand am spart portelanul bunicii ori cand m-am despartit de cineva ce se voia a-mi fi prieten dar defapt ma consuma.
Mi-e rusine sa recunosc unele lucruri. Mi-e rusine sa recunosc ca nu am deloc ambitie si ca in loc sa lucrez la matematica, acolo unde stiu ca sunt mai slaba, eu pierd vremea uitandu-ma pe tavan si gandindu-ma daca nu cumva sunt atrasa de femei. Mi-e rusine sa recunosc ca imbatranesc doar fiindca pierd ludismul si optimismul in favoarea ideii de maturitate si pesimismului. M-as vrea mai activa, mai vesela, mai realista, dar nu...eu astept ca totul sa curga de la sine, nu ma intereseaza viitorul, va veni el cumva.
Nu mai stiu ce sa scriu...am inceput o poezie...va ramane neterminata...
Am inceput o carte...am lasat-o deschisa...
O melodie curge fara sa o aud..
Regret multe...

Can't take my eyes off you...

2008-11-13T09:05:00.000+02:00

E cel mai frumos lucru pe care i-l poate spune cineva persoanei dragi...
Sufletul mi s-a deschis impresionant...Sunt coplesita...

Fara sens

2008-11-10T21:20:00.001+02:00

As fi vrut sa scriu despre un om. Da. Am vrut sa scriu despre grecul ce scrisese sute de carti iar la un moment dat a vrut sa scrie tot ce se stia despre Dumnezeu pana atunci. Dar plimbandu-se pe plaja a vazut un copil ce facuse o groapa in nisip si cara apa din mare acolo in ideea de a muta toata marea in groapa sapata de el, iar atunci scriitorul si-a dat seama ca nu putea cuprinde pe Dumnezeu intr-o carte, caci infinitul e de neatins. Si totusi am evitat.
Am vrut sa scriu despre cum intr-o seara rece cu stropi de ploaie reci si ascutiti, aflata intre geamurile aburite ale unui automobil am asteptat coplesita de moment in fata barierei cazute ca un tren luminat si gol sa treaca prin noaptea tacuta. Si nu am scris.
Voiam sa scriu multe. M-as fi bucurat impreuna cu voi de faptul ca viata de elev e destul de interesanta, as fi pus intrebari in singuratate la ale caror ecou auzind m-as fi ridicat si as fi raspuns. Am tacut.
Am alunecat degetele inghetate asupra tastaturii asa cum as fi atins claviatura unui pian. M-am lasat condusa de nimic. Am inceput sa tastez grabit fredonand fara sens oda bucuriei. Cantam si tastam. Mi-am revazut o parte din copilarie si nu am scris. Mi-am revazut primul sarut, am vazut cum a murit pisica sub rotile infierbantate ale masinii cu sofer nebun, m-am revazut la marginea padurii fredonand cantece si strigand de durere. SI NU AM SCRIS NIMIC DIN TOATE ASTEA!!
Acum ma vad purtand o haina simpla. O esarfa la fel de simpla. Ma vad langa acel castan, ma visez peste cativa ani mergand in acel loc golit de suflare omeneasca animat din cand in cand de cate o pisica in calduri ori de cate un caine ratacit. Toamna si vant, un soare aproape deloc prietenos si eu plangand langa copacul ce mi-a purtat tineretea si toti anii de dupa ea.
Anii mi-au sunat a cantec. Cand am fost lasa am murit, am fost moarta in planset iar apoi tot in cantec am inviat. Ma vad gandind toate acestea batuta de vant. Inchid ochii, ii deschid iarasi, ma intorc si plec.
Dau pagina...

Altfel (Partea II)

2008-11-10T20:37:00.001+02:00

Dupa ce a terminat clasa a opta s-a schimbat. Era hotarata sa nu se uite in urma, chiar daca mult timp i-a fost dor de colegii de acolo. A dat pagina. Din trecut a pastrat milioane de amintiri si un prieten drag. Un nebun ce ii semana. Aceeasi zodie, idei asemanatoare, aceleasi gusturi, placeri similiare. Varste foarte departate, origini fara puncte in comun. Nici o similitudine aparenta insa mai mult decat "la fel" dincolo de aparente.
Nu l-a uitat. El a invatat-o multe, dupa care s-a schimbat si ea. Apoi a cunoscut alte si alte persoane. Nici pe ele nu le-a uitat. A pastrat de la fiecare cate ceva, cu alte cuvinte fiecare persoana intalnita fie la semafor pentru cateva secunde, fie in supermarket cand se loveau cosurile, la scoala, acasa, la restaurant, in scara blocului, persoane pe care le stia se ani se zile ori persoane pe care nu le intalnise decat pret de doar cateva minute. Toate si-au lasat amprenta in personalitatea ei, ea luand numai ce ii placea de la acele persoane.
Asa a ajuns sa fie ambitioasa, orgolioasa, frumoasa, desteapta. A invatat sa fie sexy, a invatat sa atraga atentia, sa cucereasca pe cei din jur. A invatat multe. De curand si-a dat seama ca independenta e frumoasa. A hotarat sa isi creeze un altfel de viitor.
Unii o simt ciudata, altii o vad tocilara, multi o considera normala, destui o vad asa cum e ea si o doresc aproape.
Ea nu e nici ciudata, nici tocilara. Nu se vrea desteapta iar normalitatea nu ii surade.
Trece neobservata. Eu i-am intrat cu greu in dedesubturi. Uneori plangeam cand nu o intelegeam. M-am calmat mai tarziu caci am inteles ca ea este ea si va ramane asa mult timp. As fi strans-o in brate, i-as fi vorbit, as fi luat-o de mana dar nu am avut parte decat de o privire.
Si-a strans esarfa si mai bine, si-a ridicat rucsacul, a clipit arogant si a mers mai departe.

Altfel Partea I

2008-11-07T22:37:00.001+02:00

Candva era un simplu copil ce nu stia prea multe. Numele ei era Irina. Trecand peste toata naivitatea, timiditatea si aspectul fizic ce lasa de dorit ea visa ca intr-o zi va ajunge sa fie frumoasa, va ajunge sa aiba cultura generala, prieteni, ca va fi cunoscuta, admirata, iubita si invidiata.
In acele timpuri nu credea ca va fi cu putinta. Citea mult. Regasea in orice carte un refugiu. Prieteni nu avea. Avea doar cativa amici pe care ii umilea de cate ori se putea, iar ocazii erau mult prea des, incat ajunsese sa fie marginalizata.
Asta a durat destui ani. A cunoscut si ea ca toti ceilalti pubertatea, o usoara independenta si dorinta de a vrea mai mult.
Cineva a aparut brusc in ...decor. Un moldovean blond cu ochi albastri, cu degete de pianist, absolvent al facultatii de teologie si a celei de litere, profesor de limba romana venise in scoala ei din curiozitate, pentru a cunoaste alte persoane.
A ajutat-o mult. I-a dat incredere. Poate ca nu a facut-o intentionat, ori poate nici macar nu si-a dat seama de cat de mult a ajutat-o. Dupa plecarea lui ea a fost altfel. Putem incepe prin a spune ca dupa ce el a plecat exista o diferenta intre ce stia ea la inceput si ce stia in acel moment, cat de independenta era ea atunci si cat a fost dupa si cat de dornica de schimbare a fost mai demult si cat era acum.
Apoi a urmat o "epoca" de metamorfoza. A inceput sa puna accent pe valorile morale, pe altfel de calitati decat cum ar putea impresiona prin haine, ce manele se asculta la tv, ori ce cura de slabire este in voga.

Mesaj din trenul ideilor2

2008-11-02T12:52:00.000+02:00

E toamna. M-am plictisit deja. Vreau iarna. Mi-e bine. E cald. Vantul adie bland peste frunzele bolnave de tei. Mi-e somn.

Tremur si vorbe

2008-10-22T11:44:00.000+03:00

De ceva timp ma simt secata de talent. Pictez...dar parca nu eu tin pensula in mana, ci ea picteaza cu mana mea. Scriu...dar parca imaginile sunt pur si simplu niste cuvinte alaturate, nu starnesc nici un sentiment, nu te trimit cu gandul niciunde, sunt simple, goale, fara sens. Cant...dar parca vocea mea nici macar nu e controlata. Joc volei...si mainile imi tremura, mingea nici macar nu pare ca ar fi fost atinsa de mine.
Respir si simt o durere surda. Privesc in departari si undeva in interior simt un uragan de ganduri ce se sfarseste cu o ploaie vijelioasa de lacrimi si regrete.
Nu mai stiu ce vreau. Nu mai simt nimic in afara de dezamagire, retinere ori nepasare.
Muzica imi suna a nimic in minte, vantul trece pe langa mine lovindu-si frunzele bolnave de corpul meu, iar eu tot nepasatoare si ratacitoare sunt. Imaginea dintr-o oglinda s-ar vrea frumoasa si tanara, dar e umbrita de aceleasi ganduri.
Ma simt inchisa si singura. Rutina imi transforma viata intr-un nimic. Chem si plang dupa cei pe care i-as dori alaturi de mine. Unde sunt?
Inca mai citesc cartea de la el...ma cufund in apele diavolului cu mana ridicata, imitand durerea.

Fluturi...

2008-10-10T21:52:00.000+03:00

As putea vorbi o viata despre melc si fluture, insa de data aceasta vreau doar sa surprind ceea ce din punctul meu de vedere reprezinta esentialul. Intreband pe unii ce gandesc la auzul cuvantului "fluture" aflam ca de obicei fluturele e libertate, zbor, gingasie, cunoastere si altele...
"Melc" ii determina pe unii sa se gandeasca la neimportanta, secret, profunzime si asa mai departe.
Parerea mea e ca ceea ce le leaga este tocmai gingasia lor, astfel devenind efemeride, purtatoare ale unei vieti efemere, de care, din nefericire si omul are parte.
Melcul este vazut ca un increat, este ceva ce poate da nastere sau poate muri; ii este proprie linia orizontala, el reprezentand tocmai o viata grea, fiind totemul luptei cu viata, a cunoasterii de sine. Fluturele nu e decat zbor, libertate, puritate, apartinandu-i linia verticala, este totemul cunoasterii absolutului, este vis si speranta.
La intersectia acestor linii nu se gaseste nimeni altul decat omul, cu viata sa efemera, din punct de vedere orizontal, cu micimea sa, cu gandurile sale legate numai de o viata materiala, lipsita de substanta, guvernata de bani si putere, condusa de idealuri grotesti; dar si cu o viata vesnica, cu un spirit etern din punct de vedere vertical, indreptat spre zbor si implinire spirituala.
Dar ceea ce este cel mai ciudat este faptul ca putini sunt cei ce se gandesc la axa verticala, iar aceea sunt doar artistii, doar ei traiesc prin spirit. Restul traiesc material, se transforma in melc si isi poarta viata in spate. Astfel ajungem la ideea ca fiecare om duce intreaga sa viata un strain, fiindca nu se cunoaste pe sine si nu vede decat o linie dreapta, aceea a interesului material. Poarta in spate un necunoscut, ego-ul fiindu-le imbatranit din aceasta cauza, pier sub numele de efemeride, in timp ce "fluturii" prin metamorfoza, isi incheie viata orizontala si aleg verticalitatea pe care o urmeaza vesnic spre absolut.

A nu se citi

2008-10-07T12:18:00.000+03:00

Nu am mai scris de mult timp. Probleme? Nici gand...
Ma simt bine asa. Geamuri aburite, betisoare parfumate, ceai de capsuni cu menta, o carte buna, muzica buna...astept sa vina iarna.
Bacovia imi bantuie sufletul. Imi vreau un prieten alaturi caci altfel simt ca ma sting.

Mesaj din trenul ideilor

2008-09-30T11:20:00.002+03:00

Intuneric. Scot o mana de sub patura si o arunc pe parchet. Caut cu degetele telefonul, dau mai intai peste cerceii lasati inainte de culcare acolo pentru a nu ma deranja, apoi gasesc telefonul. Ma uit cu un singur ochi la ceas si vad 8:00.
Buna dimineata, Cara! Iar ai deschis usa si ai venit langa mine? Suntem singure azi, asa-i?
Da. O sa fiu singura, mai bine zis, caci Cara, e doar un caine, nu va face decat sa manance, sa doarma si sa vrea sa iasa afara.
E frig. Pijamale, papuci de camera, ochelari...ma duc la baie. Arat bine azi. Chiar mai bine decat ma asteptam. Ma spal pe fata -ce rece e apa!! Apoi merg catre birou, sau...camera de tortura pentru creiere. Un morman de carti si caiete ma asteapta pe masa, doua CD-uri cu proiecte intr-o borseta, stiloul a ramas fara capac si cu rezerva consumata- aseara am petrecut un fel de Revelion de una singura. Acum e inca frig. Vreau un iaurt...nu vreau sa scriu la TIC si nici la fizica...
Ok..daca nu vreau nu fac, nu e foarte greu. Mai bine merg sa imi prepar un ceai de capsuni. WoW! Ce-i asta? Ciocolata?! Ooo da...ciocolata amaruie cu crema de menta. Ce buna e...
Totusi, un ceai nu strica. Bun, fac ceaiul si ma asez la birou. Incep sa scriu un exercitiu la mate pe care bineinteles ca nu il voi rezolva... noroc ca deschid calculatorul cu gandul sa verific corespondenta, si un prieten se ofera sa imi explice exercitiile la matematica. Ma suna pe mobil, si imi explica...ce voce are...si mi-ar putea fi tata!!!
Nu mai pot! Ma imbrac cu pantalonii negri, bluza caramizie, jacheta maro, fularul pastelat si tenisii cu sireturi diferite. Inchid usa, si merg pe strada. E ora 10...soarele a rasarit, e oarecum frumos. E toamna, ce pot sa cer mai mult? Merg in parc, pe aleea mea preferata, cea cu castani. Trec prin fata catedralei si imi fac cruce - sunt un crestin exemplar!! (pe naiba!) Respir aerul ala rece, aburi usori se ridica de deasupra straturilor cu flori si de deasupra gazonului, castanii se dezbraca de frunze...ori ma rog..cel putin asta as vrea eu...ei deocamdata se dezbraca de ...castane, si castanele la randul lor de invelisul tepos.
Uff..imi amintesc cum in urma cu 9 ani, mergeam pe aleile cu castani si tei de la Palatul Chrissovelonni impreuna cu tatal meu. Era tot toamna, tot dimineata si acelasi soare rasarea. Am adunat doua castane. Una s-a pierdut, alta e acum un castan mare si frumos. Mi-e drag...Ce tampenie, iubesc un copac...
Defapt, mai iubesc si cateva persoane- cred ca e iubire agapica..., iubesc si cateva locuri, cateva idei, e posibil sa ma iubesc si pe mine...(sunt posibila narcisita?) ... Nu conteaza...
Imi place dimineata asta. Sper sa zic si la sfarsitul zilei acelasi lucru. Imi rasuna in gand doua citate:"Afara ploua ca atunci cand l-am cunoscut pe Bacovia" si "Nimic nu e intamplator"...

Tampenii

2008-09-27T20:20:00.000+03:00

Poate ca e doar o idee de-a mea, insa a vorbi cu accent moldovenesc e urat. Suna vulgar. Loveste. Pare grotesc si violent, e dezamagitor.
Simt ca gresesc prin a avea o repulsie fata de accentul folosit in limba vorbita in zona mea, dar asta sunt.
Cat de urat este sa fii profesor si sa vorbesti moldoveneste, stand la catedra, acolo, in vazul tuturor!!
Da, e nepotrivit ca eu, elev, sa comentez felul in care un profesor alege sa isi faca ora, dar iata ca indraznesc asumandu-mi riscul presupus de asta si vin sa spun ca e cazul sa ne schimbam, sa adoptam un limbaj mai elevat, vorbind o limba literara, fara accente de genul acesta, incercand sa folosim cat mai multe cuvinte din diverse categorii ale lexicului. E frumos sa facem mai mult.
Pacat ca unii se resemneaza cu ideea de accent moldovenesc si vocabular zilnic format din putin peste o suta de cuvinte.
Sunt dezolata...

Student life

2008-09-27T19:52:00.001+03:00

I wake up early and through my eyelashes I see a desk covered of books and papers and after that I realize that the school will be my home and those desks will be my brains increasers for a long time from now on.
I sit down and I keep trying to give my best for the a better student job for hours and hours... After that I find out i will be late for school and I eat an apple as fast as I can while i put on my clothes. I look at ashen face in the mirror, I put on my sneakers and I run to school.
Of course I get late for the French language class...oh...my back hurts because of that heavy rucksack and after all that the teacher wants more, I mean she wants me to speak French perfectly, she wants me to write it perfectly, what am I? Am I a robot?!!!
The break elapses too fast... a maths class is gonna begin and I think we'll feel those feelings again: hunger and fever.
Informatics, Romanian language, chemestry, history and English language. Yes. Seven hours per day. On the street my feet have an extrordinary speed, and I walk without seeing what's around me. It's night time.
At home, quietly, I eat a soup with no taste, I walk to the office, I lock myself in there, and I already know that I will open that door just when the clock will show the midnight.
Pyjamas, make-up off, teddy bear, linen, bed... all of these human things are running in my mind generating a real huricane.
I lay down and my eyes close by their selves...oh...it feels great...The image of the moon seen from a train makes me sleep and thinking of all cute things I will do when I grow up. That makes me forget about the thing I am a student and I will be so a long time from now on...

Adio

2008-09-15T15:27:00.001+03:00

Mi-am cautat oglinda in toate paharele de sticla colorata. Am vrut o fotografie cu mine din fiecare frunza cazuta din inaltul ce-mi acopera lumina. Plangeam impreuna cu norii cand ploaia uda cu sete fiecare fir de iarba de pe intinsul pamant, dar apoi un curcubeu aparea numai pentru mine.
Am reusit sa mi-l infasor in jurul gatului ca pe o esarfa scumpa. Mi-am bagat mana in buzunar pentru a sti ca inca mai am doua monede de arama ce zornaie ca banutii de la fustele celor fara griji. Am zambit si imbracata in lumina am urcat in trenul vietii cu privirea inainte, dand crezare vrobelor ce-mi rasuna vesnic in minte: nimic nu e intamplator.
Acum cant ragusit pe sub ferestrele caselor adormite. Plang cand se plange si rad cand se rade. Iubesc asa cum nu am mai facut-o inainte, si cu mana ridicata spre cer strig din strafundul inimii: Ascultati voi toti, fericirea si durerea mea!
Ma veti gasi sub clar de luna, intr-o orhidee batuta de vant pusa intr-o glastra de ametist la geamul trenului vietii. Voi fi in vantul ce poarta frunza si mirosul castanului, voi merge prin praful scortisoarei dulci noapte de noapte...voi chema razand, si voi striga de dor.
Adio...

Trenul vietii mele

2008-09-08T19:36:00.001+03:00

Nu vi s-a intamplat niciodata sa simtiti ca numai voua vi se putea intampla un anumit lucru? Nu ati vrut niciodata sa se deschida pamantul iar voi sa dispareti definitiv, sau ca ati dezamagit pe cineva asa cum nu ati facut-o niciodata iar acum regretati? Ati simtit vreodata cum parca pamantul va fuge de sub picioare?

Eu cred ca da, defapt sunt 100% convinsa ca fiecare trecem prin clipe superbe, clipe banale, clipe groaznice, clipe de neuitat ori clipe pe care nu am vrea sa le mai traim vreodata. Sunt chestii firesti.

Desi la o varsta frageda, am trait deja destule momente, fie direct fie prin cei din jurul meu, ca sa imi dau seama de niste lucruri. M-am maturizat, iar acum cand coltul paginii e intors, cand pagina mai are putin si va fi intoarsa complet trec in revista tot ce mi-a placut pana acum, s-ar spune ca fac un album cu cele mai importante momente sau lucruri de pana acum, imortalizez frumosul clipelor de neuitat. Acestea sunt preferatele mele, fiindca pot fi atat bune cat si rele.

Asadar, lucrurile scumpe din viata mea sunt cartile, muzica, picturile, trenurile si tot ce tine de asta, orhideele, betisoarele parfumate si obiectele feng shui, castanii si padurea toamna.

Suna ca o declaratie de dragoste, dar adevarul e ca amintirile mele inseamna foarte mult...

Acum cand am incheiat un capitol din viata mea, e cazul sa imi iau amintirile si sa plec mai departe.

Visul nu e vis niciodata

2008-09-06T16:11:00.002+03:00

Credeti in reincarnare? Ei bine...eu nu stiu ce sa cred, cand ma gandesc ca inca tremur cand imi amintesc de visul pe care l-am avut asta-noapte.

Eram un barbat, un yankee puternic ce credea in cele patru elemente si iubea lumea; credea in moarte si iubea sangele. Traiam intr-un tinut ostil, copilaria imi fusese trista, greutatile vietii nu facusera altceva decat sa ma transforme intr-o persoana matura, cu sufletul inghetat, insetat de razbunare pe orice mi-ar fi putut distruge viata. Ajunsesem sa pot intelege animalele, le vorbeam, le chemam, ma intelegeau. Stiau ca cicatricea de pe obraz facuse legatura dintre mine si lumea lor; ma considerau stapanul lor fiindca mai demult, cand probabil fusesem aproape de moarte, am invins-o iar leul cu care luptasem si-a lasat urmele ghearelor in semn de supunere.

De atunci leii ma ascultau... Aveam niste lei feroce si insetati de sange, ma inchinam zeilor, jertfeam fiecare strop de bunatate pe altarul mortii.

Fiecare turma purtata de un pastor neajutorat devenea prada ....noastra. Era suficient sa ridic mana indemandu-mi leii cu privirea si vocea sa atace. Urma un masacru...plecam si lasam in urma sange, resturi de cadavre ...un adevarat cimitir. Totul murea in acel loc. Ramaneau doar copaci goi in bataia vantului ce suna sinistru maturand acel nisip insangerat si plin de oase.

Visul era oarecum confuz, fiindca brusc leii mi s-au transformat intr-un gen de bizoni puternici, mutanti probabil, caci aveau o ingrengatura de coarne asemanatoare celor de elan... Asa-zisii bizoni pastrasera ceva din caracterul leilor si anume setea de sange si dorinta de a distruge.

Si continuam calatoria...turma dupa turma, victime dupa victime, nimiceam totul cu un sadism fara egal. Si mergeam la nesfarsit prin acelasi taram ostil; calcam pe aceleasi pietre ciudate, aveam doar un cer innorat si intunecat deasupra capului, eram udat din cand in cand de o ploaie verzuie si urata, respiram mereu acelasi aer inchis si sufletul continua sa fie rigid si murdar, scarbit de ceea ce traiam insa resemnat la gandul ca uneori sangele si masacrul imi faceau placere.

Aceleasi cimitire ramaneau in urma mea, la fel, mereu la fel, iar visul meu, asa cum a inceput a si continuat...confuz. Brusc am incetat a mai fi o fiinta umana si visul mi-a adus o alta existenta sub forma de bizon. Dar de data asta eram singur. Nu mai aveam nici “prietenii mei cu mine” si nici talismanele pe care le purtam candva.

Bantuiam singur pe acele meleaguri. Sufletul imi era mai trist si mai ranit ca niciodata. Ingandurat si sleit de putere, mergand agale fara chemare am ajuns la un fel de hotar... Era un gard “viu”, ar spune unii, insa era defapt un lant de tufisuri cu ghimpi usturatori prin care inconstient am trecut, si ajuns la jumatate am simtit defapt durerea pricinuita de acele plante care candva m-as fi bucurat sa le vad infigandu-se in carnea unui pastor sau a vreunei oi.
Dar de data asta durea, si parca m-am trezit la o realitate ciudata.Am spart acel “perete” format din maracinisuri si am trecut de partea celalalta. Acolo am ramas socat. Lumina, soare, iarba, aer proaspat si un rau.
Uitandu-ma la raul acela am vazut langa el, band apa, o fiinta asemanatoare mie insa mai delicata, mai suava...era cea de care m-am indragostit pe loc.
Nu m-am indragostit la propriu, ci doar am fost atras, caci la mine in suflet, in acea inima ce purta cicatricea unui leu si amintirile atator cimitire si fiinte ucise, nu mai incapea dragostea.
M-am apropiat incetisor de ea si nu m-a respins. Era ranita si am incercat s-o ajut, dar cand am simtit mirosul acela de sange proaspat si gustul sau, pur si simplu am innebunit. Putin dupa aceea in fata mea zacea ceva ce candva fusese o fiinta dulce si frumoasa. Plina de sange, sfasiata toata, oasele-i fiind dezvelite, viata-i spulberata...
Asa a disparut si tot acel peisaj frumos... Cerul s-a intunecat, a inceput o ploaie verzuie si urat mirositoare, vantul batea sinistru, vegetatia a disparut complet lasand doar nisip imprastiat. Redevenise acel taram ostil unde moartea era pretutindeni, acolo unde nu era loc de sentimente frumoase, ci poate doar de resemnare.
Nu stiu daca mi-am urmat calatoria sau daca acel rau m-a dus undeva departe lasandu-ma sa ma sting linistit, insa cert e ca m-a trezit din vis infricosata, ingandurata insa calma. Intelesesem visul...si am ajuns la conculzia ca visele sunt doar o prezentare a realitatii dar sub alta forma.

Dust in the wind

2008-09-02T08:27:00.001+03:00

In dimineata aceasta m-am trezit cu un chef de viata nebun. A fost de-ajuns sa cant sub dus, sa mananc si sa dansez pentru a-mi pastra buna dispozitie. Ma simt fenomenal de bine, chiar daca inca mai am cateva idei ce m-ar putea intrista.
Am visat ca m-am dus sa vizitez padurea. A fost de-a dreptul fantastic. Mergand la granita dintre padure si camp simteam cum curentul dintre copaci aducea miresme noi de frunze si iarba, un aer pe care il intalnesti doar atunci, toamna. M-am asezat si am asteptat asfintitul cu calm, observand cum razele strabat ruginiul padurii luminandu-l, transformand pomii in zdrente arzande.
Fara pasari, fara viata, doar o ploaie de frunze si nimic mai mult.
Uscata de talent si lipsita de idei stau aici, in aceasta dimineata de 2 septembrie gandindu-ma la ce va urma si incercand sa gasesc frumosul din trecut . :)
Nu-i motiv de intristare. Ma simt bine!

Furtuna

2008-08-26T14:55:00.001+03:00

Trece zi dupa zi si simt ca ma string usor si sigur. Nu mai am inspiratie, ma pierd aiurea in fata calculatorului, gandurile imi sunt ravasite, si emotia se manifesta printr-un tremur ciudat.

Sunt coplesita.

Ascult la nesfarsit o melodie cantata de Amy MacDonald numita "This is the life".

Vibreaza si sufletul in mine cand ma gandesc ca nimic nu e intamplator.

Zilele trecute am avut cateva clipe fericite. Am gasit o persoana care bea ceai verde, gandeste si vorbeste mult si seamana putin cu mine. Am fost fericita cand am aflat ca cineva se gandeste la mine si ca imi iubeste talentul in pictura. Inca vibrez. Nu e intamplator sa ma gandesc la ceva si apoi sa aiba loc, nu e intamplator ca intre sutele de mii de persoane care sunt pe internet sa gasesc cateva care sa ajunga sa insemne mult pentru mine.

Desi trista , sunt fericita. Nu cer multe de la viata. Vreau doar soare in fiecare zi, un suflet calm, impacarea ca cineva se gandeste la mine si ca zilele nu trec degeaba, ca am facut cate ceva bun.

Inca ascult melodia aceea...Raman fara cuvinte de incheiere si realizez ca am aberat in acest articol...

Simt ca mintea imi e cuprinsa de o furtuna. Lupt pe doua fronturi si nu castig nimic. Si ce?

Ma am pe mine si gandurile mele.

Tarziu cand gandurile sunt departe

2008-08-22T11:17:00.001+03:00

[Am trantit usa de lemn de perete cu o forta care nici pana acum nu am aflat de unde venea. Un val de lumina si sunet mi-a izbit corpul abia trezit, parca, dintr-o boala.
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!

Ploaia..."

2008-08-20T12:49:00.001+03:00

"Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme..."

Cand aud asemena vorbe pur si simplu simt ca as vrea sa ma fac mica, mica de tot si sa fiu purtata de vant in timp ce amintiri peste amintiri imi strabat mintea si sufletul. Ideea e ca mica nu ma pot face, insa deseori ma retrag undeva intr-un colt si imi amintesc de atatea clipe frumoase, amuzante sau triste pe care le-am simtit si care mi-au impregnat memoria cu o cerneala imposibil de sters.

Poate ca nici nu as vrea sa sterg amintirile si cunostintele mele... Poate ca defapt ele sunt tot ceea ce mi-a mai ramas din trecut, ele sunt trecutul in sine.

Realizez ca toate intamplarile prin care am trecut pana la varsta aceasta mi-au fost ca o ploaie. Sa fie oare asta motivul pentru care m-am indragostit de ploaie?

De fiecare data cand aud acest cuvant, ori cand il citesc, de fiecare data cand vine ploaia simt o placere formidabila de a o privi, de a o atinge, de a o simti si intelege. Ploaia e singura ce ma face sa imi doresc o imbratisare calda din partea unui prieten drag. Ador sa pasesc pe pietrele ude de pe stradute inguste si intortocheate in timp ce amurgul invaluie oraselul intr-o lumina umeda, traversata de stropi de ploaie durerosi.

Aceeasi apa veche de mii se ani cade pe pamant, aceeasi ploaie ne spune mereu aceeasi poveste. Iar si iar, dar altfel.

Imi amintesc cand apusul m-a surprins candva in apropierea unei cai ferate, in timp ce faceam poze. Apoi a inceput ploaia. Radeam de fericire, simteam ca sunt vie. NU AM FOST UITATA! Rochia imi era uda, mi-am scos sandalele din picioare si am inceput sa pasesc pe calea ferata continuand sa zambesc.

[Nu e minunat?] Apoi a venit soarele, am vazut curcubeul si totul a revenit la normal. Dar splendoarea acelei ploi o voi pastra mereu in minte... Am ascultat povestea picaturilor lovite de pietre, am auzit cantecul pasarilor vesele, am simtit urletul padurii, am cantat ca sa ma simt vie.

De la autor pentru razboinicii luminii

2008-08-13T20:08:00.001+03:00

[Perfect by nature
Icons of self indulgence,
Just what we all need,
More lies about a world that...

(Chorus)
Never was and never will be,
Have you no shame don't you see me,
You know you've got everybody fooled,

Look here she comes now,
Bow down and stare in wonder,
Oh how we love you,
No flaws when you're pretending
But now I know she...

Never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

Without the mask where will you hide?
Can't find yourself lost in your lies.

I know the truth now,
I know who you are,
And I don't love you anymore,

It never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

It never was and never will be,
If you're not real then you cant's save me,
And somehow now you're everybody's fool.]

[Noi toti simtim o data sau de mai multe ori, niciodata sau mereu , cum pamantul parca ne fuge de sub picioare, cum totul parca se prabuseste peste noi si nu simtim decat teama, furie si o arzatoare dorinta de a ne ascunde, de a fugi departe de tot. Poate ca fiecare dintre noi a simtit cum pericolul se apropie pas cu pas iar norocul este inlocuit de un esec total.
Sunt persoane si persoane pe lume... Unele cad de sus, iar aterizarea le este atat de grea incat deseori totul se termina tragic, dar unele dintre ele au forta sa se ridice iar, lucru rar intalnit. Alte persoane nu cad deloc. Ele au decazut cu mult timp in urma, iar o noua decolare le-ar fi imposibila, insa multe o fac, reusesc, si ca prin minune singure isi alunga norii de deasupra capului inlocuindu-i cu o lumina protectoare, cu noroc sau pur si simplu raspunsul la increderea lor ca luminita de la capatul tunelului va aparea.
Pe aceasta planeta micuta si neincapatoare, in aceasta societate chinuitor de incurcata si simpla in acelasi timp, unde se bat idei cap in cap, unde moralitatea pierde teren in fata cruzimii, aici, noi toti ne nastem razboinici ai luminii, insa oh! cat de putini isi pastreaza acest titlu. Dar cat de usor ei decad si ce repede se scufunda in nisipurile miscatoare ale raului.
Sunt prea putini cei ce inteleg ce inseamna cu adevarat “razboinic al luminii”, dar iata ca o sintagma invaluita in ambiguitate poate fi inteleasa destul de usor atunci cand cineva atinge acest punct, atunci cand devine razboinic al luminii.
Desi vechi cat lumea, termenul este recent dat spre intelegere, fiind consacrat totodata ca si apogeul dezvoltarii spirituale. ]
Pentru cei care sunt razboinici ai luminii ori pentru cei care incearca din rasputeri sa isi recupereze medalionul pierdut in trecut exista o carte pe care eu am citit-o si o recomand cu oarecare disperare in speranta ca suflete vor fi salvate si ca lumea va fi un loc mai bun. Titlul sugereaza tot: “Manualul razboinicului luminii”. Nu e greu sa o intelegi, insa sa o simti, sa o traiesti si sa o patrunzi e destul de dificil, insa tot aceasta lectura te invata ca luminita poate aparea din clipa in clipa si ca “Aegroto dum anima est, spes est”( Cat timp bolnavul respira exista speranta).
Pe scurt tot ceea ce ne invata acest genial manual este ca razboinicul luminii mediteaza, traieste, accepta, tolereaza, riposteaza, alege, sufera, raspunde,crede, iubeste si in sfarsit moare. El duce o lupta continua in care este posibil sa castige sau sa fie invins, insa in conceptia sa nu exista invinsi, ci fiecare este un invingator. Orice ar fi merge mai departe. Face sacrificii si nu uita niciodata de unde a plecat. Nu uita ce inseamna gratitudinea, uneori crede alteori nu, uneori spera alteori stie ca trebuie, cunoaste umilinta si vede victoria, dar la sfarsit se redreseaza si stie ca drumu-i nu este calauzit decat de o lumina.
Asadar toti luptam pentru ceva, iar daca nu reusim sa ne atingem scopul, sa ne realizam legenda personala, nu ne mai ramane decat sa zambim, sa ne simtim vinovati, eventual dezamagiti, si sa vedem partea plina a paharului crezand in continuare.
Desi varsta mea m-ar putea face de rusine cand spun acestea, risc, fiindca pana si a scrie despre ceea ce ai vazut si ai incercat sa atingi inseamna provocare. Iata ca am acceptat provocarea si sunt aici, in fata acestui computer tastand grabit fraza dupa fraza incercand sa aliniez ganduri sa ii incurajez pe ceilalti ori poate doar sa ma descotorosesc eu insami de suferinte sedimentate in sufletul meu de prea mult timp.
Am si plans, am simtit ce-i durerea, m-am simtit vinovata, dezamagita, urata, proasta, naiva, dar la sfarsit mi-am adus singura ceva ce m-a putut ajuta: medalionul sufletului. Un medalion facut din lumina ce semnifica o cale lunga si anevoioaza calauzita de o lumina incredibila.
Nu sunt aici ca sa par altceva decat sunt. Sunt aici pentru a-mi atinge un vis, acela de a scrie. Uneori trec zambind pe strada si ma gandesc la mine, si la sufletul meu, dar alteori trec golita de idei, insa niciodata nu uit de unde am plecat si ce am de facut. Noaptea aud trenuri trecand prin gara apropiata. Le sorb sunetul atat de profund si le simt parca trecandu-mi prin tunelul spiritului meu, patrunzand in strafunduri, facandu-ma sa inteleg ca trenul vietii are vagoane alese de mine si ca inainte de toate sunt razboinicul luminii ce cu speranta in priviri si-n minte spune MAKTUB (Asa este scris)

๑۩In Grecia۩๑

2008-08-11T19:39:00.001+03:00

[Nimic nu e mai frumos ca atunci cand citesti dintr-o carte, simtindu-i filele, mirosul de cerneala si izul de vechi, insa atunci cand cartea nu poate fi atinsa e de-ajuns doar sa vezi cateva pagini acoperite cu cerneala imprastiata in forma de litere.]

Dream

2008-07-30T18:20:00.001+03:00

♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥
Cand eram mica, primul meu vis a fost sa ajung pana in varful pomului de Craciun. Imi parea ceva nemaipomenit, ma chema acea stea din varful sau, si o vroiam, ma provoca [hm...;;) se pare ca inca de atunci imi plac provocarile]
Mai tarziu am vrut sa devin medic, iubeam sa vad cum bunicul trateaza oamenii cu atata pasiune, fara a cere nimic in schimb, multumindu-se doar sa vada un zambet si o vindecare rapida.
Dupa asta au urmat diferite vise, am vrut sa am o papusa Barbie - ca toate fetele de altfel. Nu stiu de ce imi placea, era totusi un moft, si ca orice moft m-am plictisit urgent de ea, hainutele ei au fost distruse de catre mainile mele, care, pline de nervi de copil mic, rupeau si spargeau multe. A trecut si curentul cu papusile si jucariile...nu mai am decat amintirile jucariilor aruncate peste tot, distruse poate, si doar un iepuras, pe care fara sa stiu de ce l-am numit Balin, si ma asteapta si acum, peste atatia ani, pe o noptiera veche.
Cred ca imi schimbam visele la fiecare 30 de zile...poate chiar si mai putin [o fire nehotarata s-ar zice :)]. Cel mai lung vis al meu a fost sa devin arhitect-designer... Desigur, inca mai sper la asa ceva, dar am renuntat la idee.
Timpul si insasi viata au facut din mine ceva nou. Nu tind sa ma reinventez la fiecare 12 luni. Nu am nimic, decat un computer, o pereche de jeansi, niste tenisi, o bluza care-mi este preferata, un penar unde imi tin pixuri, creioane, si cateva caiete, o inteligenta care mi-a fost data atunci cand am intrat in acvariul lumii, puterea de a privi, de a accepta provocarile si muuuuulte amintiri [prea multe ar spune unii]. Cateva persoane, un profesor de romana, cativa prieteni virtuali, un caine, un copac, trei creioane, o suvita de par, si o fotografie.
Si multe vise au trecut pe langa mine... ma vedeam medic, ghid turistic, astrolog, cantareata, jucatoare de volei, vanator de comori, si tot asa [cred ca le-am si pierdut sirul]. Mai nou nu imi doresc nimic. Nu vreau decat sa calatoresc, sa gust din baclavaua facuta de un turc, sa beau apa de la o fantana publica din Medina Marocului, sa incalt pantofii de samba si sa dansez alaturi de o brazilianca. Tare as vrea sa beau vodka in Rusia, sa port un sari din India, sa alerg merg intr-o caravana simtind camila ce calca nisipul, in fine, sa calatoresc. Vreau la fel de mult sa citesc... ca sa nu mai vorbim de cultura generala, aventuri, provocari, si restul... [Poate ca "sa-mi traiesc viata" e rezumatul dorintei mele, visului meu, dar e o expresie prea invechita, prefer termenul de "IMPLINIRE A VISELOR". Fiind o visatoare ma hranesc din fantezii si dorinte, asa ca, o implinire a tuturor viselor ar fi idealul :)].
Nu incetez sa cred ca o carte te face fericit, nu ma opresc din visat, traiesc respirand sensibilitate, ating naiv subiecte neatinse inca de cei de varsta mea. [Sa fie oare acestea provocari ?].
Trebuie sa inchei ...ar fi mult mai multe de scris, dar iata ca vreau sa plec... Nu refuz niciodata o calatorie prin padure... Se apropie ora cand trenul trece pe acolo...vreau sa fac poze. :)

♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥

2008-07-23T20:51:00.000+03:00

Indragostita mereu

2008-07-17T20:34:00.001+03:00

"As vrea sa ii vad ochii Maitreyiei", asa s-a sfarsit inca o carte pe care Mircea Eliade a scris-o in asa fel incat sa nu lase pe nimeni neatins de sentimente profunde [profunde!] .

[Nu stiu altora cum li se pare insa eu cand spun ochi spun tot ceea ce inseamna om,

creatura; spun tristete si bucurie, spun lumina, speranta, incredere si iubire, tradare, umilinta, dezamagire si prietenie, complot , dorinta , chin si supravietuire, sau mai bine zis tot ceea ce inseamna trairi si sentimente umane, caci ochii ne sunt oglinda sufletului.

Deaceea si mie, ca si lui Eliade, imi place sa vad ochii mai intai de toate, si sa inteleg ce se ascunde in spatele privirilor. ]

Aceasta lucrare, "Maitreyi", m-a facut sa imi dau seama de cat de frumos sau cat de dureros este sa iubesti. Si iarasi reflectez la zilele in care citeam "Romanul adolescentului miop", "La rascruce de vanturi" ori "Printul fericit" si ma gandesc la cat de mult am fost influentata de aceste carti, povesti la urma urmei... [Povesti!!!]

[...]

Stau si plang... Nu inteeg cum e posibil... Oare de ce am renuntat la asa-zisii prieteni ai mei? Poate fiindca sufletul meu repugna orice urma de minciuna, de ipocrizie, invidie, fals. Asa ca decat sa imi arunc dragostea in gol, in prapastii primejdioase mai bine o revars peste o carte, carte ce tot mie imi va inapoia dragostea, insa transformata. Voi continua sa citesc, sa ma cufund in abisul cartilor, sa fiu eu protagonista ori naratorul.

Deseori ma trezesc, in nopti cu luna "aruncata", parca, din somn. Cartile ma cheama... si nu oricum, ci prin vise, si iata, ca si eu, ca prin vis, ma ridic, calc pe podeaua rece, care ma trezeste brusc, aprind lampa, imi iau stiloul si incep apoi continui fara rasuflare sa imi astern vise intregi pe jurnalul cu coperti vanate de timp si file aromate cu asteptare care ma face sa mai vreau o data sa evadez din casa si sa ma duc la furat de cirese, sa strabat 20000 de leghe sub mari incercand sa aflu de ce in casa bunicilor e mereu cald si placut, si de ce pe ulita copilariei Olguta si Otilia au uitat sa apara.

De cate ori vad jurnalul, inghit in sec, inchid ochii si imi dau seama ca il iubesc pe Robinson Crusoe mai mult decat pe Croitorasul cel viteaz, care -dupa o serie de cugetari- nu e deloc viteaz, fiindca ce a facut el nu era crima, si ca singurul "criminal" din copilaria mea este lupul. Realizez ca ma arde o dorinta de a fugi urgent in Alaska, in cautare de noi aventuri, ori sa inot pana in strafunduri cu Mica Sirena, sa vedem de acolo, de joc, impreuna, cum Moby Dick devine prada pentru oamenii bicentenari; or poate nu as vrea sa fug nicaieri, poate ca tot ce vreau e sa ma asez pe scaunul batran la masuta prea patata de cerneala si sa incep sa umplu pagina dupa pagina cu ganduri si trairi de adolescent miop.

Am amintiri incepand cu varsta prea frageda la care am deschis prima carte. Oooohh.... pagini fine, miros de cerneala, aspect placut... : [...] Iar apoi cartile au devenit caramizi din zidul amintirilor mele, diapozitive din filmul vietii mele. Mi-ar fi greu fara ele. Da. Recunosc. Mi-ar fi prea greu fara Mircea Eliade, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Ionel Teodoreanu, Gorge Cosbuc, Vasile Alecsandri, Nichita Stanescu, Mihail Sadoveanu, Emily Bronte, Paulo Coelho, Liviu Rebreanu si toti ceilalti pe care i-am "cunoscut" sau care urmeaza sa ii "cunosc".

Il iubesc pe artistul din Teodoreanu, cel care transforma cuvintele in metafore, si face din nimic ceva maret. Ii multumesc lui Creanga fiindca datorita lui mi-a fost dat sa traiesc o copilarie vesnica. Nu voi uita ca Sadoveanu m-a imbogatit spiritual, si nici ca psihologia/filosofia lui Eliade, Rebreanu si Coelho mi-au oferit o alta conceptie despre tot ce ma inconjoara, despre...Univers...

Nici nu stiu cum sa inchei... Defapt, sunt in extaz [ Oooo da...!!] Sufar de insetare si tremur de bucurie fiindca am putut sa imi deshid iarasi ochii si sa las acea sclipire sa cada aici.

[...]

Iarasi plang.Insa sunt lacrimi de fericire. Mi-e dor de privire. As vrea sa vad ochii... Ba nu. Poate ca ar refuza sa imi ofere o privire. Ma asteapta o carte. :) Ma arunc intr-o alta aventura, caci multe si frumoase sunt caile pe care te poarta dragostea...ma rog, cartile.