POVESTE

Astazi m-am trezit plina de viata, am stat cu familia pana cand am plecat la scoala. Mergand la scoala am observat cat de rau este sa fii neajutorat... Am vazut-o iarasi pe tanti Paula, o batrana bolnava care mergea pe marginea drumului, iar cand am salutat-o ea s-a intors si s-a chinuit sa isi dea seama cine sunt,fiindca nu mai vede bine, apoi m-a salutat si cu lacrimi in ochi mi-a raspuns, cand am intrebat-o ce face, ca ii este frica sa moara, ca merge cu frica pe drum sa nu o calce vreo masina si ca ii e foame, ca de-abia a gasit niste bani pentru a-si cumpara niste lumanari ce le va aprinde la biserica duminica si ca nu a gasit nici un loc la azilul de batrani.
Am fost indurerata la auzul acestor vorbe si fara nici o tagaduiala am luat-o de mana si i-am strans-o cu caldura apoi i-am dat niste bani si niste biscuiti pe care ii aveam in buzunar. Mi-a multumit din tot sufletul si ne-am despartit...
Am intors capul de mai multe ori in timp ce ma indepartam si am vazut ca era imbracata cu haine vechi si murdare primite de la cineva, un pantof si un papuc in picioare si pasea incet si neincrezator, de parca la urmatorul pas pamantul s-ar fi prabusit iar ea si-ar fi luat adio de la viata-i mizera.
Dupa cateva minute, cand am ajuns la poarta scolii am zarit cainii comunitari care tanjeau dupa bunatatile pe care le aveau scolarii in mana, dar nici un copil nu s-a oprit sa le dea si lor... Dezamagita de faptul ca nu mai am biscuiti, am mers mai departe cand am vazut copii veseli, colegi de-ai mei, plini de viata, iar intr-un colt mai retras alti doi, imbracati cu haine vechi si ponosite, cu incaltaminte rupta , stateau acolo de parca ceilalti ii izolasera. Am inghitit in sec...
Toata ziua am simtit cum intristarea face ca veselia mea de dimineata sa dispara. Colegi care ii jignesc pe ceilalti in legatura cu situatia de acasa si cu cea financiara, profesori care nu se tem sa isi numeasca anumiti elevi PROSTI, DOBITOCI, CRETINI, DEFICIENTI, si multe altele...
Nu mai pot face nimic. Am tacut si am venit acasa sa scriu asta pe blog. Totul e gri, nimic nu mai este roz pentru cei nevoiasi, pentru cei cu nevoi speciale, pentru cei fara nici un loc pe lumea asta... Ei sunt ai nimanui, si nimeni nu isi da seama ca au si ei suflet.

Regrete...

Regret profund ca nu am mai scris de atat timp...nici nu stiu de ce simt asta insa blogul a ajuns sa fie pentru mine un fragment din dieta vietii mele... Aici imi scriu gandurile si ideile...este ca un jurnal... insa este facut public... Ciudat insa foarte pasionant :)