Salata de lovituri sub centura

Ai 15 ani si strivesti cu fundul tau mare buretele unei canapele intr-o seara de sambata. E ora 11. Devorezi grabita si agitata o salata gandindu-te, o data cu fiecare inghititura, ca s-ar putea sa mesteci un melc. Da! Unul identic cu limaxul minuscul si perfect ingretosator care isi urma traiectoria pe nervurile prelungi ale frunzelor de varza, cu 10 minute mai devreme, in timp ce iti pregateai cina.
Stai si mesteci avand in surdina beat-ul dat de unghiile surorii tale pe tastatura. Parintii striga insistent ca e cazul sa te culci, sau cel putin asta intelegi tu din tipetele lor iritante.
Nu esti atenta nu fiindca ai uitat sa iti iei pilula de modestie si nici fiindca ai fost injectata cu aroganta, ci doar fiindca meditezi.
Da, ai dreptate. Poate ca molusca aia chiar isi face efectul caci brusc ai o idee neasteptata si iti amintesti de blog. Ai un blog de un an si ceva. In ultima vreme ai scris rar,neglijandu-l, dar de obicei esti citita, apreciata ori criticata. Deja iti formulezi o tentativa de articol cu o exprimare, desigur, nu foarte elaborata, si slabuta, la urma urmei, pentru o ora atat de inaintata cand, altadata, ai fi avut inspiratie cat pentru un roman. (Poate ar fi cazul sa mai mesteci un limax.) Deodata un fum iti acopera lentilele mintii si te vezi tastand:

Am in spate un an de munca. Nu m-au impresionat nici lacrimile doamnei director cand, cu o tentativa de discurs jalnic in mana, isi lua adio de la elevii clasei a XII-a in cadrul festivitatii de premiere de la sfarsitul anului scoalr. Nu m-a miscat ca am avut o medie anuala demna de invidia altora si nici ca am luat tot felul de diplome. De fapt, emotia m-a cuprins cand a venit V. la mine si, chiar daca era evident, a spus inca o data ca era vineri, ultima zi din acel an scolar ultima zi cand mai eram boboci.
Nu sunt suparata pe nimeni, doar pe timp. E unicul si eternul inamic al meu caruia ii port o ura de care numai eu sunt capabila, o ura personalizata, optimizata, imbunatatita - as indrazni- cu regret. El e cel ce poate da oricui nenumarate lovituri sub centura.Nu se poate sa fie ceva mai cumplit decat gustul amar al regretului si ochii arzandu-ti cand vezi triumful timpului, acoperite de o durere surda cand neputinta iti rasuceste nemilos cutitul in rana.
Si ca sa nu inchei banal, fac dintr-un gand niste randuri, iar astfel scriu ca nu vad omul decat ca pe o fiinta paralizata metaforic in micimea ei stand undeva sub o masa la care se indestuleaza egoisti si avizi Timpul si Eternitatea. Nu poate sa urce si se multumeste cu firimiturile - de altfel, deloc multumitoare - ce cad.
Revenind la realitate sper ca nu gresesc atunci cand convinsa - din punctul de vedere a omului ce sunt - spun ca SUNT ATATEA DE INVATAT SI ATAT DE PUTIN TIMP.

P.S. Poate ca ar fi o consolare sa cadem de comun acord cu Ionut Caragea in ideea ca "nimic nu tine o vesnicie, nici vesnicia insasi".

Inca mai mesteci. Astepti sa inceapa un film stupid. Esti patetica atunci cand te cuprinde melancolia. Iti amintesti de "Carpe diem!" si zambesti. Parca ai vrea sa fie iar 15 septembrie 2008.