Rânduri de ucis fantome

Pare tipic mie: de fiecare dată când lipsesc din zonă se întâmplă fabuloase fenomene de care eu aflu abia când revin. Nu vă cer să vă aşteptaţi la rahaţi mişcători, păianjeni vorbitori, dinozauri cu aromă de gumă de mestecat sau râme cu ureche muzicală. Nu la aşa ceva ci la ceva chiar mai stupid, şi anume fantome de cerşetori nebuni morţi şi beţii în miez de noapte.
Cu alte cuvinte, în timp ce eu mă lăsam legănată de valurile Dunării pe un vaporaş care mai avea şi restaurant, în timp ce mă luptam eroic cu marginile de la pizza şi aveam dileme de genul "Ce pai să aleg? Verde sau vernil?" , amicii mei prieteni de pokemoneală o ardeau petrecăreţ. Mă refer la faptul că - din ce am înţeles eu - s-a lăsat cu beţii after 00, râsete cu non-romantism şi mârlănie din plin, faimoase vedenii pricinuite de cocktail-uri gastrice şi nu în ultimul rând tancuri sovietice ce dansau în plină stradă complet pe lângă muzică.
Dar revenim la ale Dunării valuri şi pet-uri străvezii ce se lăsau puse în mişcare de vânt almost inexistent, plutire pe care o urmăream decent de plictisiţi eu şi colegii de crăpelniţă de la bordul unui vas de 10x12 ancorat serios. Întâmpinaţi de o chelneriţă şcolită şi de muzică mai bună decât ce se ascultă în chioşcul de peste drum, am ales încrezători câte ceva ce se putea găsi în stufosul meniu. Trec peste partea cu "avem crap dar nu vi-l recomand" şi peste cea când mă aşteptam să primesc o şosetă ce se cheamă calzone şi defapt m-am trezit cu un quatro stagionne care avea în plus doar cârnăciori, şi conchid că vizita pe faleză a fost ok.
Da, ar fi fost ok în condiţiile în care nu m-aş fi simţit inutil de nevoită să aflu cu lux de amănunte cum arăta fantoma Paulei pe care au văzut-o eroii în/după miez de noapte , ori să ma chinui să calculez un alt atac al aceleaşi fantome despre care nu cred decât că era un biet cetăţean obosit ce ducea gunoiul în care era un hamster mort.
Nu mă aşteptam de la mine să debordez de coerenţă şi cursivitate în idei atâta timp cât lipsa cronică de inspiraţie se ameliorează numai pe intervale scurte de timp în ore târzii, sub presiunea vocii ce spune "Mai ai doar două minute!".

Viata e frumoasa

Mirobolant! Blogul meu a implinit pe 7 aprilie nici mai mult nici mai putin de un an. E fermecator cum eu, un elev cat se poate de banal cu aspect de copil suferind de sindromul Down atunci cand ma vezi pe strada, sunt capabila de un asa efort sustinut in vietisoara asta a mea. Nu conteaza. E mai mult decat important ca am reusit sa tastez sute de milioane de caractere pentru a scrie 109 articole, 110 incluzandu-l pe cel prezent. In articolul precedent m-a chinuit putin talentul si m-am crezut iarasi in clasa a opta pe cand participam eu la minunatele olimpiade scolare si la importantele concursuri Mihai Eminescu spre a-mi varsa talentul in ale literaturii pe niste coli de hartie indoite la coltul unde ma semnam eu cu un pix de 0,5 lei; zic "m-a chinuit" doar ca sa nu spun ca a trebuit sa ma plimb toata dimineata printre vaci, gandaci, narcise, bulgari de pamant si bunici ca sa ma plesneasca inspiratia intr-un mod cat de cat satisfacator.
In articolul acesta o las mai moale cu limbajul ingrijit si ma dau pe brazda, zic pe brazda, fiindca cititorii mei vor considera ca "in sfarsit m-am trezit la realitate" si ca "probabil mi s-au spart lentilele roz de la ochelarii cu care lumea capata alte tente pentru mine".
E clar. Daca nu dai peste cel putin un cretin pe zi viata isi pierde farmecul si nu stiu, parca ti se face dor de cate un papagal care se trezea de obicei in ora de matematica sa te incurce cu cate o manea.
Trebuie sa recunosc ca daca nu m-as fi dus joi la scoala acum eram deja sinucisa de dezamagire si regret, sau de nesatisfacerea curiozitatii mele apasatoare. A trebuit sa ma trezesc cu noaptea in cap din cauza radioului pe care cineva foarte inspirat l-a lasat deschis, am sarit peste ritualul magic ce imi intrase in sange, ritual compus din spalarea parului cu samponul meu preferat, apoi balsam, clatire, uscare si intins cu placa; a trebuit sa ma imbrac repede si sa mai consum si doua minute sunand-o pe o ametita spre a-i spune sa nu plece fara mine, ca intarzii eu trezeci de secunde. Numai bine, fiindca, nu-i asa?, viata e frumoasa, a trebuit sa stau eu in fata benzinariei si sa astept ca o vita pana cand s-a trezit ametita sa ajunga, adica peste 8 minute.
Am ajuns pe "taramul fagaduintei" tragand in piept miros de balega proaspata de cal si bucurandu-ne ochii cu imaginea pur romaneasca a unui rau ce in curand isi va iesi din matca din cauza gunoaielor. La capatul liniei am dat peste o priveliste ce ne-a lasat masca. In loc sa plantam copaci, lucru pentru care ne carasem pana acolo, ni s-au dat cate o manusa chirurgicala si cate un sac de plastic de toata...frumusetea in care urma sa punem gunoaiele, fiind specificat ca nu trebuie sa adunam decat plastic si hartie. Poftim? Adica doar fiindca sunt cetatean si fiindca sunt si elev pe deasupra la un colegiu national de prestigiu trebuie sa adun gunoaie in scopul ecologizarii mediului? Raspuns: DA. Fantastic! Si...nu-i asa? Moldovenii cand fac ceva, o fac...ca la carte, s-ar spune. Am curatat in doar o ora tot terenul, am adunat saci intregi de gunoaie, si am facut o treaba minunata, la sfarsit chiar am plantat si cativa copacei. Speram ca fotografiile pe care directoarea, ce nu s-a atins nici macar de un servetel dar care a zambit non-stop dand ordine ca un Hitler, le-a facut vor fi puse la un panou cu elevi de onoare, si ca ni se vor da si noua diplomele mult promise si, de ce nu, ni se va multumi si noua ca, nu-i asa, aproape am salvat planeta de poluare.
Dar momentele acestea in care partea dorsala era la inaltime din cauza pozitiei de lucrator la Romprest aproape ca au fost uitate caci ziua s-a dovedit a fi in continuare minunata. Cel putin nu am mai fost nevoiti, eu si colegii mei, sa o suportam pe plictisitoarea profesoara de engleza din cauza careia, cand intra in clasa, cade varul de pe pereti. Nu a mai trebuit sa aud cum trancaneste fara rost tentativa de profesoara de matematica si nici nu am mai suportat ora tarzie la care in mod normal ieseam din acel lagar de persecutie.
Pe aceasta cale vreau sa fac si o declaratie de dragoste pentru scumpa si adorata noastra profesoara de istorie, care e mai tare de cel putin 10 la puterea n ori decat orice alt profesor in viata, si care stie ca noi o iubim fiindca a mers cu noi in parc si ne-a pupat si ne lasa sa ii spunem Iubi. - E minunat sa stii ca inca exista profesori deosebiti in tarisoara noastra.
A doua zi, cand in mod firesc nu calca nici dracul in liceu, ne-am trezit ca ar fi cazul sa onoram bancile de pe terenul de sport cu fabuloasa noastra prezenta. Ne-am intalnit acolo, si zau, ca nu regret.
Dupa ce ca am ras de absolut orice intalneam am beneficiat si de dedicatiile gratis ale boschetarului ce frecventeaza "cercurile de oameni intelectuali" cu fata sa de "giggolo". Il putem considera deja un dumnezeu cu "d" pe motiv ca are buletin si ca desi nu a vazut pana acum un buric de fata stie cum e sa sarute. Si...fiind vorba intre noi, el nu poate fi primit nici macar la CartoonNetwork, d'apoi la TarafTV, televiziune ce reprezinta o adevarata tinta pentru "pitzi&coco club members".
Sarind peste partea cu intalnirea mea cu bunul meu prieten domnu' nenea profu' de biologie ajungem la sfarsitul listei cu lucruri "interesante".
Ca sa nu mai spun ca deja a devenit o obisnuinta sa vad papagalii cum se imbata in disperare intre orele 8 si 11 pm; ca a devenit un mod de viata sa dai ignore de 30j de ori pe zi unor cretini ce te iau cu "asl plz" pe mess.
M-am saturat de tatele Simonei Sensual. Mi s-a acrit de tipetele bunicamii atunci cand merg pe role. Clar. Libertatea lor trebuie sa se termine acolo unde incepe libertatea mea. Fara discutii. Astept Pastele si imi pare rau ca nu pot sa ma duc la concert Placebo dar nu-i nimic! pe 24 ma duc la Teatrul National. Urati-mi vizionare placuta!


Pana data viitoare... ganditi-va la cum ar fi daca ar exista spatii special amenajate - precum cele pentru fumatori sau cel din imagine - unde sa poti merge sa zbieri, sa urli, sa dai cu scaune de pereti cat te tine doar din cauza disperarii ca traiesti in...Romania!

Unde dai si unde crapa

Mnah...
O sa fiu scurta si directa...
Sunt satula de superficialitatea unora, oare lumea nu se satura de asa cevA?!!
Daca o fata sta mai mult timp cu un baiat inseamna ca place si ca vrea sa fie cu el? Eu nu as spune da. Si...daca am un prieten bun si spun ca il iubesc sau ca mi-e dor de el inseamna ca sunt indragostita de el?
Hello!! Lume, cu calm si rabdare, puneti-va creierele in functiune cat mai rapid! E nevoie de asa ceva... Daca stau cu V. sau cu G. mai mult timp si ma si inteleg bine cu ei inseamna ca ii plac? Ce trist...
Bun..trec printr-o perioada in care simtul umorului m-a parasit nu de tot, ci nici nu da semne ca ar vrea sa se intoarca, si... mi-e si cam rau, ma apuca nervii de trei ori pe zi si intre mese, e bine sa nu ma enervezi, fa cum zic eu si taci naibii din gura daca vrei sa mai supravietuiesti!!

Esec

Printre altele cel mai mare defect al meu este naivitatea. Pentru mine orice amic e prieten, si niciodata nu ma invat minte, mereu spun ca nu am incredere in nimeni, dar nici eu nu cred ce zic. M-au dezamagit multi si inca nu m-am invatat minte. Degeaba mai astept recunostinta cand stiu ca nu voi primi asa ceva ever...

Sunt trista. Ma simt iar copil. Parca as trai "Romanul adolescentului miop"...esecuri la scoala, esecuri in viata din afara scolii...va intrebati daca somnul mi-e un esec? Raspuns afirmativ. :

Dirty world

Daca lumea ar fi un glob de sticla, atunci eu as fi un ciob din el, iar atunci m-as simti si eu importanta, caci daca eu nu mai sunt globul nu mai este glob, si totul se schimba.
Deseori psihologii ne roaga sa ne imaginam cum am vedea noi lumea, de undeva din interiorul ei, de undeva unde nu putem fi atinsi, de exemplu un balon, sau chiar un... un glob de sticla, unde suntem numai noi, singuri, lipsiti de griji, departe de haos, insa in inima lui.
Nu stiu ce ar spune unii, insa eu cred ca as spune ceva de genul:


" Vad strazi pline de oameni, agitatie... Merg dimineata pe o strada aglomerata. Un domn foarte elegant trece grabit - probabil un om de afaceri- vorbind la telefon, si un batran bolnav, ce sta intins pe jos il trage de pantalon si il roaga sa ii dea si lui niste bani; la care acel domn il loveste cu piciorul si ii vorbeste urat, reprosandu-i ca ar trebui sa mearga sa munceasca, nu sa cerseasca. Dar el oare nu vede ca batranul e bolnav? :-
Pe langa acelasi bolnav trece o batranica, cu o sacosa in mana, parca lipsita de orice speranta ca ziua aceea o va face sa zambeasca. Se opreste, scoate din punga un pachet de biscuiti si ii spune ' Ia-l pe acesta, mie mi-a mai ramas unul...'
Si ma gandesc ca eu, de acolo unde sunt, vad mai bine decat daca as fi fost cuprinsa in tot acel vacarm, si imi dau seama ca cei saraci tot de cei saraci sunt ajutati; bogatia este invers proportionala cu sentimentele nobile si dorinta de a face bine...
Ma plimb pe aceeasi strada. Plutesc in balonul meu tot mai departe, si ma bucur cand vad ca mai sunt si alte fapte bune. La o trecere de pietoni un tanar ajuta o batranica sa traverseze, doi copii ajuta o vanzatoare sa adune portocalele cazute de pe taraba din cauza unui biciclist. Asta ma face sa zambesc.
Asa imi dau seama de cat de mare e gradina lui Dumnezeu; asa se argumenteaza zicala 'Padure fara uscaturi nu exista' . Din balonul meu, orasul imi parea o paleta de culori... si chiar asa era. Astfel mi-am dat seama ca optimismul te ajuta sa treci mai departe, sa dobori greutatile, si sa accepti ca unele lucruri nu pot fi schimbate. Am vazut o fata care asculta muzica si dansa mergand pe strada, desi toti se uitau ciudat la ea, ei nu ii pasa - se simtea bine, am vazut doi skateri care se indreptau catre parc, zambeau, stiau ca acolo e 'universul' lor. Zambete, saruturi intre indragostiti, imbratisari intre prieteni, strangeri de mana calduroase, saluturi prietenoase, si zambete iar, placere, chiar daca toti stiau ca exista si sentimente demne de dispret si atitudini jalnice.
Acum vreau sa sparg balonul, sa ies de acolo, si sa cad intre oameni, sa fiu cu ei, sa zambesc si eu, sa sarut, sa imbratisez, sa strang o mana calda, sa ajut, sa ascult muzica, sa dansez...."

La France

♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫

Stare de spirit: obosita
Muzica zilei: Voyage, voyage
Despre azi:
Astazi am lucrat cu mult peste "limita admisa" la computer. Am facut proiecte, am sters, am scris, am tastat mii de caractere, am "muncit" din greu, insa nu cred ca este in zadar. Sambata este ziua cea mare, si pentru asta muncim din greu intreaga saptamana... In momente ca acestea inspiratia este tot ceea ce imi lipseste, si regret daca ceea ce scriu nu este coerent...

Probabil ca voi scrie mai tarziu....

Impresii:

• "ziua de astazi a fost aiurea" (Diana, clasa a VIII-a)


• "a fost o zi varza" (Catalin, clasa a VIII-a)


• "a fost o zi plictisitoare, mai ales ca a trebuit sa vorbesc in franceza 5 minute!!!" (Alex, clasa a VI-a)


• "mie ziua mi s-a parut tare, am scapat de ore :P" (Cristina, clasa a VIII-a)

P.S. ceea ce se vede mai sus este un scurt reportaj realizat de mine, cand eram intr-un moment cand cu siguranta aveam nevoie de cel putin 5l de cafea

Oricum, saptamana asta ne-a invatat sa iubim franceza, si sa ne dam seama de cat de frumoasa este aceasta limba, si totodata, sa realizam faptul ca Franta este intradevar o tara bogata din toate punctele de vedere

♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫♥♫

POVESTE

Astazi m-am trezit plina de viata, am stat cu familia pana cand am plecat la scoala. Mergand la scoala am observat cat de rau este sa fii neajutorat... Am vazut-o iarasi pe tanti Paula, o batrana bolnava care mergea pe marginea drumului, iar cand am salutat-o ea s-a intors si s-a chinuit sa isi dea seama cine sunt,fiindca nu mai vede bine, apoi m-a salutat si cu lacrimi in ochi mi-a raspuns, cand am intrebat-o ce face, ca ii este frica sa moara, ca merge cu frica pe drum sa nu o calce vreo masina si ca ii e foame, ca de-abia a gasit niste bani pentru a-si cumpara niste lumanari ce le va aprinde la biserica duminica si ca nu a gasit nici un loc la azilul de batrani.
Am fost indurerata la auzul acestor vorbe si fara nici o tagaduiala am luat-o de mana si i-am strans-o cu caldura apoi i-am dat niste bani si niste biscuiti pe care ii aveam in buzunar. Mi-a multumit din tot sufletul si ne-am despartit...
Am intors capul de mai multe ori in timp ce ma indepartam si am vazut ca era imbracata cu haine vechi si murdare primite de la cineva, un pantof si un papuc in picioare si pasea incet si neincrezator, de parca la urmatorul pas pamantul s-ar fi prabusit iar ea si-ar fi luat adio de la viata-i mizera.
Dupa cateva minute, cand am ajuns la poarta scolii am zarit cainii comunitari care tanjeau dupa bunatatile pe care le aveau scolarii in mana, dar nici un copil nu s-a oprit sa le dea si lor... Dezamagita de faptul ca nu mai am biscuiti, am mers mai departe cand am vazut copii veseli, colegi de-ai mei, plini de viata, iar intr-un colt mai retras alti doi, imbracati cu haine vechi si ponosite, cu incaltaminte rupta , stateau acolo de parca ceilalti ii izolasera. Am inghitit in sec...
Toata ziua am simtit cum intristarea face ca veselia mea de dimineata sa dispara. Colegi care ii jignesc pe ceilalti in legatura cu situatia de acasa si cu cea financiara, profesori care nu se tem sa isi numeasca anumiti elevi PROSTI, DOBITOCI, CRETINI, DEFICIENTI, si multe altele...
Nu mai pot face nimic. Am tacut si am venit acasa sa scriu asta pe blog. Totul e gri, nimic nu mai este roz pentru cei nevoiasi, pentru cei cu nevoi speciale, pentru cei fara nici un loc pe lumea asta... Ei sunt ai nimanui, si nimeni nu isi da seama ca au si ei suflet.