Mesaj din trenul ideilor

Intuneric. Scot o mana de sub patura si o arunc pe parchet. Caut cu degetele telefonul, dau mai intai peste cerceii lasati inainte de culcare acolo pentru a nu ma deranja, apoi gasesc telefonul. Ma uit cu un singur ochi la ceas si vad 8:00.
Buna dimineata, Cara! Iar ai deschis usa si ai venit langa mine? Suntem singure azi, asa-i?
Da. O sa fiu singura, mai bine zis, caci Cara, e doar un caine, nu va face decat sa manance, sa doarma si sa vrea sa iasa afara.
E frig. Pijamale, papuci de camera, ochelari...ma duc la baie. Arat bine azi. Chiar mai bine decat ma asteptam. Ma spal pe fata -ce rece e apa!! Apoi merg catre birou, sau...camera de tortura pentru creiere. Un morman de carti si caiete ma asteapta pe masa, doua CD-uri cu proiecte intr-o borseta, stiloul a ramas fara capac si cu rezerva consumata- aseara am petrecut un fel de Revelion de una singura. Acum e inca frig. Vreau un iaurt...nu vreau sa scriu la TIC si nici la fizica...
Ok..daca nu vreau nu fac, nu e foarte greu. Mai bine merg sa imi prepar un ceai de capsuni. WoW! Ce-i asta? Ciocolata?! Ooo da...ciocolata amaruie cu crema de menta. Ce buna e...
Totusi, un ceai nu strica. Bun, fac ceaiul si ma asez la birou. Incep sa scriu un exercitiu la mate pe care bineinteles ca nu il voi rezolva... noroc ca deschid calculatorul cu gandul sa verific corespondenta, si un prieten se ofera sa imi explice exercitiile la matematica. Ma suna pe mobil, si imi explica...ce voce are...si mi-ar putea fi tata!!!
Nu mai pot! Ma imbrac cu pantalonii negri, bluza caramizie, jacheta maro, fularul pastelat si tenisii cu sireturi diferite. Inchid usa, si merg pe strada. E ora 10...soarele a rasarit, e oarecum frumos. E toamna, ce pot sa cer mai mult? Merg in parc, pe aleea mea preferata, cea cu castani. Trec prin fata catedralei si imi fac cruce - sunt un crestin exemplar!! (pe naiba!) Respir aerul ala rece, aburi usori se ridica de deasupra straturilor cu flori si de deasupra gazonului, castanii se dezbraca de frunze...ori ma rog..cel putin asta as vrea eu...ei deocamdata se dezbraca de ...castane, si castanele la randul lor de invelisul tepos.
Uff..imi amintesc cum in urma cu 9 ani, mergeam pe aleile cu castani si tei de la Palatul Chrissovelonni impreuna cu tatal meu. Era tot toamna, tot dimineata si acelasi soare rasarea. Am adunat doua castane. Una s-a pierdut, alta e acum un castan mare si frumos. Mi-e drag...Ce tampenie, iubesc un copac...
Defapt, mai iubesc si cateva persoane- cred ca e iubire agapica..., iubesc si cateva locuri, cateva idei, e posibil sa ma iubesc si pe mine...(sunt posibila narcisita?) ... Nu conteaza...
Imi place dimineata asta. Sper sa zic si la sfarsitul zilei acelasi lucru. Imi rasuna in gand doua citate:"Afara ploua ca atunci cand l-am cunoscut pe Bacovia" si "Nimic nu e intamplator"...

Tampenii

Poate ca e doar o idee de-a mea, insa a vorbi cu accent moldovenesc e urat. Suna vulgar. Loveste. Pare grotesc si violent, e dezamagitor.
Simt ca gresesc prin a avea o repulsie fata de accentul folosit in limba vorbita in zona mea, dar asta sunt.
Cat de urat este sa fii profesor si sa vorbesti moldoveneste, stand la catedra, acolo, in vazul tuturor!!
Da, e nepotrivit ca eu, elev, sa comentez felul in care un profesor alege sa isi faca ora, dar iata ca indraznesc asumandu-mi riscul presupus de asta si vin sa spun ca e cazul sa ne schimbam, sa adoptam un limbaj mai elevat, vorbind o limba literara, fara accente de genul acesta, incercand sa folosim cat mai multe cuvinte din diverse categorii ale lexicului. E frumos sa facem mai mult.
Pacat ca unii se resemneaza cu ideea de accent moldovenesc si vocabular zilnic format din putin peste o suta de cuvinte.
Sunt dezolata...

Student life

I wake up early and through my eyelashes I see a desk covered of books and papers and after that I realize that the school will be my home and those desks will be my brains increasers for a long time from now on.
I sit down and I keep trying to give my best for the a better student job for hours and hours... After that I find out i will be late for school and I eat an apple as fast as I can while i put on my clothes. I look at ashen face in the mirror, I put on my sneakers and I run to school.
Of course I get late for the French language class...oh...my back hurts because of that heavy rucksack and after all that the teacher wants more, I mean she wants me to speak French perfectly, she wants me to write it perfectly, what am I? Am I a robot?!!!
The break elapses too fast... a maths class is gonna begin and I think we'll feel those feelings again: hunger and fever.
Informatics, Romanian language, chemestry, history and English language. Yes. Seven hours per day. On the street my feet have an extrordinary speed, and I walk without seeing what's around me. It's night time.
At home, quietly, I eat a soup with no taste, I walk to the office, I lock myself in there, and I already know that I will open that door just when the clock will show the midnight.
Pyjamas, make-up off, teddy bear, linen, bed... all of these human things are running in my mind generating a real huricane.
I lay down and my eyes close by their selves...oh...it feels great...The image of the moon seen from a train makes me sleep and thinking of all cute things I will do when I grow up. That makes me forget about the thing I am a student and I will be so a long time from now on...

Adio

Mi-am cautat oglinda in toate paharele de sticla colorata. Am vrut o fotografie cu mine din fiecare frunza cazuta din inaltul ce-mi acopera lumina. Plangeam impreuna cu norii cand ploaia uda cu sete fiecare fir de iarba de pe intinsul pamant, dar apoi un curcubeu aparea numai pentru mine.
Am reusit sa mi-l infasor in jurul gatului ca pe o esarfa scumpa. Mi-am bagat mana in buzunar pentru a sti ca inca mai am doua monede de arama ce zornaie ca banutii de la fustele celor fara griji. Am zambit si imbracata in lumina am urcat in trenul vietii cu privirea inainte, dand crezare vrobelor ce-mi rasuna vesnic in minte: nimic nu e intamplator.
Acum cant ragusit pe sub ferestrele caselor adormite. Plang cand se plange si rad cand se rade. Iubesc asa cum nu am mai facut-o inainte, si cu mana ridicata spre cer strig din strafundul inimii: Ascultati voi toti, fericirea si durerea mea!
Ma veti gasi sub clar de luna, intr-o orhidee batuta de vant pusa intr-o glastra de ametist la geamul trenului vietii. Voi fi in vantul ce poarta frunza si mirosul castanului, voi merge prin praful scortisoarei dulci noapte de noapte...voi chema razand, si voi striga de dor.
Adio...

Trenul vietii mele

Nu vi s-a intamplat niciodata sa simtiti ca numai voua vi se putea intampla un anumit lucru? Nu ati vrut niciodata sa se deschida pamantul iar voi sa dispareti definitiv, sau ca ati dezamagit pe cineva asa cum nu ati facut-o niciodata iar acum regretati? Ati simtit vreodata cum parca pamantul va fuge de sub picioare?

Eu cred ca da, defapt sunt 100% convinsa ca fiecare trecem prin clipe superbe, clipe banale, clipe groaznice, clipe de neuitat ori clipe pe care nu am vrea sa le mai traim vreodata. Sunt chestii firesti.

Desi la o varsta frageda, am trait deja destule momente, fie direct fie prin cei din jurul meu, ca sa imi dau seama de niste lucruri. M-am maturizat, iar acum cand coltul paginii e intors, cand pagina mai are putin si va fi intoarsa complet trec in revista tot ce mi-a placut pana acum, s-ar spune ca fac un album cu cele mai importante momente sau lucruri de pana acum, imortalizez frumosul clipelor de neuitat. Acestea sunt preferatele mele, fiindca pot fi atat bune cat si rele.

Asadar, lucrurile scumpe din viata mea sunt cartile, muzica, picturile, trenurile si tot ce tine de asta, orhideele, betisoarele parfumate si obiectele feng shui, castanii si padurea toamna.

Suna ca o declaratie de dragoste, dar adevarul e ca amintirile mele inseamna foarte mult...

Acum cand am incheiat un capitol din viata mea, e cazul sa imi iau amintirile si sa plec mai departe.

Visul nu e vis niciodata

Credeti in reincarnare? Ei bine...eu nu stiu ce sa cred, cand ma gandesc ca inca tremur cand imi amintesc de visul pe care l-am avut asta-noapte.

Eram un barbat, un yankee puternic ce credea in cele patru elemente si iubea lumea; credea in moarte si iubea sangele. Traiam intr-un tinut ostil, copilaria imi fusese trista, greutatile vietii nu facusera altceva decat sa ma transforme intr-o persoana matura, cu sufletul inghetat, insetat de razbunare pe orice mi-ar fi putut distruge viata. Ajunsesem sa pot intelege animalele, le vorbeam, le chemam, ma intelegeau. Stiau ca cicatricea de pe obraz facuse legatura dintre mine si lumea lor; ma considerau stapanul lor fiindca mai demult, cand probabil fusesem aproape de moarte, am invins-o iar leul cu care luptasem si-a lasat urmele ghearelor in semn de supunere.

De atunci leii ma ascultau... Aveam niste lei feroce si insetati de sange, ma inchinam zeilor, jertfeam fiecare strop de bunatate pe altarul mortii.

Fiecare turma purtata de un pastor neajutorat devenea prada ....noastra. Era suficient sa ridic mana indemandu-mi leii cu privirea si vocea sa atace. Urma un masacru...plecam si lasam in urma sange, resturi de cadavre ...un adevarat cimitir. Totul murea in acel loc. Ramaneau doar copaci goi in bataia vantului ce suna sinistru maturand acel nisip insangerat si plin de oase.

Visul era oarecum confuz, fiindca brusc leii mi s-au transformat intr-un gen de bizoni puternici, mutanti probabil, caci aveau o ingrengatura de coarne asemanatoare celor de elan... Asa-zisii bizoni pastrasera ceva din caracterul leilor si anume setea de sange si dorinta de a distruge.

Si continuam calatoria...turma dupa turma, victime dupa victime, nimiceam totul cu un sadism fara egal. Si mergeam la nesfarsit prin acelasi taram ostil; calcam pe aceleasi pietre ciudate, aveam doar un cer innorat si intunecat deasupra capului, eram udat din cand in cand de o ploaie verzuie si urata, respiram mereu acelasi aer inchis si sufletul continua sa fie rigid si murdar, scarbit de ceea ce traiam insa resemnat la gandul ca uneori sangele si masacrul imi faceau placere.

Aceleasi cimitire ramaneau in urma mea, la fel, mereu la fel, iar visul meu, asa cum a inceput a si continuat...confuz. Brusc am incetat a mai fi o fiinta umana si visul mi-a adus o alta existenta sub forma de bizon. Dar de data asta eram singur. Nu mai aveam nici “prietenii mei cu mine” si nici talismanele pe care le purtam candva.

Bantuiam singur pe acele meleaguri. Sufletul imi era mai trist si mai ranit ca niciodata. Ingandurat si sleit de putere, mergand agale fara chemare am ajuns la un fel de hotar... Era un gard “viu”, ar spune unii, insa era defapt un lant de tufisuri cu ghimpi usturatori prin care inconstient am trecut, si ajuns la jumatate am simtit defapt durerea pricinuita de acele plante care candva m-as fi bucurat sa le vad infigandu-se in carnea unui pastor sau a vreunei oi.
Dar de data asta durea, si parca m-am trezit la o realitate ciudata.Am spart acel “perete” format din maracinisuri si am trecut de partea celalalta. Acolo am ramas socat. Lumina, soare, iarba, aer proaspat si un rau.
Uitandu-ma la raul acela am vazut langa el, band apa, o fiinta asemanatoare mie insa mai delicata, mai suava...era cea de care m-am indragostit pe loc.
Nu m-am indragostit la propriu, ci doar am fost atras, caci la mine in suflet, in acea inima ce purta cicatricea unui leu si amintirile atator cimitire si fiinte ucise, nu mai incapea dragostea.
M-am apropiat incetisor de ea si nu m-a respins. Era ranita si am incercat s-o ajut, dar cand am simtit mirosul acela de sange proaspat si gustul sau, pur si simplu am innebunit. Putin dupa aceea in fata mea zacea ceva ce candva fusese o fiinta dulce si frumoasa. Plina de sange, sfasiata toata, oasele-i fiind dezvelite, viata-i spulberata...
Asa a disparut si tot acel peisaj frumos... Cerul s-a intunecat, a inceput o ploaie verzuie si urat mirositoare, vantul batea sinistru, vegetatia a disparut complet lasand doar nisip imprastiat. Redevenise acel taram ostil unde moartea era pretutindeni, acolo unde nu era loc de sentimente frumoase, ci poate doar de resemnare.
Nu stiu daca mi-am urmat calatoria sau daca acel rau m-a dus undeva departe lasandu-ma sa ma sting linistit, insa cert e ca m-a trezit din vis infricosata, ingandurata insa calma. Intelesesem visul...si am ajuns la conculzia ca visele sunt doar o prezentare a realitatii dar sub alta forma.

Dust in the wind

In dimineata aceasta m-am trezit cu un chef de viata nebun. A fost de-ajuns sa cant sub dus, sa mananc si sa dansez pentru a-mi pastra buna dispozitie. Ma simt fenomenal de bine, chiar daca inca mai am cateva idei ce m-ar putea intrista.
Am visat ca m-am dus sa vizitez padurea. A fost de-a dreptul fantastic. Mergand la granita dintre padure si camp simteam cum curentul dintre copaci aducea miresme noi de frunze si iarba, un aer pe care il intalnesti doar atunci, toamna. M-am asezat si am asteptat asfintitul cu calm, observand cum razele strabat ruginiul padurii luminandu-l, transformand pomii in zdrente arzande.
Fara pasari, fara viata, doar o ploaie de frunze si nimic mai mult.
Uscata de talent si lipsita de idei stau aici, in aceasta dimineata de 2 septembrie gandindu-ma la ce va urma si incercand sa gasesc frumosul din trecut . :)
Nu-i motiv de intristare. Ma simt bine!