Poate că sunt mai mult decât puţin paralelă cu Universul în care trăiesc laolaltă stupizi, mai stupizi şi cei mai stupizi. Da, poate, însă nu cred că mai pot să scriu despre cât de artistic e să te uiţi la cer şi să îţi imaginezi personaje din desene animate printre nori, când tot ceea ce ar putea sta în puterea mea de a face se rezumă la zâmbete neghioabe drept feedback la nişte aprecieri de doi lei din partea unora care vorbesc ca să nu adoarmă. Nu mai pot scrie despre nimic, aşa cum altădată adoram s-o fac. De aceea de data aceasta voi scrie despre natural, natural sub aspectul pe care il folosesc toţi în refrenele penibile considerându-l un cuvânt indispensabil conversaţiilor legate de femei şi machiajul lor.
Cu alte cuvinte, se tot bate monedă pe ideea că femeia trebuie să fie naturală. Aud deseori bărbaţi care monopolizează discuţiile expunându-şi neinteresanta părere despre cum cred ei că femeile din dorinţa de a-şi ascunde defectele ajung să se ascundă ele însele în spatele zidurilor de farduri şi altor astfel de mizerii. Dacă nu îşi dau duhul bărbaţii pe tema asta atunci cu siguranţă se trezesc personaje ale nimicului să monologheze pe tema naturaleţii pe care un machiaj trebuie să îl aibă.
Problema nu este că ei vorbesc şi nici că sunt ascultaţi cu gura căscată de tute. Problema este că sunt înţeleşi greşit. Sunt ascultaţi de persoane ce stau drept şi gândesc strâmb. În altă ordine, ideea e că în loc să vezi persoanele potrivite cu un machiaj potrivit, natural iţi distrugi retina cu persoane nepotrivite cu machiaj nepotrivit.
Astfel fetele cu ten tânăr, proaspăt, intact îşi impurifică faţa cu farduri pe care le cumpără, le folosesc cu încredere; se închină la tubul cu fond de ten ca la un idol şi plâng jenant atunci când li se termină mascara.
Mai grav decât curfuterea asta este aceea de care nouă în mod normal ar trebui să ni se rupă, dar fiindcă în general vrem să avem somn fără coşmaruri nu putem sta liniştiţi. Este vorba despre persoanele alea care înţeleg naturalul o metodă de a-ţi transforma eul într-un fel de maimuţă. Şi iată că scriu despre femeile care s-au certat cu ceara de epilat, fondul de ten si rimelul. Care se închină la Cremă de mâini Doina când se simt împlinite spiritual după un coş de iarbă smuls cu mâna liberă din grădină.
Sunt peste tot, le întâlneşti pretutindeni, le vezi la TV în reportajele cu şi despre ţărani şi ai senzaţia că s-au mutat în casă la tine. Ele sunt genul care după ce s-au măritat îşi bagă foarfeca în păr spre a se uşura de claia arsă şi bienal năpârlindă. Se îngraşă. Şi voi o să spuneţi că până şi femeile cu părul scurt şi grase pot fi drăguţe, dar eu voi spune că da, dar nu toate. Cel puţin nu alea cu riduri de zici că a arat careva pe pielea lor, alea de-şi etalează mustaţa care dacă te chinui puţin poţi s-o faci codiţe împletite şi nici alea cu aluniţe cu fesuleţ, adică aluniţe cu blană pe ele, biiineee, păr.
Nu asta nu e natural, e maimuţăreală. Nu îşi dau niciun interes pentru a arăta mai bine şi se iau la întrecere cu vecina " care are mai puţine farduri în casă şi mai multă materie bună de spart retina altora pe faţă".
P.S. Nu am nimic cu Eva Herzigova dar altă fotografie bună de găsit în 10 secunde nu am găsit.
