Pe gaura cheii

Acum sunt in perioada in care incerc sa imi aduc aminte intamplari si detalii ale copilariei pe care, desi o credeam inexistenta, acum o descopar tot mai mult, si ii zaresc catargele in zare, treptat iese din ceata si iat-o mare, bine construita si frumoasa. Desigur, zi de zi am senzatii de deja vu pe care, corect sau nu, le leg de copilaria-mi care acum imi pare mai plina decat oricand altcandva. Ieri cugetam, reflectam la ziua ce trecuse, la durerea de picioare pe care o aveam, la faptul ca sunt destul de buna pentru varsta mea, si imi imaginam un fel de mitoza, dupa care ma trezeam cu o alta eu in fata mea ce incepea sa ma incurajeze, sa incerce sa imi ridice moralul si sa-mi insufle mai multa incredere in mine. Era un exercitiu de imaginatie destul de dragut, constructiv si chiar functiona...oarecum, cand brusc l-am parasit ca si cum s-ar fi terminat filmul la cinematograf. Mi-am amintit de usile din casa bunicilor, casa ai carei pereti sunt impregnati cu fumul copilariei mele, perdelele au ochi de rasete diabolicopilaroase, tablourile sunt martorii crimelor paianjenilor iar plafoanele....hei da...plafoanele inca mai barfesc cu podeaua despre alergaturi dintr-o camera in alta, despre jucarii si geamuri sparte ori despre usi de soba deschise si caldura ceaiului de dimineata. Zic usi caci ele imi pareau al doilea cel mai interesant si complex, crocant si savuros element din casa, dupa tavan. Usile erau zidul Berlinului, erau ceea ce despartea ceva de ceva, aveau o nota de mister, le uram cand paraseau complicitatea spre a ma face vinovata de zgomote in noapte ori la pranz. Dar pe langa perdelele des tesute pe care uneori le uram din toate incheieturile pentru stupiditatea prin care blocau dorinta mea de a admira ce era "dincolo", sau pe care la iubeam destul de des in jocurile ce se lasau cu capuri date de masa in dorinta de a ma ascunde; aveau ceva mult mai palpitant si mai incitant, aveau o gaura, si gaura putea primi o cheie. Era mirific. Imi amintesc, destul de clar, ce-i drept cum obisnuiam sa privesc prin gaura cheii. Multa vreme era un fel de al doilea loc de munca, era ceva asemanator cu activitatile de spionaj din filmele pe care le-am vizionat mult mai tarziu dupa aceea. Adoram curentul acela racoros ce imi inunda ochiul si apoi intreaga fata cand priveam. Desigur. Dupa ce am testat fiecare usa, si pe o parte si pe alta, dupa ce m-am luptat cu un minuscul polonic de jucarie si ceva vata care infunda gaura cheii uneia dintre usi, am devenit destul de selectiva. Am intepenit minute serioase in fata usii de la bucatarie privind cu jind la vasul cu frisca, ce parea , ce-i drept , mai mare prin gaura cheii, aspirand la momentul in care mama se va intoarce cu spatele iar eu voi aparea ca un super erou cu pelerina si voi insfaca pretiosul vas spre a-i devora continutul in ascunzatoarea mea, desigur, secreta; apoi am renuntat la ideea de a-mi umple CV-ul cu victorii in razboiul cu frisca, incepusem sa ma multumesc cu felia de tort perfect delicios, faurit de mainile geniale ale mamei mele geniale care era un geniu in bucataria ei geniala. Dupa ce am pandit in disperare venirea surorii mele pentru a preveni deconspirarea secretului meu loc de ascunzatoare in dulapul cu haine in timpul jocului de-a v-ati ascunselea, a trecut si criza cu jocurile acestea, deci spionajul pe gaura cheii devenea absolut inutil. Astfel am ajuns sa imi dezvolt gustul pentru camera cea mai rar frecventata a casei, o camera cu o usa cu geam cu canate inguste pline de perdele dese si reci. Prin gaura cheii era altfel. Curentul racoros ce treacea prin orificiul in forma de vioara prindea miros de naftalina, iar camera parea mai intunecoasa, mai rece, mai infricosatoare si perfecta pentru a-ti creste pulsul. Mobila isi pierduse luciul, era praf de doua degete si marar pus la uscat pe hartie de ziar. O saltea veche se sprijinea de doua sifoniere ce abia isi mai tineau greutatea si praful...si varful piramidei este ca pana si usile lor aveau gauri pentru cheie.. Si chiar daca mai tarziu m-am riscat si am ajuns pana acolo am aflat ca gaura cheii era acoperita de un dop de hartie si ca in spatele lui era un monstru de naftalina si molii mutante devorand stofa de pe vremea bunicii si palarii de pe vremea cand bunicul nu era bunic, ci doar tata. Asta a incheiat aventura gaurilor de cheie. Acum fiecare usa imi aminteste de acele vremuri. Nu am mai gasit nicaieri o gaura a cheii mai draguta decat cele ale acelor usi. Acum nu mai au forma de vioara ci sunt mici si neincapatoare, nu mai au nici curent racoros si, sincer, imi scade pulsul de plictiseala cand ma apropii de o usa...

Horror

Cu siguranta sunt satula de reuniunile de familie. De fapt totul ar fi in regula daca nu s-ar trezi niste mamai sa vina la tine si sa te apuce de obraji, cu niste degete mirosind a marar de la sarmale, si sa te alinte cu sunete de toata jena.
M-as simti mai in largul meu daca nu ar mai comenta toata lumea ca am crescut, ca am slabit, ca arat din ce in ce mai bine, ca as avea nevoie de aparat dentar si ca "noi ramanem in urma iar voi, copii, voi cresteti!". Evident, ca numarul adultilor sa le iasa conform scenariului se mai toarna si o ploaie sub forma de prevenire a vreunei iesiri din casa.
Noroc de englezul care a dat o vizita fugitiva si m-a calmat.
E a naibii de urat sa fii adult. Ma repugna ideea de adult pana la dorinta de a ma inchide intr-un cocon.Pariez ca daca as avea asa ceva ei tot ar gasi o modalitate de a dizolva coconul.
Bun. Fiind in pana de idei tin sa le salut pe toate rudele mele, cu exceptia unora dragi mie, si sa le trasnmit ca fondul meu de ten de tare scump si nu imi permit sa imi retencuiesc fata de fiecare data cand ma pupa ele cu buzele alea ale lor si, de asemenea, ochelarii sunt la fel de prea scumpi ca pieptenele lor de dinti sa imi sparga lentilele.

De primavara...in alte feluri

Desigur. Toata lumea stie ca e primavara, se simte.

"Intrasem in vortexul primavaratic dupa o perioada de suferinta, dar cand soarele mi-a inundat sufletul, cand am vazut iarasi acel cantec albastru inmiresmat de parfumuri colorate m-am vindecat miraculos de repede. Ma trezisem dintr-un somn imaginat doar prin duhurile negre din mintea mea si paseam cat de repede puteam indreptandu-ma grabit spre ceea ce se numea casa bunicilor. Era la fel ca intotdeauna. Ma astepta castanul meu la poarta, incarcat de muguri. Un gand imi trecu fulgerator prin minte, imi imaginam ca peste cativa ani imi voi putea face un leagan in crengile sale. Era o curte curata, intinsa. Pamantul proaspat sapat si nivelat se usca in soare. Paseam pe o alee dura cu dezgust in ideea ca as fi fost mai fericita daca in loc de betonul acela ar fi fost ca altadata, iarba. Pe partea stanga a aleei visinii copilariei mele isi purtau resemnati mugurii care peste putin timp aveau sa porneasca un razboi ce nu se incheia decat cu un armistitiu de flori si albine. Spre partea dreapta, de-mi intorceam privirile, as putea sa jur ca inima mi-ar fi tresarit de fericire galbena caci narcisele ma cuceresc an de an. Mereu la fel in splendoarea lor atat de simpla dar atat de importanta atunci cand ele se gasesc langa casa bunicilor. Casa ce miroase in fiecare primavara a zambile, si in fiecare vara a crini. Casa cu crizanteme elegante in fiecare toamna ca niste dame intretinute, si flori de gheata pe geamuri in diminetile fiecarei ierni din copilaria mea.
Dar acum soarele ardea. Ma vindecam doar amintindu-mi cum imi culcam papusile in capsuni sau cum ma jucam cu cainele ce-mi parea un detinut inchis nevinovat, ori cum intindeam capcane pentru pasari in corcodusul vietii mele, copilariei mele. Inaintam pe aleea aceea si imi doream sa nu se mai termine. Mi-as fi purtat pasii la infinit perindandu-mi ganduri cu bucle blonde peste acel intreg tinut nemuritor ingradid de hotare cu flori de zarzar si pene de randunele. As fi intins mana spre un cer prea albastru in cautarea unui cumulus nimbus de poveste doar pentru a-l strange macar o data in mana, sa-i dau forma pe care o doresc eu si apoi sa suflu si sa-l imprastii ca pe o papadie vesela si efemera din iarba de langa casa bunicilor..."

Si bineinteles ca asta as fi scris intr-o clipa de romantism sustinut. Dar nu. Nu pot fi nici nostalgica si nici nu inchid ochii prefacandu-ma ca totul este perfect, ca viata miroase a narcise si zambile si ca fiecare mic dejun are ca element principal lapte indulcit cu miere. Nu. Astea sunt subiecte de amintiri din copilarie, cu aventuri limitate de gardurile cu muschi si licheni din curtea bunicilor, sub ochii parintilor si ochelarii bunicii, sub zambetul placut al bunicului si latratul cainilor disperati. Aflu zilnic ca cineva e pe moarte. Deja mi se pare ceva obisnuit, face parte din stirile diminetii. E ca si cafeaua de la micul dejun, aproape indispensabila, deci.
E primavara, e frumos, e soare si iarasi vom vedea tute cu rasini si fete vomitive taraindu-si tocurile si fesele celulitoase pe strazile minunatului si adorabilului nostru orasel, nu-i asa?
Dar cine sunt eu ca sa comentez cand eu nici macar nu port D&G sau JimmyChu.
Si, nu-i asa, fiecare are cate o afinitate, eu am mai multe, dar nu pentru colegul de clasa care ne impute cu prezenta si nici pentru Becali care nici macar nu a stiut cum sa isi rezolve problema cu BMW-ul cat mai subtil ci si-a afisat stupiditatea de machedon pe toate posturile de televiziune; ci pentru actori romani formidabili, cum ar fi F. Piersic si A. Duban, pentru H. Prigoana care la varsta sa vorbeste mai bine decat tatal sau, M. Radulescu ce a scris o carte, si in sfarsit...ii iubesc pe toti cei care inca apreciaza cartile si teatrul de buna calitate.
Nu vreau sa par un smart ass tastand in disperare aici. Regret ca nu am mai scris de atat de mult timp, insa a fost reflux si imaginatia m-a parasit.
Pana data viitoare propun sa va intoarceti la "tablourile din copilarie ce isi perinda naftalina peste ganduri cu bucle blonde"...

O viata de lemn

I'm falling down

Try and stop me

It feels so good to hit the ground

You can watch me

Fall right on my face

It's un uphill human race

And I am falling down

(Falling down by Avril Lavigne)

Ma duc rar pe la bunici. Ultima oara cred ca m-am dus acum vreo 2 ani. Tin totusi minte un moment din copilaria mea care m-a marcat . Prin spatele casei, ascunsa in perete, am descoperit o usa in timp ce ma jucam de-a "v-ati ascunselea" cu verii mei. S-a deschis usor, desi nu fusese folosita de multi ani, si in spatele ei am gasit o scara. Ducea spre pod si, teoretic nu era nici secreta si nici deosebita.

Era o scara din lemn de cires, spiralata, cu balustradadin fier forjat. Capatul inferior al balustradei se rasucea armonios intr-un trandafir negru si prafuit, pe cand cel superior forma un corb lucios.

Stalpul era de piatra si in el erau sculptate flori la baza si pasari pe top... Primii pasi pe praful de pe trepte au scartait, dar nu cu zgomot, ci mai mult melodios. Era impunatoare si abia ii atingeam balustrada. Mirosea frumos, a cires si a vechi, dar ma simteam ca intr-o livada de ciresi infloriti.

Tarziu mi-am dat seama ce importanta poate avea o scara. ea e simbolul evolutiei sau al descresterii, al binelui si al raului, al antitezelor in general.

Scara e doar o viata de lemn, pe care inaintezi greu, obosesti si cazi foarte usor. Scara iti este suport spre mai sus, dar e si cea care te loveste cand cazi. Scara e ca un om, cu bune si rele...

Si stau si ma intreb... ce-ar fi daca scara de la bunici nu ar fi limitata la un corb si la un trandafir? Cum ar fi sa am o scara de cires fara prime si ultime trepte? Sa fie doar trepte care sa duca cat mai sus. Sa fie trepte de pe care cand cazi sa nu atingi pamantul.... O scara utopica, precum un polimer al scarii din copilaria mea... .

( Weekend Magazin - art. " O viata de lemn" by Miruna Stan )