Memorii

Era aprilie normal. Nimic deosebit in aer, nimic special nicaieri. Era doar o graba stupida si pe chipul fiecarui adult se citea fie grija fie neplacerea in fata rutinei. Ultima zi de scoala. Dupa o dimineata in care am renuntat la studiu si ne-am dedicat ecologiei, eu si D. ne-am spus ca meritam cateva momente impreuna.
Prin parcul din centrul orasului, un parc absolut normal, ba chiar banalizat prin vesnicele traversari ale sale, aveam sa trecem si sa stam abia dupa o lunga plimbare indestulata de logoree plina de memorii, confesiuni si opinii.
Am mers cu moldoveanca in oras. Am pozat pomi infloriti care parca erau mai frumosi ca niciodata. Am pozat garduri si benzinarii, am pozat caini si cladiri. Orice parea ciudat prezenta un real interes de neratat. Mai tarziu, dorind sa ii starnesc amintiri am invitat-o la un capucinno intr-un loc modern dar drag ei. Telefonul unui prieten ne-a facut mult bine. O vedeam incantata si binedispusa. Era tot ce imi doream de la ea.
Momente de cumpana in alegerea unei urmatoare destinatii, momente cu tentative de convingere si clipe de stagnare. Apoi decizie finala: parc. Fotografii peste fotografii, discutii, confesiuni, amintiri si rasete. Are umor, recunosc.
Finalul a fost dulce. Am lasat-o sa scrie. Avea un rucsac mic langa ea. Statea pe o banca de lemn lacuita la inceputul primaverii si scria in caietul meu. Parul brunet avea sa para si mai brunet in lumina soarelui, imi soptea ca adora vioara si ca muzica venita de nicaieri o misca. Lungi fraze emotionante legate de o suferinta interioara, un conflict interior profund au devenit confesiuni. S-a incheiat cu o imbratisare si o despartire nedorita la liceu.
Mi-e dor de D. dar parca inca o am vie langa mine, doar ca nu o pot atinge...
Acum rad cand ma gandesc ca ii spuneam ca are ochi de pisica si sprancene de Mircea Albulescu...