Blestem

Chiar când mă plângeam de o acută lipsă de inspiraţie am fost lovită ca de un Mig21 de o rafală de poftă de scris pe motiv că s-a trezit o nimeni să mă întrebe "Cum e în vacanţă?". Am simţit cum îmi creşte pulsul, cum sub picioarele mele sunt alunecări de pământ, puteam sa fac ceva pe teoria ROGVAIV-ului că eu oricum vedeam doar roşu. Mi-am amintit că data trecută când s-a întâmplat asta m-au găsit cu un cuţit într-o mână şi cu un tub de ketchup în cealaltă, aşa că după ce mi-am revenit cu două pahare de cola şi nişte beţişoare cu zahăr am pus lacăt la toate sertarele posibile, cheia dându-i-o câinelui s-o îngroape. Aşadar nu aveam nicio şansă să mănânc ketchup cu pâine.
Am rămas cumva paralizată rânjind prosteşte şi i-am răspuns "plictisitor dar e...(suspans) ok :) "...

Autocontrol ascuns pentru doua saptamani

Iunie, canicula prematura, agitatie continua si sictir. Adica o zi la scoala cand absolut toti cei intregi la minte se gandesc ca pana la jumatatea lunii cosmarul va lua sfarsit...
Chiuleam legal de la ore pe motiv ca repetam cu trupa o tentativa de coregrafie cu care mai tarziu am castigat si o diploma la un concurs. Nu-mi ardea nici macar de frecat menta in sala la 60 celsius. Am iesit afara, si nu mult timp am fost singura. S-a apropiat un amic de mine, se baga in seama ce-i drept... Zambea neghiob si am schimbat ceva politeturi ( "Ce faci, coaie?" , "Bine, ovul! Incerc sa mi-o stapanesc...~!@#$", " Wha' r ya talkin' about?" , "Nu vezi cate cururi goale pe aici? " - era ora de sport cu gagici ce se udau cand il vedeau pe prof) Nu a durat mult si se apropie alta creatura. O fiinta gen urs cu blana creata care se prajea sub un tricou negru. Zambeste din priviri - chiar daca avea ochii pe jumatate inchisi - si cu o voce profetica (ceva intre geamat si spus lectia la geografie) incepe sa turuie urmatoarele:

"Exista undeva in Ardeal, in Cluj mai exact, o familie. Un el si o ea. Every year cei doi se despart pentru doua saptamani. Nimeni nu stie ce fac, cert este ca atunci cand se intorc nu isi spun nimic iar viata lor revine la normal "

Adica el in doua fraze a descris o nebunie - in sensul bun, desigur. Bunica'mea si-ar face cruce daca ar auzi de asa ceva, maica'mea ar spune ca's tampiti iar un artist i-ar numi boemi.
Problema e ca noi intram in rol abia dupa ce aflam de iesirea lor, in scenariu scrie ca trebuie sa ne imaginam ce am face noi daca ne-am desparti de el/ea pentru doua saptamani...

Cu voma despre autocontrol.

Treceam prin casa intr-o graba inchipuita si la un moment dat am vazut o pisica pe pat. Se uita la TV. Pentru o clipa chiar am crezut ca isi bate joc de mine si zambeste ironic. Si dintr-o miscare stupida am dat cu piciorul intr-o noptiera. Nu stiu, dar chiar a durut! Nu stiu cum e sa simti ca iti cade peste picior un sumo cu o nicovala in brate dar cred ca asta e senzatia tipica. M-am infuriat, imi venea sa iau pisica si sa o izbesc dar ceva m-a oprit, si zau ca nu era mila. Era ceva despre care se discuta prea mult peste tot, e ceva care din punctul meu de vedere a salvat lumea de la distrugere. Era autocontrolul.
Nu stiu. Apare atunci cand un castravete te scuipa in ochi iar tu esti cat se poate de aproape sa il snopesti din bataie, dar pana la urma retragi mana, te stergi cu scarba pe fata si spui un "~!@#$".
Autocontrol e atunci cand te mananca undeva si - e clar ca te-a apucat in locul si la momentul nepotrivit - te abtii totusi sa nu te faci de rahat in public. Consider ca autocontrolul face parte din tine, este incontestabil un simt al nostru pe care il deprindem inca de mici. E adevarat ca il sesizam abia atunci cand ducem lipsa de acesta, insa asemenea situatii sunt rare, ce-i drept , fiindca de prea multe ori a scapat proful de mate fara o injuratura dupa ce ti-a turnat un 2 in catalog. Ori de prea multe ori au scapat altii nepedepsiti ori tu nefacut de toata rusinea.
s-ar spune ca exista chiar si exercitiu pentru autocontrol. Pana data viitoare ganditi-va cum ar fi sa acceptati sa tipe seful la voi non-stop fara ca voi sa scoateti un cuvant, cum ar fi ca maica'ta sa zbiere iar tu sa ii multumesti. Bine. Ganditi-va la cum e sa fii actor.

Venusiana convinsa in momente de betie

Men are from Mars, women are from Venus.
Pe Marte viata se traieste la maximum. Constructii uriase, concurenta, curse de masini,tras de fiare, TV, bere si seminte, bancuri tampite,fotbal, mititei cu mustar,politica, curse de cai, cock fights, "care da jetul mai puternic", somn in chiloti, canapele de piele, si, bineinteles, orgoliu, trufie, munca si lipsa de simt artistic. Dar nu de barbati si ce fac ei pe planeta lor ne intereseaza ci venusienele si cu activitatile lor ne/imi/va rod curiozitatea.
Asadar, femeile duc o viata linistita pe Venus. Ele se preocupa de activitati cu totul si cu totul diferite de cele ale martienilor. Ele citesc, urasc concurenta, fac complimente, joaca volei si merg la sala pentru "a scapa de surplusul de celulita", isi dau sfaturi peste sfaturi, se nasc sau nu cu gusturi pentru haine, lupta pentru drepturile lor, devin fiice de tata [exemplu romanesc: Elena Basescu], femei intelectuale [ex. ro. : Simona Popescu], blonde intretinute&proaste [ex. ro. : Simona Sensual, Alina Plugaru, Laura Andresan] sau doamne ministru [ex. ro. Elena Udrea], nu-i asa?
Femeile se iubesc una pe alta, se schimba de trei ori pe zi de haine - in functie de starea de spirit, asculta muzica ce depinde de starea emotionala in care se afla, au hobby-uri relaxante, dorm, se alinta, si lucrul care le defineste este, din punctul meu de vedere, o venusiana crescuta de un martian si o femeie, FAPTUL CA SE PUPA NON-STOP.
Da. Femeile se saruta una cu alta neincetat.
A. se intalneste cu B. dupa doua zile in care nu au vorbit decat pe messenger. Se pupa! ["vai fata! mwah!"]. V. se inalneste cu G. in market, si...se pupa! C. merge in vizita la L. si se pupa! D. se da cu rimel in baia fetelor.O vede pe R. si se gandeste sa o pupe.Si O PUPA!
Da, da, da, de trei ori DA. Se pupa non-stop. Le place. Le satisface, simt nevoia, isi doresc, s-au nascut pentru asta, nu pot trai fara o ventuza si isi asuma riscul de a practica lesbianismul sub acoperire.
Iar eu...eu sunt o biata victima care sufera uneori de accente martiene doar fiindca s-a gandit ca daca venusienele au o problema, poate barbatii nu au, dar s-a inselat iar acum leviteaza intre cele doua lumi cautand calea de mijloc care, evident, nu exista.
Le critic pupaturile, imbratisarile superficiale, zambetele prefacute, sfaturile aparent prietenoase si complimentele perfect lingusitoare dar nu sunt barbat.
Le critic fotbalul, berea, mititeii, canapelele din piele, tv-ul, cladirile exagerate, cursele de masini si politica dar nu sunt venusiana convinsa.
Raman eu asa cum sunt, cea care sta trasa de mana stanga spre Venus si de mana dreapta spre Marte. Simt miros de parfum si carti din stanga. Raman acolo.
/*sunet de pupaturi si imbratisari*/
/*sunet de stergere a urmelor de ruj si gloss*/
/*injuratura! ~!@#$*/
/*end of transmission....*/

Dupa razboiul cu eticheta

Ieri am avut o frumoasa activitate cu psihologul si grupul de voluntari din liceul meu. Mi-am invins teama, nu am mai avut emotii. Am putut vorbi despre etichetare si deetichetare deschis, chiar din proprie experienta. Nu stiu, dar cred ca multi au fost cu ochii si urechile pe mine, si poate ca in clipa aceea cineva gandea "Uite-o si pe tocilara asta!" dar ce conteaza cand poate multi altii spuneau in gand "Bravo ei!".
Nu vin aici pentru a scrie iar si iar ganduri legate de etichetare. Tot ce stiu eu e ca a purta o eticheta inseamna a tine la suprafata parerea celorlalti despre tine, vie, fara sa incerci sa o schimbi.
La mine a fost altfel, eu purtam o sumedenie de etichete si poate mai mult de jumatate negative, insa mi-am dat seama la timp ce e de facut iar astazi ma pot considera o invingatoare. Mai intai trebuie sa constientizezi ce porti si de ce, caci deetichetarea e ca o argumentare: trebuie sa stii ce ai ca sa convingi si pe cine trebuie sa convingi. In timp am reusit sa scap de cateva etichete. As putea continua la nesfarsit scriind despre cum a fost sa simt ca eticheta face parte din mine, sa ma adaptez in asa fel incat sa ma simt dependent de eticheta timida, tocilara, avara, plictisitoare, grasa, ochelarista, urata, neatragatoare. In clipa in care mi-am dat seama ca defapt eram purtata de aceste pareri ale celorlalti, si de "faima" mea, am decis sa incep razboiul. M-am schimbat, mi-am folosit talentele, am schimbat colectivul, si fiecare eticheta pozitiva pe care o castigam o anula pe una negativa. Ar fi incorect din partea mea sa nu admit ca e posibil sa port inca etichete negative, dar nu vad nici o problema in asta, fiindca acum am incredere in mine, stiu ca pot, incerc sa imi inving teama, si reusesc.
Inchei aici. Refuz sa adaug mai mult decat faptul ca am ajuns la o concluzie, aceea fiind ca nu tine de ceilalti sa iti scoata eticheta, ci totul depinde de tine.

Iremediabil

In urma cu un an as fi spus ca am asteptat vacanta ca si cum as fi asteptat a doua venire pe pamant a lui Iisus, dar iata-ma acum rece si indiferenta la venirea vacantei. Nici nu mi-am dat seama cand s-a scurs nisipul din clepsidra intoarsa atunci cand a inceput anul scolar. Nu am idee daca ma simt fericita ori trista, ma simt doar usor schimbata si multumita de ce am realizat pana acum. Pe de alta parte imi fac reprosuri dure cu privire la faptul ca nu am dat tot ce puteam eu, ca am fost delasatoare si ca asta m-a costat oarecum.
Dupa aceste cateva luni nu am reusit decat sa acumulez ceva rubrici cu note maxime si o nota decenta dar infecta la matematica - sapte. Matematica se vorbeste la fel peste tot, dar eu de ce nu o inteleg asa cum ar trebui? S-ar zice ca tot ce trebuie sa fac e sa lucrez mai mult, dar iarasi vin si imi reprosez necrutatoare ca ar fi trebuit sa fac mai mult.
Suna a moment de bilant, dar nu contabilizam nici banii pe care i-am cheltuit la chioscul scolii cumparand guma de mestecat si nici banii ce echivaleaza cu suma data pentru fondul scolii; fac bilantul a ideilor sclipitoare pe care le-am avut si nu le-am aplicat, a temerilor invinse si a temerilor intarite prin lupta pe care au castigat-o, a complexelor mele si a lucrurilor rele pe care le-am pierdut in favoarea celor de care sunt mai mult decat multumita acum.
Scriu despre mine in ideea ca intr-o zi ma voi putea intelege. Nu am mari sperante in ceea ce priveste asta.
Am fost acuzata pe nedrept ca filosofez in loc sa incerc sa traiesc asa cum traiesc toti ceilalti de varsta mea. Cu ceva timp in urma m-am vrut mai matura, acum nu ma vad decat adolescenta si atat. Nu am dobandit decat mai multa incredere in forte proprii, popularitate, speranta, amici, muzica si... monotonie.
Suna trist, caci ceea ce scriu eu aici este ca un cerc, nu incepe si nu se termina, si totusi ma invart mereu in jurul aceluiasi punct. Defapt tot ce fac si tot ce creez este reactia vietii mele monotone. Am nevoie de ceva care sa o coloreze.
Inchei aici. Astept sarbatorile, s-ar spune... Defapt stiu ca vor urma zile in care voi merge la bunici si ma voi indopa cu dulciuri si alte feluri de mancare, va veni Revelionul cand voi sta pe o canapea dintr-o imensa sufragerie, printre adulti, ascultand muzica la casti pana la miezul noptii cand voi bea o cupa de sampanie in speranta ca anul urmator nu se va comporta la fel ca acesta, in virtutea inertiei, ci ca va fi mai bun. Bine inteles ca speranta va ramane speranta, si ca oricate reprosuri mi-as face nu voi da mai mult din mine, iar anul urmator nu va aduce decat aceeasi monotonie, o pata de culoare pe ici pe colo, aceleasi rubrici in catalog, acelasi sapte la matematica, un vagon in plus la trenul vietii si... noi articole.
Respir greu si mintea mi-e obosita. Corpul asta e atrofiat. Invat sa traiesc.

Tarziu cand gandurile sunt departe

[Am trantit usa de lemn de perete cu o forta care nici pana acum nu am aflat de unde venea. Un val de lumina si sunet mi-a izbit corpul abia trezit, parca, dintr-o boala.
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!