Salata de lovituri sub centura

Ai 15 ani si strivesti cu fundul tau mare buretele unei canapele intr-o seara de sambata. E ora 11. Devorezi grabita si agitata o salata gandindu-te, o data cu fiecare inghititura, ca s-ar putea sa mesteci un melc. Da! Unul identic cu limaxul minuscul si perfect ingretosator care isi urma traiectoria pe nervurile prelungi ale frunzelor de varza, cu 10 minute mai devreme, in timp ce iti pregateai cina.
Stai si mesteci avand in surdina beat-ul dat de unghiile surorii tale pe tastatura. Parintii striga insistent ca e cazul sa te culci, sau cel putin asta intelegi tu din tipetele lor iritante.
Nu esti atenta nu fiindca ai uitat sa iti iei pilula de modestie si nici fiindca ai fost injectata cu aroganta, ci doar fiindca meditezi.
Da, ai dreptate. Poate ca molusca aia chiar isi face efectul caci brusc ai o idee neasteptata si iti amintesti de blog. Ai un blog de un an si ceva. In ultima vreme ai scris rar,neglijandu-l, dar de obicei esti citita, apreciata ori criticata. Deja iti formulezi o tentativa de articol cu o exprimare, desigur, nu foarte elaborata, si slabuta, la urma urmei, pentru o ora atat de inaintata cand, altadata, ai fi avut inspiratie cat pentru un roman. (Poate ar fi cazul sa mai mesteci un limax.) Deodata un fum iti acopera lentilele mintii si te vezi tastand:

Am in spate un an de munca. Nu m-au impresionat nici lacrimile doamnei director cand, cu o tentativa de discurs jalnic in mana, isi lua adio de la elevii clasei a XII-a in cadrul festivitatii de premiere de la sfarsitul anului scoalr. Nu m-a miscat ca am avut o medie anuala demna de invidia altora si nici ca am luat tot felul de diplome. De fapt, emotia m-a cuprins cand a venit V. la mine si, chiar daca era evident, a spus inca o data ca era vineri, ultima zi din acel an scolar ultima zi cand mai eram boboci.
Nu sunt suparata pe nimeni, doar pe timp. E unicul si eternul inamic al meu caruia ii port o ura de care numai eu sunt capabila, o ura personalizata, optimizata, imbunatatita - as indrazni- cu regret. El e cel ce poate da oricui nenumarate lovituri sub centura.Nu se poate sa fie ceva mai cumplit decat gustul amar al regretului si ochii arzandu-ti cand vezi triumful timpului, acoperite de o durere surda cand neputinta iti rasuceste nemilos cutitul in rana.
Si ca sa nu inchei banal, fac dintr-un gand niste randuri, iar astfel scriu ca nu vad omul decat ca pe o fiinta paralizata metaforic in micimea ei stand undeva sub o masa la care se indestuleaza egoisti si avizi Timpul si Eternitatea. Nu poate sa urce si se multumeste cu firimiturile - de altfel, deloc multumitoare - ce cad.
Revenind la realitate sper ca nu gresesc atunci cand convinsa - din punctul de vedere a omului ce sunt - spun ca SUNT ATATEA DE INVATAT SI ATAT DE PUTIN TIMP.

P.S. Poate ca ar fi o consolare sa cadem de comun acord cu Ionut Caragea in ideea ca "nimic nu tine o vesnicie, nici vesnicia insasi".

Inca mai mesteci. Astepti sa inceapa un film stupid. Esti patetica atunci cand te cuprinde melancolia. Iti amintesti de "Carpe diem!" si zambesti. Parca ai vrea sa fie iar 15 septembrie 2008.

Memorii

Era aprilie normal. Nimic deosebit in aer, nimic special nicaieri. Era doar o graba stupida si pe chipul fiecarui adult se citea fie grija fie neplacerea in fata rutinei. Ultima zi de scoala. Dupa o dimineata in care am renuntat la studiu si ne-am dedicat ecologiei, eu si D. ne-am spus ca meritam cateva momente impreuna.
Prin parcul din centrul orasului, un parc absolut normal, ba chiar banalizat prin vesnicele traversari ale sale, aveam sa trecem si sa stam abia dupa o lunga plimbare indestulata de logoree plina de memorii, confesiuni si opinii.
Am mers cu moldoveanca in oras. Am pozat pomi infloriti care parca erau mai frumosi ca niciodata. Am pozat garduri si benzinarii, am pozat caini si cladiri. Orice parea ciudat prezenta un real interes de neratat. Mai tarziu, dorind sa ii starnesc amintiri am invitat-o la un capucinno intr-un loc modern dar drag ei. Telefonul unui prieten ne-a facut mult bine. O vedeam incantata si binedispusa. Era tot ce imi doream de la ea.
Momente de cumpana in alegerea unei urmatoare destinatii, momente cu tentative de convingere si clipe de stagnare. Apoi decizie finala: parc. Fotografii peste fotografii, discutii, confesiuni, amintiri si rasete. Are umor, recunosc.
Finalul a fost dulce. Am lasat-o sa scrie. Avea un rucsac mic langa ea. Statea pe o banca de lemn lacuita la inceputul primaverii si scria in caietul meu. Parul brunet avea sa para si mai brunet in lumina soarelui, imi soptea ca adora vioara si ca muzica venita de nicaieri o misca. Lungi fraze emotionante legate de o suferinta interioara, un conflict interior profund au devenit confesiuni. S-a incheiat cu o imbratisare si o despartire nedorita la liceu.
Mi-e dor de D. dar parca inca o am vie langa mine, doar ca nu o pot atinge...
Acum rad cand ma gandesc ca ii spuneam ca are ochi de pisica si sprancene de Mircea Albulescu...

De Paste in stilul meu...

Prima zi de Paste s-a dovedit a fi cu mult peste asteptarile mele. Eu nu imi doream nici mancare, nici bautura, nici musafiri si nici distractii pentru ziua aceasta. Nu voiam decat sa merg la Biserica. A fost splendid. Chiar daca privelistea de inceput a fost ucigator de dezgustatoare, plina de personaje nedorite, spre final slujba de Inviere a Domnului s-a dovedit a fi un real succes, intrucat fiecare crestin ce purta o lumanare cu lumina ce provenea de la mormantul sfant din Ierusalim participa nu doar fizic ci si sufleteste la ceea ce avea loc acolo, si parca noi toti ne bucuram de frumusetea duhovniceasca a vietii.
Ora 4 din dimineata m-a surprins sub ochii sfintilor cuviosi din icoanele murale si sub cantecul multimii.
Nu uit nici acum imaginea din cimitir, cand de pe culmile cele mai inalte ale "orasului mort" puteam zari apropiindu-se lumini peste lumini, miscandu-se spre a aduce fericire si celor adormiti.
In noaptea neagra lumina sfanta ne vrajea...


P.S. Cert e ca articolul este sec si nici pe departe indeajuns de bun pentru a descrie trairile nu doar ale mele, ci ale tuturor crestinilor prezenti in acel spatiu. Fac pe victima si spun ca nu dispun de timp suficient pentru a scrie ceva mai emotionant. Pana atunci raman dezgustatoare cu articolele mele stupide.
Hristos a inviat, cititori invizibili! Va urez nu doar un Paste ci si o intreaga viata luminata!

De primavara...in alte feluri

Desigur. Toata lumea stie ca e primavara, se simte.

"Intrasem in vortexul primavaratic dupa o perioada de suferinta, dar cand soarele mi-a inundat sufletul, cand am vazut iarasi acel cantec albastru inmiresmat de parfumuri colorate m-am vindecat miraculos de repede. Ma trezisem dintr-un somn imaginat doar prin duhurile negre din mintea mea si paseam cat de repede puteam indreptandu-ma grabit spre ceea ce se numea casa bunicilor. Era la fel ca intotdeauna. Ma astepta castanul meu la poarta, incarcat de muguri. Un gand imi trecu fulgerator prin minte, imi imaginam ca peste cativa ani imi voi putea face un leagan in crengile sale. Era o curte curata, intinsa. Pamantul proaspat sapat si nivelat se usca in soare. Paseam pe o alee dura cu dezgust in ideea ca as fi fost mai fericita daca in loc de betonul acela ar fi fost ca altadata, iarba. Pe partea stanga a aleei visinii copilariei mele isi purtau resemnati mugurii care peste putin timp aveau sa porneasca un razboi ce nu se incheia decat cu un armistitiu de flori si albine. Spre partea dreapta, de-mi intorceam privirile, as putea sa jur ca inima mi-ar fi tresarit de fericire galbena caci narcisele ma cuceresc an de an. Mereu la fel in splendoarea lor atat de simpla dar atat de importanta atunci cand ele se gasesc langa casa bunicilor. Casa ce miroase in fiecare primavara a zambile, si in fiecare vara a crini. Casa cu crizanteme elegante in fiecare toamna ca niste dame intretinute, si flori de gheata pe geamuri in diminetile fiecarei ierni din copilaria mea.
Dar acum soarele ardea. Ma vindecam doar amintindu-mi cum imi culcam papusile in capsuni sau cum ma jucam cu cainele ce-mi parea un detinut inchis nevinovat, ori cum intindeam capcane pentru pasari in corcodusul vietii mele, copilariei mele. Inaintam pe aleea aceea si imi doream sa nu se mai termine. Mi-as fi purtat pasii la infinit perindandu-mi ganduri cu bucle blonde peste acel intreg tinut nemuritor ingradid de hotare cu flori de zarzar si pene de randunele. As fi intins mana spre un cer prea albastru in cautarea unui cumulus nimbus de poveste doar pentru a-l strange macar o data in mana, sa-i dau forma pe care o doresc eu si apoi sa suflu si sa-l imprastii ca pe o papadie vesela si efemera din iarba de langa casa bunicilor..."

Si bineinteles ca asta as fi scris intr-o clipa de romantism sustinut. Dar nu. Nu pot fi nici nostalgica si nici nu inchid ochii prefacandu-ma ca totul este perfect, ca viata miroase a narcise si zambile si ca fiecare mic dejun are ca element principal lapte indulcit cu miere. Nu. Astea sunt subiecte de amintiri din copilarie, cu aventuri limitate de gardurile cu muschi si licheni din curtea bunicilor, sub ochii parintilor si ochelarii bunicii, sub zambetul placut al bunicului si latratul cainilor disperati. Aflu zilnic ca cineva e pe moarte. Deja mi se pare ceva obisnuit, face parte din stirile diminetii. E ca si cafeaua de la micul dejun, aproape indispensabila, deci.
E primavara, e frumos, e soare si iarasi vom vedea tute cu rasini si fete vomitive taraindu-si tocurile si fesele celulitoase pe strazile minunatului si adorabilului nostru orasel, nu-i asa?
Dar cine sunt eu ca sa comentez cand eu nici macar nu port D&G sau JimmyChu.
Si, nu-i asa, fiecare are cate o afinitate, eu am mai multe, dar nu pentru colegul de clasa care ne impute cu prezenta si nici pentru Becali care nici macar nu a stiut cum sa isi rezolve problema cu BMW-ul cat mai subtil ci si-a afisat stupiditatea de machedon pe toate posturile de televiziune; ci pentru actori romani formidabili, cum ar fi F. Piersic si A. Duban, pentru H. Prigoana care la varsta sa vorbeste mai bine decat tatal sau, M. Radulescu ce a scris o carte, si in sfarsit...ii iubesc pe toti cei care inca apreciaza cartile si teatrul de buna calitate.
Nu vreau sa par un smart ass tastand in disperare aici. Regret ca nu am mai scris de atat de mult timp, insa a fost reflux si imaginatia m-a parasit.
Pana data viitoare propun sa va intoarceti la "tablourile din copilarie ce isi perinda naftalina peste ganduri cu bucle blonde"...

Ganduri in gol

[L-am vazut ieri. De fapt i-am vazut ochii. Un albastru adanc purtand o tristete plina de dezamagire si resemnare. L-as fi luat de mana, mi-as fi dorit sa il transform in cel mai bun prieten al meu, sa mergem impreuna pe acoperisul unui bloc, sa privim cerul, sa radem de formele norilor si sa bem doze de suc. Dar nu am facut-o. Am stat impietrita cu un zambet ciudat in buze, strangandu-mi pumnii in semn de neliniste si apasare. Nici macar nu l-am atins. 3 secunde in ochii lui au fost suficiente. M-am grabit. Purta camasa si probabil mirosea a fum de tigara. Cred ca am o slabiciune pentru asta...]

Aventura constiintei mele a inceput in clipa in care am vazut cum pasarile marunte, lipsite de aparare cad prada prostiei celor lipsiti de inima. Eram mica, ma intorceam de la magazin. Era pentru prima data cand mergeam singura, deveneam independenta, s-ar spune, dar nici abia pusesem piciorul pe prima treapta, urma sa o urc in totalitate mult mai tarziu. Pasii imi erau mici. Prea mici.
Pe parcurs m-am indragostit dar nu de fiinte usuratice ca oamenii, ci de lucruri pure, minunate. Astazi ma declar sensibilizata de trenuri, carti, flori de cires, creioane, picturi, culori, forme. Iubesc vesnicutele ce cresc prin iarba mizantropului batranei Anglia. Iubesc siropul de cirese, inghetata cu caramel si apusul soarelui. Ador sunetul cafelei fierbinti pe care o sorb din ceasca. Imi iubesc mainile pline de grafit dupa ce desenez ore intregi cu creionul; de asemenea iubesc cand am hainele patate de vopsea pentru pictat, ma simt fantastic. Ador rasaritul soarelui de pe plaja, iubesc trenurile in disperare.
Recunosc ca singurele lucruri care sunt in vizorul meu atunci cand vorbesc cu cineva sunt buzele, ochii si mainile. Ma simt bine cand dansez. Am renuntat la fizica in favoarea Damei cu camelii a lui Dumas fiul. Ascult muzica si discut despre lucruri pacatoase cu cel pe care e dependent de ciocolata calda.
Astept sa sune telefonul. Mi-e dor de un ardelean cretin. Dar nu suna. Trag in piept fumul betisoarelor parfumate. Pleoapele imi sunt grele, scriu inconstienta, dar atenta la fiecare pas micut pe care il fac.
Ora de teatru de ieri a fost placuta.
As devora un mar daca ochii nu mi-ar fi aruncati in soarele de afara.

[S-ar putea sa mi se faca dor de el. L-am rugat sa poarte camasa. Are chip de copil. Mi-e greu sa il inteleg uneori... Ce moldovean...]

Mister inca neelucidat

Nu stiu ce sa mai cred. Simt cum sunetul rasului malefic al ploii se loveste de peretii sufletului dand un ecou dureros. De fiecare data cand ploua imi amintesc de tristul Bacovia, cu versul sau " Ploua placid, ploua stupid, daca mai ploua ma sinucid" fiindca e atata adevar in aceste cuvinte. Stereotipia m-a distrus. O noapte intreaga a plouat in acelasi ritm, nici grabit dar sfidator as spune.

Intr-un vis mai mult decat parte a domeniului fantastic, intr-o stare de dementa si betie considerabila mi-as fi imaginat zambetul dezgustator al unei ploi personificate, mama tuturor ploilor ce imi chinuie noptile, un spirit in fum negru de-o forma confuza dar puternic artistica si provocatoare, ce isi canta izbanda pe o lira discordata care zgarie aprig interiorul sensibilizat al atator suflete; mi-as fi imaginat natura la picioarele Doamnei Ploii implorand o mila prefacuta, in ipocrizia sa natura se simte purificata prin fiecare picatura ce cade, pe mine ca un strop de acid, dar pe ea ca un sfant crucifix binecuvantat de omniprezenta Sfintei Treimi. E un fel de simbioza. Ploaia isi dezlantuie furia ori blandetea lichida peste natura in timp ce aceasta din urma isi murmura un cantec ca cel al piratilor ce asteapta clipa in care isi vor fuma ultima tigara si vor sorbi ultima inghititura de rom in fata streangului; plange zambind cu ochi de vant si buze de soare intemnitat.

Daca m-as fi trezit din narcoza imaginara, intr-o clipa de luciditate si realism as fi initiat o cruciada spre a rezolva misterul ploii, dar m-ar fi inghitit eternitatea caci eu nici pana astazi, dupa atatea ploi ce mi-au ondulat parul, mi-au distrus umbrela, m-au udat pana la piele si au ucis soarele, nu am reusit sa inteleg cine a inventat ploaia si de ce. Ramane in aer caci articolul acesta va ramane neinteresant asa cum e si autoarea, va fi sfarmat in vortexul timpului exact ca o frunza plimbata de ploaie prin toamna si iarna...

Reducere la tacere

Martie isi plange infrangerea cu vocale de argint dupa razboi. Infranta o data iarna si-a recapatat fortele luand tineretea din corzile clavecinelor cu trupuri vegetale si a ridicat o armata mai puternica, si mai mareata, aproape de neinvins daca ne-am gandi la slabii soldati ai lui martie, loviti imediat ce fosnetul ca de valuri si-a trimis ecoul peste ei. Intr-o singura clipa in care un om normal ar fi strans la piept un copil sau ar fi sorbit dintr-o cana cu ceai, tot ce pentru sufletul meu insemna tinerete, primavara, a fost reduc la tacere prin masatoasa coborare a oceanului alb al iernii.

Si apoi ne-am fi imaginat cum o fiinta neajutorata ar fi scos capul de sub crusta rece si ar fi simtit iarasi un luceafar cu varful de cristal ce inteapa sufletul cand nu mai poate scoate nici macar un sunet la vederea albei instelari ce parca a aplecat fruntea padurii ca la incoronarea regelui.

Ploua

Ploua. Ploua mult, disperat. Numai gardurile de metal si trunchiurile copacilor care au vazut si ploi mai mari rezista cu stoicism in fata acestui...dus, in schimb, tot ce inseamna crengi si frunze uscate se misca pe ritmul dictat de picaturile de ploaie ce cad grabit pe caldaram din pricina vantului care parca urla inca de la miezul noptii.
Am fost afara fara sa vreau. Orasul e ud, atat de ud incat deja e ceva normal, ploua incontinuu dar nu lipsesc oamenii de pe strada. Pasesc atat de calm, atat de linistiti si parca fericiti totodata. Hm...unii poate o simt ca pe o purificare. Ma simteam ciudat, parca stricam "echilibrul" cu umbrela mea verde in timp ce toti ceilalti nu aveau nici macar o haina mai groasa pe ei cu care sa se apere de ploaie.
Ploaia mi=a spalat toata imaginatia. Imi rasuna in minte si acum picaturile de ploaie ce cad pe acoperis mereu la fel, batand acelasi ritm, ca pendulul unui ceas. Ma chinuie.
Imi lipseste coerenta, dar nu vreau sa inchei aici. Prin urmare voi incepe sa scriu cam tot ce imi trece mie prin gand acum.

☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦

Imi amintesc cu un ras prostesc de ziua in care un fost coleg m-a sarutat. A fost o tentativa de sarut, atunci mi se parea ok, acum tot ce pot sa zic e "bleah!"

Tin minte ca m-am rostogolit impreuna cu Irina si cu Irinuca pe munte in incercarea de a ne distra, si chiar a functionat. Irina, daca vei citi asta vreodata sa stii ca inca mai am sosetele de la tine.

Prima voce pe care am auzit-o dupa operatia de apendicita a fost a lui Dragos. Ii multumesc pentru asta.

Mi-e dor sa merg la biserica si sa aprind o lumanare.

Ce ticalos suna "pilule anti-baby" :))

Intr-o zi o sa pierd cu adevarat cerceii de aur. Ieri a fost a treia oara cand era sa ii pierd, mai exact daca reuseam erau acum in canalizare.

Ochelarii aia cu rama bleu arata delicios.

Mai stiti cand am scris eu primul articol pe blog? Ce mult e de atunci..!

☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦

Iar ploua...Urasc asta. Daca nu pot merge prin ploaie atunci sa nu mai ploua DELOC!

Daddy's little girl

Si iata-ma iarasi secata de imaginatie aruncata dintr-un tren obscur pe un camp cu flori de iarna. Respiratia mea e un adevarat suflu inghetat caci nu mai am nimic de spus ci doar de aratat. Ma indrept spre o casa cu geamuri luminate iar degetul meu lasa un mesaj tremurat pe dantela alba de pe sticla. Plec...
Il am in minte pe tatal meu. Asa cum a fost, asa cum e. Simplu, cinstit, perspicace, atent.
Mi-a parut rau cand l-am dezamagit caci il stiu sensibil, dar rana pe care i-am deschis-o eu va fi inchisa de el, fiindca e un luptator. Il iubesc. Nu stiu cum ar fi fara el, nu ma intereseaza, nu vreau sa aflu... Nu il va inlocui nimeni. E al meu.

Memories

O sa fiu directa. Nu o sa mai insist pe ideea cu redactarea cartii, suna absurd si nu e nici locul si nici momentul potrivit. Adevarul e ca nu am chef de mare lucru, si ma astept sa tastez cu sila si fara interes. Singurul lucru care m-a determinat sa scriu acest articol a fost faptul ca persoana de pe care voi scrie mi-e mult prea draga.

Numele lui nu conteaza. Nu stiu cum arata. Nu ii stiu decat ochii. O pereche de ochi bruni sub o hatta rosie. Imi placeau.

L-am cunoscut accidental: pe un chat. Imi parea un cretin, dar dupa ce m-a abordat pe privat mi-am dat seama ca era defapt destept si foarte interesant.

Si cate puncte in comun avem...

Ne place inghetata de menta, bem ceai verde, ascultam cam acelasi gen de muzica, dar ce e cel mai important e faptul ca avem aceeasi zodie, sagetator, si ca avem fetis pentru trenuri.

Nu stiu cum sa inchei.

Asa as vrea sa mi-l aduc aminte. Ca pe un domn destept si elegant cu care am avut intotdeauna ce sa discut.

Ce-i drept m-a suparat de cateva ori, dar l-am iertat, fiindca am stiu mereu la ce sa ma astept...

Recunosc ca mi-e dor de el uneori. Promit sa nu il uit, chiar daca el ma va uita...

Altfel (Partea II)

Dupa ce a terminat clasa a opta s-a schimbat. Era hotarata sa nu se uite in urma, chiar daca mult timp i-a fost dor de colegii de acolo. A dat pagina. Din trecut a pastrat milioane de amintiri si un prieten drag. Un nebun ce ii semana. Aceeasi zodie, idei asemanatoare, aceleasi gusturi, placeri similiare. Varste foarte departate, origini fara puncte in comun. Nici o similitudine aparenta insa mai mult decat "la fel" dincolo de aparente.
Nu l-a uitat. El a invatat-o multe, dupa care s-a schimbat si ea. Apoi a cunoscut alte si alte persoane. Nici pe ele nu le-a uitat. A pastrat de la fiecare cate ceva, cu alte cuvinte fiecare persoana intalnita fie la semafor pentru cateva secunde, fie in supermarket cand se loveau cosurile, la scoala, acasa, la restaurant, in scara blocului, persoane pe care le stia se ani se zile ori persoane pe care nu le intalnise decat pret de doar cateva minute. Toate si-au lasat amprenta in personalitatea ei, ea luand numai ce ii placea de la acele persoane.
Asa a ajuns sa fie ambitioasa, orgolioasa, frumoasa, desteapta. A invatat sa fie sexy, a invatat sa atraga atentia, sa cucereasca pe cei din jur. A invatat multe. De curand si-a dat seama ca independenta e frumoasa. A hotarat sa isi creeze un altfel de viitor.
Unii o simt ciudata, altii o vad tocilara, multi o considera normala, destui o vad asa cum e ea si o doresc aproape.
Ea nu e nici ciudata, nici tocilara. Nu se vrea desteapta iar normalitatea nu ii surade.
Trece neobservata. Eu i-am intrat cu greu in dedesubturi. Uneori plangeam cand nu o intelegeam. M-am calmat mai tarziu caci am inteles ca ea este ea si va ramane asa mult timp. As fi strans-o in brate, i-as fi vorbit, as fi luat-o de mana dar nu am avut parte decat de o privire.
Si-a strans esarfa si mai bine, si-a ridicat rucsacul, a clipit arogant si a mers mai departe.

Altfel Partea I

Candva era un simplu copil ce nu stia prea multe. Numele ei era Irina. Trecand peste toata naivitatea, timiditatea si aspectul fizic ce lasa de dorit ea visa ca intr-o zi va ajunge sa fie frumoasa, va ajunge sa aiba cultura generala, prieteni, ca va fi cunoscuta, admirata, iubita si invidiata.
In acele timpuri nu credea ca va fi cu putinta. Citea mult. Regasea in orice carte un refugiu. Prieteni nu avea. Avea doar cativa amici pe care ii umilea de cate ori se putea, iar ocazii erau mult prea des, incat ajunsese sa fie marginalizata.
Asta a durat destui ani. A cunoscut si ea ca toti ceilalti pubertatea, o usoara independenta si dorinta de a vrea mai mult.
Cineva a aparut brusc in ...decor. Un moldovean blond cu ochi albastri, cu degete de pianist, absolvent al facultatii de teologie si a celei de litere, profesor de limba romana venise in scoala ei din curiozitate, pentru a cunoaste alte persoane.
A ajutat-o mult. I-a dat incredere. Poate ca nu a facut-o intentionat, ori poate nici macar nu si-a dat seama de cat de mult a ajutat-o. Dupa plecarea lui ea a fost altfel. Putem incepe prin a spune ca dupa ce el a plecat exista o diferenta intre ce stia ea la inceput si ce stia in acel moment, cat de independenta era ea atunci si cat a fost dupa si cat de dornica de schimbare a fost mai demult si cat era acum.
Apoi a urmat o "epoca" de metamorfoza. A inceput sa puna accent pe valorile morale, pe altfel de calitati decat cum ar putea impresiona prin haine, ce manele se asculta la tv, ori ce cura de slabire este in voga.

Mesaj din trenul ideilor

Intuneric. Scot o mana de sub patura si o arunc pe parchet. Caut cu degetele telefonul, dau mai intai peste cerceii lasati inainte de culcare acolo pentru a nu ma deranja, apoi gasesc telefonul. Ma uit cu un singur ochi la ceas si vad 8:00.
Buna dimineata, Cara! Iar ai deschis usa si ai venit langa mine? Suntem singure azi, asa-i?
Da. O sa fiu singura, mai bine zis, caci Cara, e doar un caine, nu va face decat sa manance, sa doarma si sa vrea sa iasa afara.
E frig. Pijamale, papuci de camera, ochelari...ma duc la baie. Arat bine azi. Chiar mai bine decat ma asteptam. Ma spal pe fata -ce rece e apa!! Apoi merg catre birou, sau...camera de tortura pentru creiere. Un morman de carti si caiete ma asteapta pe masa, doua CD-uri cu proiecte intr-o borseta, stiloul a ramas fara capac si cu rezerva consumata- aseara am petrecut un fel de Revelion de una singura. Acum e inca frig. Vreau un iaurt...nu vreau sa scriu la TIC si nici la fizica...
Ok..daca nu vreau nu fac, nu e foarte greu. Mai bine merg sa imi prepar un ceai de capsuni. WoW! Ce-i asta? Ciocolata?! Ooo da...ciocolata amaruie cu crema de menta. Ce buna e...
Totusi, un ceai nu strica. Bun, fac ceaiul si ma asez la birou. Incep sa scriu un exercitiu la mate pe care bineinteles ca nu il voi rezolva... noroc ca deschid calculatorul cu gandul sa verific corespondenta, si un prieten se ofera sa imi explice exercitiile la matematica. Ma suna pe mobil, si imi explica...ce voce are...si mi-ar putea fi tata!!!
Nu mai pot! Ma imbrac cu pantalonii negri, bluza caramizie, jacheta maro, fularul pastelat si tenisii cu sireturi diferite. Inchid usa, si merg pe strada. E ora 10...soarele a rasarit, e oarecum frumos. E toamna, ce pot sa cer mai mult? Merg in parc, pe aleea mea preferata, cea cu castani. Trec prin fata catedralei si imi fac cruce - sunt un crestin exemplar!! (pe naiba!) Respir aerul ala rece, aburi usori se ridica de deasupra straturilor cu flori si de deasupra gazonului, castanii se dezbraca de frunze...ori ma rog..cel putin asta as vrea eu...ei deocamdata se dezbraca de ...castane, si castanele la randul lor de invelisul tepos.
Uff..imi amintesc cum in urma cu 9 ani, mergeam pe aleile cu castani si tei de la Palatul Chrissovelonni impreuna cu tatal meu. Era tot toamna, tot dimineata si acelasi soare rasarea. Am adunat doua castane. Una s-a pierdut, alta e acum un castan mare si frumos. Mi-e drag...Ce tampenie, iubesc un copac...
Defapt, mai iubesc si cateva persoane- cred ca e iubire agapica..., iubesc si cateva locuri, cateva idei, e posibil sa ma iubesc si pe mine...(sunt posibila narcisita?) ... Nu conteaza...
Imi place dimineata asta. Sper sa zic si la sfarsitul zilei acelasi lucru. Imi rasuna in gand doua citate:"Afara ploua ca atunci cand l-am cunoscut pe Bacovia" si "Nimic nu e intamplator"...

Ploaia..."

"Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme..."

Cand aud asemena vorbe pur si simplu simt ca as vrea sa ma fac mica, mica de tot si sa fiu purtata de vant in timp ce amintiri peste amintiri imi strabat mintea si sufletul. Ideea e ca mica nu ma pot face, insa deseori ma retrag undeva intr-un colt si imi amintesc de atatea clipe frumoase, amuzante sau triste pe care le-am simtit si care mi-au impregnat memoria cu o cerneala imposibil de sters.

Poate ca nici nu as vrea sa sterg amintirile si cunostintele mele... Poate ca defapt ele sunt tot ceea ce mi-a mai ramas din trecut, ele sunt trecutul in sine.

Realizez ca toate intamplarile prin care am trecut pana la varsta aceasta mi-au fost ca o ploaie. Sa fie oare asta motivul pentru care m-am indragostit de ploaie?

De fiecare data cand aud acest cuvant, ori cand il citesc, de fiecare data cand vine ploaia simt o placere formidabila de a o privi, de a o atinge, de a o simti si intelege. Ploaia e singura ce ma face sa imi doresc o imbratisare calda din partea unui prieten drag. Ador sa pasesc pe pietrele ude de pe stradute inguste si intortocheate in timp ce amurgul invaluie oraselul intr-o lumina umeda, traversata de stropi de ploaie durerosi.

Aceeasi apa veche de mii se ani cade pe pamant, aceeasi ploaie ne spune mereu aceeasi poveste. Iar si iar, dar altfel.

Imi amintesc cand apusul m-a surprins candva in apropierea unei cai ferate, in timp ce faceam poze. Apoi a inceput ploaia. Radeam de fericire, simteam ca sunt vie. NU AM FOST UITATA! Rochia imi era uda, mi-am scos sandalele din picioare si am inceput sa pasesc pe calea ferata continuand sa zambesc.

[Nu e minunat?] Apoi a venit soarele, am vazut curcubeul si totul a revenit la normal. Dar splendoarea acelei ploi o voi pastra mereu in minte... Am ascultat povestea picaturilor lovite de pietre, am auzit cantecul pasarilor vesele, am simtit urletul padurii, am cantat ca sa ma simt vie.

๑۩In Grecia۩๑

[Nimic nu e mai frumos ca atunci cand citesti dintr-o carte, simtindu-i filele, mirosul de cerneala si izul de vechi, insa atunci cand cartea nu poate fi atinsa e de-ajuns doar sa vezi cateva pagini acoperite cu cerneala imprastiata in forma de litere.]

Indragostita mereu

"As vrea sa ii vad ochii Maitreyiei", asa s-a sfarsit inca o carte pe care Mircea Eliade a scris-o in asa fel incat sa nu lase pe nimeni neatins de sentimente profunde [profunde!] .

[Nu stiu altora cum li se pare insa eu cand spun ochi spun tot ceea ce inseamna om,

creatura; spun tristete si bucurie, spun lumina, speranta, incredere si iubire, tradare, umilinta, dezamagire si prietenie, complot , dorinta , chin si supravietuire, sau mai bine zis tot ceea ce inseamna trairi si sentimente umane, caci ochii ne sunt oglinda sufletului.

Deaceea si mie, ca si lui Eliade, imi place sa vad ochii mai intai de toate, si sa inteleg ce se ascunde in spatele privirilor. ]

Aceasta lucrare, "Maitreyi", m-a facut sa imi dau seama de cat de frumos sau cat de dureros este sa iubesti. Si iarasi reflectez la zilele in care citeam "Romanul adolescentului miop", "La rascruce de vanturi" ori "Printul fericit" si ma gandesc la cat de mult am fost influentata de aceste carti, povesti la urma urmei... [Povesti!!!]

[...]

Stau si plang... Nu inteeg cum e posibil... Oare de ce am renuntat la asa-zisii prieteni ai mei? Poate fiindca sufletul meu repugna orice urma de minciuna, de ipocrizie, invidie, fals. Asa ca decat sa imi arunc dragostea in gol, in prapastii primejdioase mai bine o revars peste o carte, carte ce tot mie imi va inapoia dragostea, insa transformata. Voi continua sa citesc, sa ma cufund in abisul cartilor, sa fiu eu protagonista ori naratorul.

Deseori ma trezesc, in nopti cu luna "aruncata", parca, din somn. Cartile ma cheama... si nu oricum, ci prin vise, si iata, ca si eu, ca prin vis, ma ridic, calc pe podeaua rece, care ma trezeste brusc, aprind lampa, imi iau stiloul si incep apoi continui fara rasuflare sa imi astern vise intregi pe jurnalul cu coperti vanate de timp si file aromate cu asteptare care ma face sa mai vreau o data sa evadez din casa si sa ma duc la furat de cirese, sa strabat 20000 de leghe sub mari incercand sa aflu de ce in casa bunicilor e mereu cald si placut, si de ce pe ulita copilariei Olguta si Otilia au uitat sa apara.

De cate ori vad jurnalul, inghit in sec, inchid ochii si imi dau seama ca il iubesc pe Robinson Crusoe mai mult decat pe Croitorasul cel viteaz, care -dupa o serie de cugetari- nu e deloc viteaz, fiindca ce a facut el nu era crima, si ca singurul "criminal" din copilaria mea este lupul. Realizez ca ma arde o dorinta de a fugi urgent in Alaska, in cautare de noi aventuri, ori sa inot pana in strafunduri cu Mica Sirena, sa vedem de acolo, de joc, impreuna, cum Moby Dick devine prada pentru oamenii bicentenari; or poate nu as vrea sa fug nicaieri, poate ca tot ce vreau e sa ma asez pe scaunul batran la masuta prea patata de cerneala si sa incep sa umplu pagina dupa pagina cu ganduri si trairi de adolescent miop.

Am amintiri incepand cu varsta prea frageda la care am deschis prima carte. Oooohh.... pagini fine, miros de cerneala, aspect placut... : [...] Iar apoi cartile au devenit caramizi din zidul amintirilor mele, diapozitive din filmul vietii mele. Mi-ar fi greu fara ele. Da. Recunosc. Mi-ar fi prea greu fara Mircea Eliade, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Ionel Teodoreanu, Gorge Cosbuc, Vasile Alecsandri, Nichita Stanescu, Mihail Sadoveanu, Emily Bronte, Paulo Coelho, Liviu Rebreanu si toti ceilalti pe care i-am "cunoscut" sau care urmeaza sa ii "cunosc".

Il iubesc pe artistul din Teodoreanu, cel care transforma cuvintele in metafore, si face din nimic ceva maret. Ii multumesc lui Creanga fiindca datorita lui mi-a fost dat sa traiesc o copilarie vesnica. Nu voi uita ca Sadoveanu m-a imbogatit spiritual, si nici ca psihologia/filosofia lui Eliade, Rebreanu si Coelho mi-au oferit o alta conceptie despre tot ce ma inconjoara, despre...Univers...

Nici nu stiu cum sa inchei... Defapt, sunt in extaz [ Oooo da...!!] Sufar de insetare si tremur de bucurie fiindca am putut sa imi deshid iarasi ochii si sa las acea sclipire sa cada aici.

[...]

Iarasi plang.Insa sunt lacrimi de fericire. Mi-e dor de privire. As vrea sa vad ochii... Ba nu. Poate ca ar refuza sa imi ofere o privire. Ma asteapta o carte. :) Ma arunc intr-o alta aventura, caci multe si frumoase sunt caile pe care te poarta dragostea...ma rog, cartile.

School...Party...Holiday...School...

OK....I decided to write this issue in English...i don't know why, maybe because in this way I'll manage to order my ideas in a better mode, or because I want everybody to understand what I wanna say. :)
Today I'm gonna tell you about the 8th grade... This year is almost finished, there remained just 2 weeks of school, which will be very "light". I say "light" because we won't study anymore, we'll just talk each other and organize the final year of middle school party.
Every girl is preparing her dress for this party. I've colleagues who chose pompous dresses, glittery accesories, high heels sandals or shoes; I also have colleagues who, I think, will have a modest dress, because they are a little bit poor, but this isn't my problem. My only problem is what will I choose. I'm gonna try something not very pompous, not very stylish, but something a bit funky, which is elegant and original as well. I think I will choose a cute black skirt, with a baggy purple shirt, I'll wear some bracelets and a necklace...
At this party we'll invite all of our teachers, our teachers from the primary school, the director of our school, the school secretary and some parents as well... There will be delicious food, good music, aaaaaand....at the end.....we'll slice up the PARTY CAKE :X:X:X: yummy...
Anyway, we deserve this party, and everybody does, 'cuz we've been learning for 4 for years, we've been together for 4 years, and now it's time when everybody will start a new life, at the high school, we'll make up his future and will start to add new memories to the album of his life.
On the one hand, this moment is sad, 'cuz we know next year our teachers will have another students and we'll meet new teachers, and so on... ; on the other hand that's great, 'cuz after all it's really the time to leave.
Whatever....I am ready for the future...[I think...:D:D:D] I can't wait anymore for the party...does anyone have some meds? I am getting nervous...:-ss