Hortensia Papadat Bengescu

Cum ca de obicei nu prea ştiu ce se întâmplă cu mine intervin scurt în acalmia şi stratul gros de praf de pe blog. Astăzi scriu despre Hortensia Papadat Bengescu. Nu am ştiut niciodată nimic despre această doamnă care apăru brusc într-o listă cu scriitori modernişti la o oră de literatură. Nu m-a atras de fel numele dar în vara aceasta am hotărât să îmi folosesc curiozitatea la mai mult decat somn şi mâncare şi am început să citesc "Rădăcini". Un roman în două volume ce mă face să am o părere, în genere, bună spre foarte bună despre autoare. Cu alte cuvinte admir la H.P.B. faptul că nu scrie deloc precum alte scriitoare pe care le-am citit. E mult prea lipsită de pasaje siropoase cu încărcătură de epitete şi metafore pompoase, ceea ce o face să fie pe gustul meu.
Scrie coerent, în fraze uşor descifrabile şi de lungime acceptabilă, neobositoare. Foloseşte limba franceză destul de des, inducându-ne lent şi pe nesimţite în atmosfera începutului secolului trecut. Personajele ei sunt frumos definite şi deosebite. E ca şi cum aş face vedea un film despre fiecare, ajung să le cunosc în paralel cât şi împreună pe toate. Astfel Nory, Dia, Aneta, Caro, Cornelia, Madonna, Mado şi Dinu Baldovin devin speciali, vii.
Fără să abuzez de timpul vostru închei prin a vă sugera să citiţi Hortensia Papadat Bengescu chiar dacă are un nume de floare cu tulpini lemnoase şi corole stufoase şi lipsite de miros.

P.S. Ştiu că e absurd dar chiar cred că subnumita ar face treabă bună dacă ar avea un blog. Mă rog, treceţi voi verbele de persoana a treia la condiţional perfect.

Daca tineretea....si batranetea....

Recunosc ca nu am mai scris fiindca o lene cumplita mi-a atacat intregul corp, mi-a gasit punctele slabe si m-a repus nemilos, inundandu-mi mintea cu dorinta de a sta cat mai departe de calculator si cat mai aproape de natura. Asa ca...mea culpa!
Cat despre cartea prea minunatei Joan Anderson trebuie sa marturisesc divortul meu temporar in legatura cu aceasta. Am renuntat, pe o perioada nedeterminata de timp, la aceasta, in favoarea unei carti pe care am ravnit-o inca de cand am citit o fraza scurta, un citat ratacit printr-un portofoliu cuprinzand critici literare si texte auxiliare la manualul de limba romana. Mi-a atras atentia; la inceput a parut ceva trecator, apoi amintirea acelui citat a inceput sa ma bantuie si sa imi chinuie ideile, inoculandu-mi dorinta de a avea acea carte. Si, spre a alunga orice urma de suspans sau curiozitate, mentionez ca acea carte este Exuvii, un roman reusit, din punctul meu de vedere, al scriitoarei Simona Popescu.
Cu toate ca inca nu am terminat lecturarea romanului, precizez ca m-a cucerit definitiv. Aproape toate amintirile mele se trezesc, ies de acolo, de la naftalina, din sertarul memoriei mele si le simt, caci rezoneaza cu fiecare intamplare relatata in paginile lucrarii.
Fiecare rand imi indeparteaza tot mai mult ideea ca eu nu am avut copilarie, si, recunosc, este emotionant sa ajung sa imi dau seama, invinovatindu-ma pentru lipsa mea de perspicacitate in domeniul depozitarii amintirilor, ca eu de fapt am trait o copilarie cu totul si cu totul deosebita. A fost departe de cea a lui Creanga, oarecum apropiata de cea a Simonei Popescu. Am trait-o deosebit, si acum ajung sa mi-o simt speciala.
Autoarea a avut grija sa puna de toate in roman. E aproape de cei tineri. Fiecare detaliu e direct, lucid, fascinant in esenta. Exprimarea este asa cum trebuie sa fie: nu vulgara dar nici plictisitoare, nici saraca dar nici imposibil de priceput. Mesajul este corect: nici direct dar nici ascuns in simboluri, nici prea simplu dar nici indescifrabil.
Cu alte cuvinte, Exuvii, imi starneste nu dorinta de a fi iarasi copil, ci dorinta de a putea sa imi amintesc si sa imortalizez ceea ce am trait eu in romanul copilariei mele.
Nu e telenovela, nu e thriller, drama, musical ori western, caci viata bate filmul.
Inchei scurt si lenes, nestiind cand voi mai avea ocazia sa mai postez cugetari, prin :
Daca tineretea ar sti si batranetea ar putea...

Cele mai multe accidente au loc in casa

Adevarul e ca in ultima perioada am cam divortat de blog pe motiv ca prefer sa ma relaxez altfel decat sa scriu nimic pentru nimeni.

Pot spune ca am inceput sa citesc o carte care in loc sa ma incante si sa imi starneasca apetitul pentru o lectura superioara, mi-a produs o contractie brusca a diafragmului si a muschilor abdominali spre a expulza pe gura continutul stomacului. Promit sa nu mai citesc carti ale unor femei care au ajuns la o anumita varsta cand nu mai e cazul sa croseteze sau sa impleteasca, adica la varsta cand sotului nu-i mai arde de colaceii lor sau de clatitele facute in sila in timp ce programeaza o repriza de bridge; si stau ele si se gandesc destul de mult , fiindca nu prea au antrenament in gandire, si le vine o idee gen "hai sa scriu o carte".

Astfel se nasc ale lor carti ce ma obosesc pe mine. Carti ale unor "femei ce mai au ceva de spus". Eu nu am inteles ce e de spus si de ce simt ele nevoia sa o spuna, dar cand imi aduc aminte iarasi de cartea geniala a lui John Gray incep sa imi revin in ideea ca da, venusienele nu rezista o secunda fara sa ii povesteasca celei mai bune prietene pana si cum i s-a rupt o unghie, nu ezita sa arunce cu sfaturi mai mult sau mai putin necesare si, astfel, cele care mai sunt inzestrate cu o fantastica putere de a abera ajung sa scrie romane plictisitoare.

Desigur, este de apreciat ca aceasta Joan Anderson de a scris Un an la malul marii - Gandurile unei femei care mai are ceva de spus s-a gandit ca e cazul ca ea sa scrie despre viata chinuita de femeie la varsta amintita mai sus.

Voi termina cartea dintr-un oarecare orgoliu personal si promit sa mentionez daca voi gasi ceva interesant in paginile acestei lucrari. Pana acum exprimarea si capitolul cu focile mi se par ridicole.

P.S. Adevarul e ca Emily Bronte a scris de o mie de ori mai bine decat J.A. dar eu raman la Eliade.

Unde ni sunt visatorii - Alexandru Vlahuta

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?...

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!

Glossa - Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

Dar vocea aia...

Simt nevoia sa fac aceasta marturisire. Adevarul e ca atunci cand am facut ca acest blog sa ia nastere m-am gandit ca peste ani de zile el va fi foarte important pentru mine si pentru ceea ce va deveni o carte semnata de mine. Da, visez sa scriu o carte. Suna aiurea, penibil chiar, si poate ca cei ce ma cunosc si citesc asta isi spun ceva de genul "Ce-a mai patit si asta? A innebunit?", dar chiar nu imi pasa la ora asta de asa ceva.

Nu stiu nici daca voi mai pastra blogul asta si nici daca intentia de a scrie o carte imi va mai starni vreodata vointa greu stimulabila. Am ajuns la acel nivel la care fiecare gand ori fiecare amintire se transforma in randuri virtuale, se arhiveaza pe un blog bine ascuns si lasa sa se astearna praful pana cand un cititor razlet se loveste de articol si il citeste grabit neintelegand framantarile celei ce a pierdut timp incercand sa invingva diferenta dintre gand si scriere.

Pana aici a fost introducere in lumea...nimicului. De aici pana cand voi epuiza cuvintele ce contureaza amintiri va fi nisipul purtat de vant...

☺☺☺

Mi-am amintit de un medic pediatru cu care am avut de-a face atunci cand bronsita astmatiforma ma chinuia foarte des nelasandu-ma sa ma bucur de iarna ca ceilalti. Era o doamna plinuta, cu ochelari si par saten tuns scurt. Vocea ei nu mi-o amintesc, stiu doar ca imi placea ceea ce vorbea. Eu eram grasa. Aratam ca un baiat. Mama era ingrijoarata, dar doamna doctor a calmat-o spunandu-i ca voi slabi atunci cand voi vrea eu. Ii multumesc pentru acele cuvinte realiste.

Imi aduc aminte de un pilot de elicopter pe nume Mihai. Omul acela era in stare sa lumineze cu aura sa noaptea absoluta ce se poate gasi in suflete. Nu tin minte decat strasnicie, luciditate, inteligenta, caracter, vointa, putere, incredere si realism. Azi oricat l-as cauta nu l-as gasi niciunde. E departe de mine, departe de noi toti.

Imi ramane in minte o balanta tanara dar matura. Spun balanta chiar daca as fi putut sa ii scriu numele, caci ocultismul parea a fi o parte din ea. E aproape de mine dar o voi vedea doar in fotografii. Destinul nu ne va aduce aproape prea curand.

Tanti Paula, batrana bolnava alungata din casa de propriul fiu. Ea era imaginea sacrificiului matern nerasplatit. Poate va avea un loc mai bun dincolo.

Batrana Catrina, cea fecioara, cea care a facut sacrificii, a suportat multe, a indurat, a inghitit in sec, s-a inchinat Domnului si a murit in tacere.

Un domn ce a vazut multe si a trait multe a trecut catre cele vesnice recitand poezii in chinuri. Ultima data l-am vazut intr-o toamna a naibii de insorita si de portocalie. Nu mi-e dor de el. Nu mi-a fost niciodata. Doar mi-a ramas in amintire ca fiind imaginea experientei.

Imi aduc aminte de cersetoarea tanara din autogara si de profesoara mea de romana. Doamna cu ochi albastri care zambea cald chiar daca avea ochi inghetati. Doamna, fiindca era o doamna, si inca este, si fiindca imi aduc aminte de ea asa, imbracata bine, simpla, plina de viata, desteapta si cu o frumusete deosebita.

Scoala mi-a fost viata, viata nu mi-a fost inca scoala. Mi-a fost frica sa risc. Am riscat putine. Nimic defapt. Am citit fara sa imi dau seama ce citesc. Am cantat fara ca eu sa fiu de fata, am cantat in timp ce eram absenta. Ma leg de trecut in incercarea de a intelege. Nu am sanse. Majoritatea persoanelor de care imi amintesc sunt moarte. Celelalte sunt doar ciudate vazute prin prisma celor cu care impart astazi oxigenul.

Am nevoie de incredere in mine, de perseverenta, vointa si... lista continua. Inca sunt goala.

EL ma ajuta oarecum. E cel care pe undeva a fost candva ca mine, s-a lovit de obstacole puse acolo doar pentru el, a trecut de ele si incearca sa ma ajute sa invat sa evit ceea ce pentru el a fost greu evitabil mai demult.

Nu o sa dau nume. Nici macar nu stiu cum il cheama. Nu stiu nimic despre el. E doar o voce si o fotografie simpla. Dar vocea aia... Promit sa scriu despre ea in cartea pe care sper ca o voi publica vreodata.

Il iubesc fara sa stiu de ce si cum am ajuns la concluzia asta. Mi-e dor de el uneori, defapt mi-e dor de ceea ce inseamna el ptr mine: voce. Dar vocea aia...

Fara sens

Ganditi-va la ce inseamna EXUVIE iar apoi duceti-va cu gandul la Simona Popescu - Exuvii. Sunt coplesita!

Fara sens

As fi vrut sa scriu despre un om. Da. Am vrut sa scriu despre grecul ce scrisese sute de carti iar la un moment dat a vrut sa scrie tot ce se stia despre Dumnezeu pana atunci. Dar plimbandu-se pe plaja a vazut un copil ce facuse o groapa in nisip si cara apa din mare acolo in ideea de a muta toata marea in groapa sapata de el, iar atunci scriitorul si-a dat seama ca nu putea cuprinde pe Dumnezeu intr-o carte, caci infinitul e de neatins. Si totusi am evitat.
Am vrut sa scriu despre cum intr-o seara rece cu stropi de ploaie reci si ascutiti, aflata intre geamurile aburite ale unui automobil am asteptat coplesita de moment in fata barierei cazute ca un tren luminat si gol sa treaca prin noaptea tacuta. Si nu am scris.
Voiam sa scriu multe. M-as fi bucurat impreuna cu voi de faptul ca viata de elev e destul de interesanta, as fi pus intrebari in singuratate la ale caror ecou auzind m-as fi ridicat si as fi raspuns. Am tacut.
Am alunecat degetele inghetate asupra tastaturii asa cum as fi atins claviatura unui pian. M-am lasat condusa de nimic. Am inceput sa tastez grabit fredonand fara sens oda bucuriei. Cantam si tastam. Mi-am revazut o parte din copilarie si nu am scris. Mi-am revazut primul sarut, am vazut cum a murit pisica sub rotile infierbantate ale masinii cu sofer nebun, m-am revazut la marginea padurii fredonand cantece si strigand de durere. SI NU AM SCRIS NIMIC DIN TOATE ASTEA!!
Acum ma vad purtand o haina simpla. O esarfa la fel de simpla. Ma vad langa acel castan, ma visez peste cativa ani mergand in acel loc golit de suflare omeneasca animat din cand in cand de cate o pisica in calduri ori de cate un caine ratacit. Toamna si vant, un soare aproape deloc prietenos si eu plangand langa copacul ce mi-a purtat tineretea si toti anii de dupa ea.
Anii mi-au sunat a cantec. Cand am fost lasa am murit, am fost moarta in planset iar apoi tot in cantec am inviat. Ma vad gandind toate acestea batuta de vant. Inchid ochii, ii deschid iarasi, ma intorc si plec.
Dau pagina...

De la autor pentru razboinicii luminii

[Perfect by nature
Icons of self indulgence,
Just what we all need,
More lies about a world that...

(Chorus)
Never was and never will be,
Have you no shame don't you see me,
You know you've got everybody fooled,

Look here she comes now,
Bow down and stare in wonder,
Oh how we love you,
No flaws when you're pretending
But now I know she...

Never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

Without the mask where will you hide?
Can't find yourself lost in your lies.

I know the truth now,
I know who you are,
And I don't love you anymore,

It never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

It never was and never will be,
If you're not real then you cant's save me,
And somehow now you're everybody's fool.]


[Noi toti simtim o data sau de mai multe ori, niciodata sau mereu , cum pamantul parca ne fuge de sub picioare, cum totul parca se prabuseste peste noi si nu simtim decat teama, furie si o arzatoare dorinta de a ne ascunde, de a fugi departe de tot. Poate ca fiecare dintre noi a simtit cum pericolul se apropie pas cu pas iar norocul este inlocuit de un esec total.
Sunt persoane si persoane pe lume... Unele cad de sus, iar aterizarea le este atat de grea incat deseori totul se termina tragic, dar unele dintre ele au forta sa se ridice iar, lucru rar intalnit. Alte persoane nu cad deloc. Ele au decazut cu mult timp in urma, iar o noua decolare le-ar fi imposibila, insa multe o fac, reusesc, si ca prin minune singure isi alunga norii de deasupra capului inlocuindu-i cu o lumina protectoare, cu noroc sau pur si simplu raspunsul la increderea lor ca luminita de la capatul tunelului va aparea.
Pe aceasta planeta micuta si neincapatoare, in aceasta societate chinuitor de incurcata si simpla in acelasi timp, unde se bat idei cap in cap, unde moralitatea pierde teren in fata cruzimii, aici, noi toti ne nastem razboinici ai luminii, insa oh! cat de putini isi pastreaza acest titlu. Dar cat de usor ei decad si ce repede se scufunda in nisipurile miscatoare ale raului.
Sunt prea putini cei ce inteleg ce inseamna cu adevarat “razboinic al luminii”, dar iata ca o sintagma invaluita in ambiguitate poate fi inteleasa destul de usor atunci cand cineva atinge acest punct, atunci cand devine razboinic al luminii.
Desi vechi cat lumea, termenul este recent dat spre intelegere, fiind consacrat totodata ca si apogeul dezvoltarii spirituale. ]
Pentru cei care sunt razboinici ai luminii ori pentru cei care incearca din rasputeri sa isi recupereze medalionul pierdut in trecut exista o carte pe care eu am citit-o si o recomand cu oarecare disperare in speranta ca suflete vor fi salvate si ca lumea va fi un loc mai bun. Titlul sugereaza tot: “Manualul razboinicului luminii”. Nu e greu sa o intelegi, insa sa o simti, sa o traiesti si sa o patrunzi e destul de dificil, insa tot aceasta lectura te invata ca luminita poate aparea din clipa in clipa si ca “Aegroto dum anima est, spes est”( Cat timp bolnavul respira exista speranta).
Pe scurt tot ceea ce ne invata acest genial manual este ca razboinicul luminii mediteaza, traieste, accepta, tolereaza, riposteaza, alege, sufera, raspunde,crede, iubeste si in sfarsit moare. El duce o lupta continua in care este posibil sa castige sau sa fie invins, insa in conceptia sa nu exista invinsi, ci fiecare este un invingator. Orice ar fi merge mai departe. Face sacrificii si nu uita niciodata de unde a plecat. Nu uita ce inseamna gratitudinea, uneori crede alteori nu, uneori spera alteori stie ca trebuie, cunoaste umilinta si vede victoria, dar la sfarsit se redreseaza si stie ca drumu-i nu este calauzit decat de o lumina.
Asadar toti luptam pentru ceva, iar daca nu reusim sa ne atingem scopul, sa ne realizam legenda personala, nu ne mai ramane decat sa zambim, sa ne simtim vinovati, eventual dezamagiti, si sa vedem partea plina a paharului crezand in continuare.
Desi varsta mea m-ar putea face de rusine cand spun acestea, risc, fiindca pana si a scrie despre ceea ce ai vazut si ai incercat sa atingi inseamna provocare. Iata ca am acceptat provocarea si sunt aici, in fata acestui computer tastand grabit fraza dupa fraza incercand sa aliniez ganduri sa ii incurajez pe ceilalti ori poate doar sa ma descotorosesc eu insami de suferinte sedimentate in sufletul meu de prea mult timp.
Am si plans, am simtit ce-i durerea, m-am simtit vinovata, dezamagita, urata, proasta, naiva, dar la sfarsit mi-am adus singura ceva ce m-a putut ajuta: medalionul sufletului. Un medalion facut din lumina ce semnifica o cale lunga si anevoioaza calauzita de o lumina incredibila.
Nu sunt aici ca sa par altceva decat sunt. Sunt aici pentru a-mi atinge un vis, acela de a scrie. Uneori trec zambind pe strada si ma gandesc la mine, si la sufletul meu, dar alteori trec golita de idei, insa niciodata nu uit de unde am plecat si ce am de facut. Noaptea aud trenuri trecand prin gara apropiata. Le sorb sunetul atat de profund si le simt parca trecandu-mi prin tunelul spiritului meu, patrunzand in strafunduri, facandu-ma sa inteleg ca trenul vietii are vagoane alese de mine si ca inainte de toate sunt razboinicul luminii ce cu speranta in priviri si-n minte spune MAKTUB (Asa este scris)

Indragostita mereu

"As vrea sa ii vad ochii Maitreyiei", asa s-a sfarsit inca o carte pe care Mircea Eliade a scris-o in asa fel incat sa nu lase pe nimeni neatins de sentimente profunde [profunde!] .

[Nu stiu altora cum li se pare insa eu cand spun ochi spun tot ceea ce inseamna om,

creatura; spun tristete si bucurie, spun lumina, speranta, incredere si iubire, tradare, umilinta, dezamagire si prietenie, complot , dorinta , chin si supravietuire, sau mai bine zis tot ceea ce inseamna trairi si sentimente umane, caci ochii ne sunt oglinda sufletului.

Deaceea si mie, ca si lui Eliade, imi place sa vad ochii mai intai de toate, si sa inteleg ce se ascunde in spatele privirilor. ]

Aceasta lucrare, "Maitreyi", m-a facut sa imi dau seama de cat de frumos sau cat de dureros este sa iubesti. Si iarasi reflectez la zilele in care citeam "Romanul adolescentului miop", "La rascruce de vanturi" ori "Printul fericit" si ma gandesc la cat de mult am fost influentata de aceste carti, povesti la urma urmei... [Povesti!!!]

[...]

Stau si plang... Nu inteeg cum e posibil... Oare de ce am renuntat la asa-zisii prieteni ai mei? Poate fiindca sufletul meu repugna orice urma de minciuna, de ipocrizie, invidie, fals. Asa ca decat sa imi arunc dragostea in gol, in prapastii primejdioase mai bine o revars peste o carte, carte ce tot mie imi va inapoia dragostea, insa transformata. Voi continua sa citesc, sa ma cufund in abisul cartilor, sa fiu eu protagonista ori naratorul.

Deseori ma trezesc, in nopti cu luna "aruncata", parca, din somn. Cartile ma cheama... si nu oricum, ci prin vise, si iata, ca si eu, ca prin vis, ma ridic, calc pe podeaua rece, care ma trezeste brusc, aprind lampa, imi iau stiloul si incep apoi continui fara rasuflare sa imi astern vise intregi pe jurnalul cu coperti vanate de timp si file aromate cu asteptare care ma face sa mai vreau o data sa evadez din casa si sa ma duc la furat de cirese, sa strabat 20000 de leghe sub mari incercand sa aflu de ce in casa bunicilor e mereu cald si placut, si de ce pe ulita copilariei Olguta si Otilia au uitat sa apara.

De cate ori vad jurnalul, inghit in sec, inchid ochii si imi dau seama ca il iubesc pe Robinson Crusoe mai mult decat pe Croitorasul cel viteaz, care -dupa o serie de cugetari- nu e deloc viteaz, fiindca ce a facut el nu era crima, si ca singurul "criminal" din copilaria mea este lupul. Realizez ca ma arde o dorinta de a fugi urgent in Alaska, in cautare de noi aventuri, ori sa inot pana in strafunduri cu Mica Sirena, sa vedem de acolo, de joc, impreuna, cum Moby Dick devine prada pentru oamenii bicentenari; or poate nu as vrea sa fug nicaieri, poate ca tot ce vreau e sa ma asez pe scaunul batran la masuta prea patata de cerneala si sa incep sa umplu pagina dupa pagina cu ganduri si trairi de adolescent miop.

Am amintiri incepand cu varsta prea frageda la care am deschis prima carte. Oooohh.... pagini fine, miros de cerneala, aspect placut... : [...] Iar apoi cartile au devenit caramizi din zidul amintirilor mele, diapozitive din filmul vietii mele. Mi-ar fi greu fara ele. Da. Recunosc. Mi-ar fi prea greu fara Mircea Eliade, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Ionel Teodoreanu, Gorge Cosbuc, Vasile Alecsandri, Nichita Stanescu, Mihail Sadoveanu, Emily Bronte, Paulo Coelho, Liviu Rebreanu si toti ceilalti pe care i-am "cunoscut" sau care urmeaza sa ii "cunosc".

Il iubesc pe artistul din Teodoreanu, cel care transforma cuvintele in metafore, si face din nimic ceva maret. Ii multumesc lui Creanga fiindca datorita lui mi-a fost dat sa traiesc o copilarie vesnica. Nu voi uita ca Sadoveanu m-a imbogatit spiritual, si nici ca psihologia/filosofia lui Eliade, Rebreanu si Coelho mi-au oferit o alta conceptie despre tot ce ma inconjoara, despre...Univers...

Nici nu stiu cum sa inchei... Defapt, sunt in extaz [ Oooo da...!!] Sufar de insetare si tremur de bucurie fiindca am putut sa imi deshid iarasi ochii si sa las acea sclipire sa cada aici.

[...]

Iarasi plang.Insa sunt lacrimi de fericire. Mi-e dor de privire. As vrea sa vad ochii... Ba nu. Poate ca ar refuza sa imi ofere o privire. Ma asteapta o carte. :) Ma arunc intr-o alta aventura, caci multe si frumoase sunt caile pe care te poarta dragostea...ma rog, cartile.

The guide book of the Light Warrior

'In the out of the west beach of the village there is an island and on it there's a huge temple, full of bells' , said a woman.
The boy noticed that she was wearing weird clothes and her head was covered by a veil. He has never seen her before. ' Did you visit that temple?' , she asked. 'Go there, and tell me how it seems to you.'.
Attracted by the woman's beauty, the boy walked to the indicated place. He sat on the sand and scanned the horizon with the look, but he didn't see anything excepting the ordinary landscape: the blue sky and the ocean.
Dissapointed, he went in a close fishermen village and there asked about an island and a temple. ' Oh, it existed a long time ago, in the time of my grand-grandparents ' , said an old fisherman. 'There was an earthquake and the island sunk in the sea. But even though we cannot see the island, we still can hear the bells in the temple on it when the sea makes them swing, there, in its depth.'
The boy went back on the beach and tried to hear the bells. He staid there the whole afternoon but he didn't manage to hear something more than the sound of the waves and the shouts of the sea-gulls.
When the night fell down, his parents came to look for him. Next morning, he went back to the beach. He couldnt imagine that a beautiful woman was able to lie him. If she had returned he would have told her that he didn't see the island, but he heared the bells in the temple made to move by the water.
The boy stayed every day on the shore of the sea trying to hear the bells. He wasn't interested by the school and by his friends anymore. Despite de fact he didn't manage to hear the bells in the temple, nonetheless, he managed to learn new things. He realised that as much as he listened the sound of the waves, his attention didn't seem to be diverted by them.

[...]
After almost a year, the boy thought ' maybe these men are right. It is better to grow up and become a fisherman, to come here everyday here, on this beach, because I'm starting to like it. '
[...]
The boy was happy - and only how a child can - he felt himself full of gratidute for being alive. He knew that he didn't loose his time for nothing, because he learnt how to reflect and how to venerate the nature.
And then, because he was listening to the sea, the sea-gulls, to the wind and the palm leaves, to the voices of his friends, he heared the first bell sound. And another one, and another one, untill, luckily, all the bells of the sunk temple were ringing.

TO BE CONTINUED...

O viata de lemn

I'm falling down

Try and stop me

It feels so good to hit the ground

You can watch me

Fall right on my face

It's un uphill human race

And I am falling down

(Falling down by Avril Lavigne)

Ma duc rar pe la bunici. Ultima oara cred ca m-am dus acum vreo 2 ani. Tin totusi minte un moment din copilaria mea care m-a marcat . Prin spatele casei, ascunsa in perete, am descoperit o usa in timp ce ma jucam de-a "v-ati ascunselea" cu verii mei. S-a deschis usor, desi nu fusese folosita de multi ani, si in spatele ei am gasit o scara. Ducea spre pod si, teoretic nu era nici secreta si nici deosebita.

Era o scara din lemn de cires, spiralata, cu balustradadin fier forjat. Capatul inferior al balustradei se rasucea armonios intr-un trandafir negru si prafuit, pe cand cel superior forma un corb lucios.

Stalpul era de piatra si in el erau sculptate flori la baza si pasari pe top... Primii pasi pe praful de pe trepte au scartait, dar nu cu zgomot, ci mai mult melodios. Era impunatoare si abia ii atingeam balustrada. Mirosea frumos, a cires si a vechi, dar ma simteam ca intr-o livada de ciresi infloriti.

Tarziu mi-am dat seama ce importanta poate avea o scara. ea e simbolul evolutiei sau al descresterii, al binelui si al raului, al antitezelor in general.

Scara e doar o viata de lemn, pe care inaintezi greu, obosesti si cazi foarte usor. Scara iti este suport spre mai sus, dar e si cea care te loveste cand cazi. Scara e ca un om, cu bune si rele...

Si stau si ma intreb... ce-ar fi daca scara de la bunici nu ar fi limitata la un corb si la un trandafir? Cum ar fi sa am o scara de cires fara prime si ultime trepte? Sa fie doar trepte care sa duca cat mai sus. Sa fie trepte de pe care cand cazi sa nu atingi pamantul.... O scara utopica, precum un polimer al scarii din copilaria mea... .

( Weekend Magazin - art. " O viata de lemn" by Miruna Stan )

Felicitari celor ce vor gasi asta

Anuntati-ma daca inca mai exista persoane care citesc carti, fac bloguri interesante, asculta muzica interesanta si care nu consuma oxigenul degeaba.