Desigur. Toata lumea stie ca e primavara, se simte.
"Intrasem in vortexul primavaratic dupa o perioada de suferinta, dar cand soarele mi-a inundat sufletul, cand am vazut iarasi acel cantec albastru inmiresmat de parfumuri colorate m-am vindecat miraculos de repede. Ma trezisem dintr-un somn imaginat doar prin duhurile negre din mintea mea si paseam cat de repede puteam indreptandu-ma grabit spre ceea ce se numea casa bunicilor. Era la fel ca intotdeauna. Ma astepta castanul meu la poarta, incarcat de muguri. Un gand imi trecu fulgerator prin minte, imi imaginam ca peste cativa ani imi voi putea face un leagan in crengile sale. Era o curte curata, intinsa. Pamantul proaspat sapat si nivelat se usca in soare. Paseam pe o alee dura cu dezgust in ideea ca as fi fost mai fericita daca in loc de betonul acela ar fi fost ca altadata, iarba. Pe partea stanga a aleei visinii copilariei mele isi purtau resemnati mugurii care peste putin timp aveau sa porneasca un razboi ce nu se incheia decat cu un armistitiu de flori si albine. Spre partea dreapta, de-mi intorceam privirile, as putea sa jur ca inima mi-ar fi tresarit de fericire galbena caci narcisele ma cuceresc an de an. Mereu la fel in splendoarea lor atat de simpla dar atat de importanta atunci cand ele se gasesc langa casa bunicilor. Casa ce miroase in fiecare primavara a zambile, si in fiecare vara a crini. Casa cu crizanteme elegante in fiecare toamna ca niste dame intretinute, si flori de gheata pe geamuri in diminetile fiecarei ierni din copilaria mea.
Dar acum soarele ardea. Ma vindecam doar amintindu-mi cum imi culcam papusile in capsuni sau cum ma jucam cu cainele ce-mi parea un detinut inchis nevinovat, ori cum intindeam capcane pentru pasari in corcodusul vietii mele, copilariei mele. Inaintam pe aleea aceea si imi doream sa nu se mai termine. Mi-as fi purtat pasii la infinit perindandu-mi ganduri cu bucle blonde peste acel intreg tinut nemuritor ingradid de hotare cu flori de zarzar si pene de randunele. As fi intins mana spre un cer prea albastru in cautarea unui cumulus nimbus de poveste doar pentru a-l strange macar o data in mana, sa-i dau forma pe care o doresc eu si apoi sa suflu si sa-l imprastii ca pe o papadie vesela si efemera din iarba de langa casa bunicilor..."
Si bineinteles ca asta as fi scris intr-o clipa de romantism sustinut. Dar nu. Nu pot fi nici nostalgica si nici nu inchid ochii prefacandu-ma ca totul este perfect, ca viata miroase a narcise si zambile si ca fiecare mic dejun are ca element principal lapte indulcit cu miere. Nu. Astea sunt subiecte de amintiri din copilarie, cu aventuri limitate de gardurile cu muschi si licheni din curtea bunicilor, sub ochii parintilor si ochelarii bunicii, sub zambetul placut al bunicului si latratul cainilor disperati. Aflu zilnic ca cineva e pe moarte. Deja mi se pare ceva obisnuit, face parte din stirile diminetii. E ca si cafeaua de la micul dejun, aproape indispensabila, deci.
E primavara, e frumos, e soare si iarasi vom vedea tute cu rasini si fete vomitive taraindu-si tocurile si fesele celulitoase pe strazile minunatului si adorabilului nostru orasel, nu-i asa?
Dar cine sunt eu ca sa comentez cand eu nici macar nu port D&G sau JimmyChu.
Si, nu-i asa, fiecare are cate o afinitate, eu am mai multe, dar nu pentru colegul de clasa care ne impute cu prezenta si nici pentru Becali care nici macar nu a stiut cum sa isi rezolve problema cu BMW-ul cat mai subtil ci si-a afisat stupiditatea de machedon pe toate posturile de televiziune; ci pentru actori romani formidabili, cum ar fi F. Piersic si A. Duban, pentru H. Prigoana care la varsta sa vorbeste mai bine decat tatal sau, M. Radulescu ce a scris o carte, si in sfarsit...ii iubesc pe toti cei care inca apreciaza cartile si teatrul de buna calitate.
Nu vreau sa par un smart ass tastand in disperare aici. Regret ca nu am mai scris de atat de mult timp, insa a fost reflux si imaginatia m-a parasit.
Pana data viitoare propun sa va intoarceti la "tablourile din copilarie ce isi perinda naftalina peste ganduri cu bucle blonde"...
