Testament

Ca un real blogger ce sunt am jurat frecventare zilnică a locului de muncă, articole multe şi frumoase şi bineînţeles, nu m-am ţinut de cuvânt. Nu am regrete profunde acum, urmărind trecutul în note retrospective. Deşi aveam o listă bogat încărcată cu lucruri pe care aveam să le fac in viitorul apropiat şi nu numai am ajuns la concluzia că nu mai am nevoie de nimic în condiţiile în care voi muri în curând. Nu mi-a zis-o nimeni, nici nu simt vreo briză de sfârşit răvăşind cotoarele de măr din stânga darrrrrr...ţin la ideea că nu mai am mult.
Dacă acum două luni înghiţeam apă fără nici cel mai mic menaj în speranţa că la un moment dat se vor coordona şi membrele mele şi voi înnota, iată că în prezent ştiu să înnot dar probabil sufăr de o otită. Sub cheie ipohondrică vă anunţ că până şi respiraţia plantelor e un teribil curent pentru mine ce-mi agită tot capul.
Nu imi pot face un testament referitor la bunuri ce le las drept moştenire urmaşilor fiindcă de bunuri materiale duc lipsă iar de urmaşi idem. Cu alte cuvinte tot ceea ce deţin eu se rezumă la parola unui cont ce mă ajută să intru pe diverse pagini, inclusiv pe acest blog; o tonă de nesimţire, bun simţ doar în visele când eu sunt victimă, un bagaj de cunoştinţe destul de aglomerat şi, evident, sute de secrete şi idei pe care mulţi le râvnesc.
În condiţiile în care nu pot anunţa parola conturilor mele sub nicio formă, nu pot da nesimţire altora şi nici cunoştinţe colorate , vă las extrem de puţin bun-simţ cu care să vă ştergeţi undeva căci oricum bunul simţ e ca şi cheia de la cutia de bere după ce o desfaci: inutil.
În concluzia acestui Pseudo-testament al ipohondrului din mine vă anunţ pe voi, zero cititori, că vă las ca moştenire NIMIC. Da, un mare, frumos, dulce, util, armonios, echilibrat, ingenios, cu multe calorii şi care nu transpiră NIMIC.

Moarte usor-chinuita

Nimic nu se compara cu o moarte usoara, dar nu voi mai putea avea parte de asa ceva fiindca tin minte ca mi-a zis cainele ala de ciocolata "mori tavalindu-te in chinuri!!" si brusc am simtit ca blestemul era un fel de tatuaj ca alea cu Mickey Mouse de la gume de 500 de lei.

De curand am avut un fel de amintire din viitor. Eram la priveghiul meu, de fapt...la priveghiul a ceea ce mai ramasese din mine: un fel de salam...o adunatura de oase sfaramate si muschi pisati in forma de rahat. Apoi , deodata, luata de vant zboara o hartie dinspre geamul unei toalete. Uda fleasca, imputita si delicios de jegoasa cum era inca mai lasa sa se zareasca scrisul de pe ea. Era un articol de ziar in care era relatata aventura ce m-a dus la moarte. Am inceput sa citesc si mi-am dat seama ca eu am murit mult mai spectaculos decat Mickael Jackson sau decat vreun cioban din Cracanatii din Deal care a dat in primire in timp ce se dezvirgina.


Din ce am inteles eu ma dadeam in leagan undeva pe malul unei ape. Si cum ma dadeam eu peste cap cu leaganul mi-am dat seama ca s-ar putea sa trag curent daca am urechile descoperite asa ca am luat mainile de pe bara leaganului si le-am pus la urechi. Singura problema e ca am cazut in cap si da, mi-am rupt gatul. Nu stiu daca ma durea fiindca oricum eram beata critza de doua saptamani, important e ca a venit o inundatie si m-a luat la plimbare in josul raului pana la un pod. Acolo am dat cu capul de o teava, de fapt, mi-a intrat teava in ochi si a iesit pe partea cealalta cu tot cu creier. Am injurat de toti sfintii si poate ca din cauza ca faceam galagie a aparut un gunoier care m-a luat de acolo chiar cand ajunsesem la refrenul de la melodia cu "Old McDougle had a farm...eeee-aaaahhh-eeeee-aaahhh-oooo". S-a enervat ca aveam parul lipit de o cizma botita de pe acolo dar pana la urma s-a descurcat. Spunea ca ma ia sa muncesc impreuna cu el dar i-am spus ca nu vreau sa imi stric manichiura - sau ce a mai ramas din ea. Inca eram beata dar cica am ajuns la o platforma de gunoi carea putea a naibii de ingretosator, atat de rau incat gunoierul a facut stop cardiac. La naiba. A trebuit sa astept o vesnicie pana au venit pasarile sa ii manance ficatii si ochii si pana a putrezit de tot, ca sa nu mai stea pe mine fiindca atunci cand a murit nenorocitul el ma tinea in spate si ghici pe ce parte a cazut. Pe spate, da...dar ar fi cazut pe fata daca nu i-as fi legat eu sireturile de la ghete. In fine. Am facut cunostinta cu tot felul de pasari care faceau sex pe mine, cu tot felul de animalute necrofage care si-o trageau rapid prin parul de pe pieptul gunoierului, si chiar si cu furnici. Cu cele din urma chiar m-am imprietenit bine, sau cel putin asa scria in articol, ca cica ele s-au bucurat ca si-au luat si bonus dupa ce l-au curatat pe amicul ala al meu de pe mine - le-as fi dat mai mult dar nu au reusit sa isi ia decat un picior si jumatate.
Intr-o zi cand stateam si faceam plaja langa o coada de peste a aparut un caine turbat care facea spume. Am crezut ca-i vreo farsa de 1 Aprilie si l-am luat la misto cu "Hai , coaie...Razi de mine, ce naiba...Crezi ca-s moarta sau ce? Inca mai gandesc, bah putza!". S-a enervat si de draci a incercat sa ma sfasie. Dupa vreo doua ore de tavaleala am inceput sa-mi revin si mi-am dat seama ca m-a scapat intr-o groapa adanca si ca imi intrase in gat o conserva. Peste cateva zile a aparut un fel de excavator si ne-a luat pe mine si pe prietenii mei, pempersii si tampoanele de acolo, si ne-a dus intr-un cuptor. M-am panicat putin fiindca eu fara crema de plaja nu voiam sa ma duc acolo dar pana la urma am ramas prinsa cu dintii de usa. Am cazut fiindca ma dezhidratasem si devenisem pufoasa. Semanam cu ceva bun de mancat cred...caci m-a gasit o pisica pe jos si m-a inghitit. La cateva ore m-am trezit intr-o tavita pe care scria "Kitty" si langa mine era un fel de chestie lunga si alba...zicea ca-l cheama Limbric. Nu am apucat sa ii spun ca imi place numele lui fiindca nesimtita de matza mi-a luat buletinul din buzunar. M-am cam suparat pe ea, ce-i drept, dar dupa aia m-am bucurat ca asa a fost fiindca au venit o gramada de reporteri care imi strigau numele si nu le venea sa creada ca eu sunt. Pacat ca imi trecuse betia de tot fiindca atunci mi-am dat seama ca pisica a ras de mine si m-a facut in forma de parizer. De nervi m-a apucat somnul...

Si articolul s-a terminat. Am luat bucatica de hartie, m-am sters la fund cu ea si cand am aruncat o privire mai intr-o parte am vazut doi mosnegi cu grebla in gura stand la barfa si spunand ca defapt eu am avut o moarte foarte usoara, fiindca am facut infarct cand am vazut un OZN in timp ce ma dadeam in leagan.

Asadar, unchiule, sa nu te superi pe mine ca iti scriu abia acum, dar a durat ceva pana am desfacut bagajele. Mai tarziu joc baschet cu Sfantul Petru. Sa stii ca am murit in chinuri, asa cum a vrut cainele ala de ciocolata.

Iti trimit un mozol cu herpes.
A ta nepoata,
Smintita

Nu e loc de regret

Si ce daca vine primavara? Sunt de acord, o sa fie soare atat afara cat si in sufletul meu. Poate ca in felul asta voi putea da uitarii ceea ce acum ma inconjoara ca zidul unui lagar a carui usa de evadare e zidita si aproape imposibil de gasit. Lumea va fi inundata de bucurie, de soare, caldura, pasari, vegetatie si o prospetime divina, dar asta nu inseamna ca voi scapa de EI, cei care imi fura din libertate. EI sunt asemenea unei usi de dulap sau a unui pantof, sunt intr-o rutina groaznica de mult timp invartindu-se in cerc, negasindu-i capatul fiindca, evident, acesta nu exista. Ma chinuie teama cand meditez asupra LOR, cat sunt de incuiati... Poarta permanent in nari si in gene un aer plin de refuz pentru nou. Ma repugna orice vorba de-a lor, ii iubesc cumva, fara sa imi pot explica, am ajuns sa cred ca au un caracter dual caci uneori sunt adorabili, alteori as prefera sa nu fim in acelasi loc, in acelasi timp.
Sper sa ma insel cand spun ca EI traiesc in prezent cu ideea de trecut, motto-ul LOR fiind "cum am crescut eu vei creste si tu". : . Raman fara cuvinte...ma pierd in fiecare zi iar astazi, scriu acest articol in disperare, in ideea ca peste nici 4 ore voi intra in acel loc de unde ca sa iesi trebuie sa fii bun, scoala, un centru de colectare a tineretii noastre. Dar chiar si asa, o parte din mine se bucura ca vacanta aceasta trista s-a incheiat si vom calca din nou pe parchetul din clasele cu aer sadic.
Cu acest articol cred ca dezamagesc pe multi. Imi doresc sa nu fi avut taria sa il scriu, dar iata! E aici... Ma bucur ca am putut, ca am acceptat provocarea, ca am avut forta si visez sa am putere sa rezist si sa nu il sterg.
Moi, je ne regrete rien...

Tortura

Promit sa nu mai calc in parcul din acest orasel gri si nici macar sa nu mai inspir mirosul florilor teilor in mai cand pasesc prin apropiere ori sa ascult strigatele pasarilor intemnitate ce dispera din spatele a doar catorva gratii ce le rapesc libertatea. Ma deprima. Azi dimineata am trecut pe acolo. Paseam absenta, nefiind atenta la ceea ce era in jurul meu, singurul lucru care ma pastra treaza era acea tentativa de iarna in gerul ei si in vantul ei uscat care imi biciuiau obrajii obositi.
La un moment dat m-am trezit brusc, ca si cum m-as fi trezit dintr-o hipnoza, si am privit in jurul meu stupefiata. Priveam cerul acela sec, gol, simplu de pe asfaltul prea rece si ostil, strain mie. Arborii isi purtau goliciunea resemnati, iar amintirile mele legate de frumoasele lor frunze de vara pareau ca devin cenusa in inutilitatea lor. Tufe de trandafiri morti parca, sub frunze uscate, alungau putina culoare care poate cu ceva noroc s-ar fi putut ratacit prin parc.Pasarile disparusera de mult. Brazi inveliti in plastic drept protectie pentru iarna ma repugna de fiecare data. Dar poate ca doar de as fi inchis ochii as fi uitat de acel gri si de monotonia aducatoare de moarte a acelui parc, as fi uitat de ciorile ce prevesteau furtuna in norii aspri si as fi facut abstractie de gerul din pietrele, daca nu as fi fost cu totul si cu totul coplesita de adevarata batranete a parcului: oamenii. La ora 10 dimineata, in frigul lui februarie batrani taraiau sosoni si bocanci lasand urme de batranete si durere pe fiecare piatra, pe fiecare banca, in fiecare umbra. Daca mai demult credeam ca e imposibil sa nu zaresti cel putin un zambet iata ca am atins culmea absoluta, in dimineata aceasta in care nu vedeam decat un fel de violenta si bocet in fiecare privire, respiratii grele, amintiri ce apasa. Am grabit pasul, mi-am facut Sfanta Cruce cand am trecut prin fata Catedralei, am coborat la subsol si am aprins o lumanare pentru vii si una pentru morti in ideea de a scapa de povara. Dar mi-a fost si mai greu dupa aceea. Am iesit din parc cu o viteza imaginara, nu m-am uitat in urma. E ca un lagar de concentrare, dar nu al evreilor, ci al sufletelor pline de cicatrici. ~Gandeam ca era nepotrivit ca eu ori cei de varsta mea sa ne plangem de neputinta, primejdie, durere, scarba de tara si familie fara sa fi trecut macar o data printr-o lupta, fara sa fi stiut macar o data ce e aceea greutatea ori fara sa avem o cicatrice care nu ne lasa noaptea sa dormim.~ Batranii aceea veneau sa isi verse cumplitul si absolutul in bolul ce statea in centrul Mesei Tacerii, o masa nu cu douasprezece scaune, ci cu o infinitate, un scaun pentru fiecare indurerat. De aceea promit sa nu ma mai apropii de parcul acela in dimineti precum cea a zilei de 2 februarie 2009.

A nu se citi

Nu am mai scris de mult timp. Probleme? Nici gand...
Ma simt bine asa. Geamuri aburite, betisoare parfumate, ceai de capsuni cu menta, o carte buna, muzica buna...astept sa vina iarna.
Bacovia imi bantuie sufletul. Imi vreau un prieten alaturi caci altfel simt ca ma sting.

Furtuna

Trece zi dupa zi si simt ca ma string usor si sigur. Nu mai am inspiratie, ma pierd aiurea in fata calculatorului, gandurile imi sunt ravasite, si emotia se manifesta printr-un tremur ciudat.

Sunt coplesita.

Ascult la nesfarsit o melodie cantata de Amy MacDonald numita "This is the life".

Vibreaza si sufletul in mine cand ma gandesc ca nimic nu e intamplator.

Zilele trecute am avut cateva clipe fericite. Am gasit o persoana care bea ceai verde, gandeste si vorbeste mult si seamana putin cu mine. Am fost fericita cand am aflat ca cineva se gandeste la mine si ca imi iubeste talentul in pictura. Inca vibrez. Nu e intamplator sa ma gandesc la ceva si apoi sa aiba loc, nu e intamplator ca intre sutele de mii de persoane care sunt pe internet sa gasesc cateva care sa ajunga sa insemne mult pentru mine.

Desi trista , sunt fericita. Nu cer multe de la viata. Vreau doar soare in fiecare zi, un suflet calm, impacarea ca cineva se gandeste la mine si ca zilele nu trec degeaba, ca am facut cate ceva bun.

Inca ascult melodia aceea...Raman fara cuvinte de incheiere si realizez ca am aberat in acest articol...

Simt ca mintea imi e cuprinsa de o furtuna. Lupt pe doua fronturi si nu castig nimic. Si ce?

Ma am pe mine si gandurile mele.

S.O.S

Persoanele neinteresante nu prezinta nici un interes pentru mine.Nu trebuie sa fii EMo ca sa fii interesant, sau sa injuri orice numai pentru a parea o specie superioara celei homo sapiens sapiens.In caz ca faci asta nu reusesti sa trezesti interesul nimanui si ramai acelasi ignorant dintoteauna.
E la moda sa fii "cool" ? E "misto" ca baietii sa se imbrace ca niste fete,iar adolescentii sa para niste tocilari? Eu cred ca nu, dar ce conteaza parerea mea?
DA, sunt teribilista insa pastrez valorile morale si inca nu am uitat ce este o carte, un film bun, o tema facuta corect (nu copiata), muzica buna (exceptand manelele, care din punctul meu de vedere sunt doar imortalizari ale prostiei romanilor).
Nu critic, nu judec, imi plac doar persoanele care au ceva in cap si cu care poti vorbi despre lucrurile mai sus amintite.




↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓ ↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓ ↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓ ↨↓↨↓↨↓↨↓↨↓

TU CE CREZI?
¦FRAIERII MERITA O A DOUA SANSA?
¦EMO(tional) E UN STIL DE VIATA SAU UN FEL DE A PAREA MAI PROST?
¦MANELE SUNT ZGOMOT SAU MUZICA?
¦E CAZUL SA NE RESEMNAM SAU TREBUIE SA LUAM MASURi IMPOTRIVA DEGRADARII
SOCIETATII?