Gândurile cresc pe lângă mine

1 septembrie, prima zi de toamnă. Aş vrea să vad celebrele frunze ruginii din cântecele vechi, să văd vreun stol în V ce-şi duce zborul spre sud. Aş vrea să pot fi şi eu romantică, visătoare la fiecare adiere de vânt şi melancolică atunci când văd stele pe cer în miez de noapte, dar nu, nu pot.
Sunt de-o nesimţire crasă; râd când văd femei amorezate de flori şi chestii lipsite de orice urmă de artistic. Mă tăvălesc de râs când le văd visătoare în cu totul alt sens decât ar trebui, gen relaţii cu bărbaţi fatali, nuntă de vis, călătorie plină de romantism în Paris.
Nu înţeleg nicicum asemenea comportament privitor la anotimpuri. Văd în toamnă doar sursă de inspiraţie, un prilej de a schimba ceva, temperatură ideală, perioada când poţi combina cele mai interesante haine, peisaj artistic, spirit de boem. Atâta tot. Tot ce pot face e să cânt şi să scriu despre cât de frumos e fii tânăr şi despre cât de aiurea e să fii ilegal şi limitat de o familie, de un oraş şi o ţară.

Cald vs. Rece

Mi-am luat o vacanţă neoficială ce s-a dovedit a fi perfect binevenită în contextul unei veri cu temperaturi gen iad. Întotdeauna am admis că am un dram de nebunie în sânge, minte şi spirit însă înclin să cred că nebunia nu mă determină încă să rămân la 60 Celsius în faţa unui monitor de 17'' cu un ventilator ineficient în frunte care în loc să răcească aerul pare să-l încălzească mai rău şi cu o unitate în urechea stângă ce seamănă cu cireaşa de pe tort, transformă răcoarea conservată dimineaţa când astrul ucigător pe nume Soare încă nu răsărise, într-o caniculă copleşitoare.
Nu vreau să fiu monumentul de destoinicie, perseverenţă, eficacitate, voinţă şi putere a umanităţii, motiv pentru care am refuzat să mă mai apropii de caloriferul încins de-i spun toţi calculator. Am preferat să îmi trăiesc viaţa socială mergând la ştrand pentru înot, ieşind cu prietenii seara şi citind ziua în camere reci, întunecate, delicios de primitoare pentru cărţile cu vampiri ce se lasă citite numai în compania unui suc rece cu gheaţă rece ce împreună mă fac să tresar de fericire că există cuvântul RECE.
Cu alte cuvinte, îi previn pe ai mei zero cititori că articolele vor fi rare şi plictisitoare, asemenea acestuia. Nu am mai scris de o săptămână şi singura impresie pe care o am despre perioada trecută se rezumă la ideea ca vara nu există decât CALD şi FOARTE CALD.

18+

În afară de faptul că dacă mă vezi pe stradă îmi dai 20j de ani şi Sindromul Down nu credeam să mai am şi altă problemă. Dar zi de zi observ cum blestemul vacanţei câştigă teren şi îmi sfâşie orice dorinţă de a mai trăi ceva palpitant. In realitate am văzut până acum 15 ierni şi mă simt ca un minor cu o greutate legată de gât, obligat să se sinucidă aruncându-se de pe San Francisco's Golden Gate Bridge.
E vacanţă şi e a naibii de tulburătoare liniştea asta atunci când suferi de vârstă prea mică. Trăiesc un gri apăsător cu tente de plictiseală bolnavă în care singurele somnifere ce mă trimit în vise cu insule şi petreceri sunt nişte cărţi, un calculator obosit şi un televizor.
Şi asta e prima sâmbătă în care chiar regret că altădată spuneam că mă bucur de vârsta pe care o am şi de felul în care viaţa mea decurge; regret fiindcă nu pot să merg la o petrecere, se împart pijamalele înainte de doişpe, beau suc de portocale şi mănânc gogoşi dând în demenţă la TV pe motiv că nu pot ieşi căci o furtună se apropie...ca melcul.
Zi de zi stârnesc adrenalină vânând muşte prin cameră şi meditând la nimic. E frumos să te gândeşti la nimic, mai ales atunci când faci NIMIC. Simt atunci când înnebunesc, îndeosebi când sunt mai rău decât penibilă căci, iată, scriu cu diacritice. Dacă nu eşti "mare" nu poţi merge în Vamă, nu poţi fuma, avea petreceri, nu poţi să ţi-o pui cu prietenul şi nici să ai mofturi ori pretenţii. Dar cel mai rău e că nu ai voie să vrei, nu ai voie să poţi, să ceri, să indrăzneşti. Nu ai voie să gândeşti ori să visezi.
Refrenul cu "nu ai voie să..." mi-a spart timpanele în draci şi dacă mă întrebi de vreau două dopuri o să spun "NU!! Dă-mi 3 ani în plus, o maşină cu tot cu chei şi leave me fucking alone!".


P.S. De ceva timp îmi clădesc un regat cu viaţă boemă dincolo de graniţele viselor din somn.

Eu si cu mine

Ai 15 ani si , teoretic, o intreaga viata inainte. Mergi la un liceu plin de contraste, iar in clasa ta jumatate din colegi par ca ar fi trait la zoo mult timp. Inveti doar fiindca asa ai fost obisnuita pana acum, te plac profesorii, ai antipatii cu carul in randul colegilor, critici non-stop "star-urile" si "VIP-urile". Chiulesti ocazional, nu ai fumat deloc pana acum, cu toate ca multi dintre prietenii tai fumeaza... Iti place sa razi doar ca sa acoperi supararile ce te chinuie zi de zi. Acum ceva timp ti-ai luat ochelari cu lentile roz si inca te mai gandesti ca te vor face sa uiti de certurile cu parintii si de cele cu sora ta. Nimic nu iti iese asa cum ai vrea, crezi ca Universul conspira impotriva ta, ai o mare durere de burta si nici nu stii ce mai vrei...

Ai inventat pana acum sute de titluri de carti pe care ai vrea sa le scrii dar tu tastezi de un an si ceva pe un blog articole care asezate intr-o ordine speciala devin TU.

Te lasi dusa de vant, razi doar ca sa nu plangi, mananci doar ca sa nu spui ca nu ai facut-o, te duci la scoala ca sa pleci de acasa...

What else could you wish for?

Aberatii

Ce noroc. De maine incep cele doua saptamani de foc. Teze si teste. Multe. Prea multe. In lipsa de antrenament risc sa esuez si sa naufragiez pe insula notelor ce nu ma satisfac. Simt ca nu reusesc sa imi traduc gandurile. Sufar refluxul figurilor de stil si al imaginatiei debordante si resimt fiecare centimetru cu care se departeaza acestea de mine asa cum, poate prea putini m-ar intelege. E ceva ce se numeste teama de nimic. Pur si simplu e o stare asemanatoare cu eruptia unui vulcan de gheata, sau un rau de gheata in desertul Saharei. E ciudat sa stii ca desi ai putea face mai mult totul se limiteaza la ceva banal, lumesc si perfect nedorit.
Suntem elevi pentru a trai asta. An dupa an, pana la sfarsit, totul e prin ochelarii profesorului mai batran, sub tocurile profesoarei elegante si intre ochii mai mult sau mai putin invidiosi, destul sau insuficient de placuti si prietenosi ai colegilor. Daca nimic nu ar gravita in jurul scolii si a catalogului nu am mai fi aici. Chiar daca de cele mai multe ori ne zbatem pentru a schimba ceva, si plangem din cauza unor rautati sau manevre ascunse, tot noi suntem cei ce ne aducem aminte nostalgic de anii in care de prea multe ori transpiram si tremuram timp de cincizeci de minute regretand ca in loc sa invatam o simpla lectie am preferat sa ne facem manichiura sau sa punem sireturi la bascheti.
Tind sa cred ca ajung victima convingerii ca DA, e minunat sa fii si tanar si elev in acelasi timp.
Intr-un exercitiu de imaginatie as putea da un ceas virtual cu cativa ani mai tarziu si sa vizualizez scene, nu numai din viata mea, ci si din viata celorlaltor colegi ai mei.
Toti adulti. Au si uitat de ce au trait candva. Anii aceia sunt ascunsi intr-o ceata imposibil de patruns. Au uitat ca demult aveau talente dragute, ca aveau vise, aspiratii, dorinte si prieteni. Nu mai stiu ca atunci erau capabili de multe, ca aveau lumea la picioare chiar daca erau sub ea. Apusul era colorat nu alb-negru ca acum. Viata avea gust dulce si miros placut, acum nu are decat un gust de plombe si miroase a fum de tigara si a tus de imprimanta. Isi cresc copiii ingropati in datorii, isi lasa varsta sa fie tradata de cearcane si supraponderabilitate. Isi pierd controlul si tipa in disperare cand ceva le perturba acel circuit infinit de ganduri seci si limitate.
Urasc tipul asta de adult pana la limita inferioara a nebuniei. As zgaria cu unghiile sute de table numai ca noi, cei ce suntem astazi copii,adolescenti si tineri, sa nu degeneram si sa ajungem adulti. Astfel de adulti: cu idealuri spulberate, vise darmate, accese de stupiditate si viata de sclav.
Desi nu imi place sentimentul de ura, il simt acum in gura, amar, sub un alt aspect al urii.
Asadar, refuz sa il urasc pe Cuza. Ii multumesc cum pot eu mai bine si apreciez ca a facut invatamantul obligatoriu fiindca asa am intalnit persoane deosebite, si nu numai eu, ci si ceilalti, au sansa de a deveni deosebiti.

Nu pot sa tastez ceea ce simt in clipa asta. Las articolul in aer...Somn usor

Aplauzeee!!

Planurile facute cu ceva timp in urma s-au transformat in realitate, iar acum, ma vad in stare sa iau un marker in mana si sa colorez pe harta drumul de la Tecuci pana la Bucuresti si sa marchez cu niste X-uri locurile pe care le-am vizitat. In randurile ce urmeaza nu voi face decat sa scriu despre ce am vizitat si ce am trait acolo.
Prima oprire: Palatul Cotroceni. Perchezitie la intrare, condusi de un ghid pana la intrare, am luat bilete, am lasat bagaje la garderoba, am incaltat papuci si am pornit aventura in palatul prin care s-au perindat atatia regi. Sali peste sali, scari, marmura, goblen, piele, nuc si abanos, pian, pianina din carapace de broasca teastoasa. Tapet pe pereti, paturi uriase, ceasuri, aur si bronz, argint, bun gust si rafinament. Biblioteca m-a coplesit, 5000 de volume fiind acum ceva timp, acum ramanand doar 3000. Salonul norvegian plin de lemn si cu o soba in colt, salonul florilor - preferatul reginei Maria, sala de receptie, holul plin de marmura si sufrageria , toate deosebite prin materialul si varsta lor. Candelabre cu cristal de Medias in toate incaperile, o sabie de aur batut cu smarald si rubin primita in dar de catre Cuza. Sufrageria cu o masa uriasa si scaune ce aveau spatar fie cu soim, pe care se spune ca preferau sa stea domnii, si cu floare de crin, pe care obisnuiau sa stea doamnele.
Portretul reginei Maria, cea mai frumoasa femeie a acelei perioade este pastrat in palat, in sala cu influente orientale, sala cu scari undeva sus unde se spune ca regina obisnuia sa bea ceaiul de la ora 5. Uimitoare era si masa de marmura din sala de receptie, unde s-a semnat intrarea Romaniei in primul razboi mondial, masa ce cantarea opt tone, motiv pentru care nu a parasit niciodata incaperea.
Souveniruri la sfarsit si zambete.

A doua oprire a fost Muzeul Satului. Casute romanesti, fotografii, ploaie, soare si bunadispozitie.
Militam impotriva fast-food-ului dar nu am refuzat sa mergem la McDonald's si la KFC.
La teatru am ajuns mai devreme, am luat bilete, ne-am plimbat prin imprejurimi si bine am facut. Fata ce vindea bijuterii funky handmade a ramas cu doua perechi de cercei in minus si cu cativa lei in plus :D.

Dar cele enumerate mai sus sunt nimic pe langa ce s-a intamplat la TNB.
Am intrat si am asteptat sa inceapa piesa. In scurt timp s-a umplut sala. Desi piesa istorica, Eduard al III-lea de Shakespeare, a devenit geniala sub bagheta magica a talentului actorilor.
Inainte de pauza de la jumatate a fost un cutremur scurt dar puternic. Admirabil a fost ca actorii nu s-au oprit, nu au reactionat, ci au continuat sa joace. La sfarsitul piesei eram cu totii coplesiti. Aplauze de 10 minute neincetat. Aplauze incontinuu...
Bravooo!!

Bine, recunosc ca dupa ce am iesit din cladire am fost oprita de o jurnalista de la Realitatea TV care mi-a pus cateva intrebari. Cica reportajul a fost difuzat de cinci ori la TV. [au fost 2 minute de celebritate pentru mine:))) ]

Drumul spre casa a cuprins si oprirea la un McDonald's pentru noi provizii, cantece in masina, dans, si somn.

Nu pot sa ma abtin si sa recunosc ca le port un mare respect actorilor. Aplauze!

Venusiana convinsa in momente de betie

Men are from Mars, women are from Venus.
Pe Marte viata se traieste la maximum. Constructii uriase, concurenta, curse de masini,tras de fiare, TV, bere si seminte, bancuri tampite,fotbal, mititei cu mustar,politica, curse de cai, cock fights, "care da jetul mai puternic", somn in chiloti, canapele de piele, si, bineinteles, orgoliu, trufie, munca si lipsa de simt artistic. Dar nu de barbati si ce fac ei pe planeta lor ne intereseaza ci venusienele si cu activitatile lor ne/imi/va rod curiozitatea.
Asadar, femeile duc o viata linistita pe Venus. Ele se preocupa de activitati cu totul si cu totul diferite de cele ale martienilor. Ele citesc, urasc concurenta, fac complimente, joaca volei si merg la sala pentru "a scapa de surplusul de celulita", isi dau sfaturi peste sfaturi, se nasc sau nu cu gusturi pentru haine, lupta pentru drepturile lor, devin fiice de tata [exemplu romanesc: Elena Basescu], femei intelectuale [ex. ro. : Simona Popescu], blonde intretinute&proaste [ex. ro. : Simona Sensual, Alina Plugaru, Laura Andresan] sau doamne ministru [ex. ro. Elena Udrea], nu-i asa?
Femeile se iubesc una pe alta, se schimba de trei ori pe zi de haine - in functie de starea de spirit, asculta muzica ce depinde de starea emotionala in care se afla, au hobby-uri relaxante, dorm, se alinta, si lucrul care le defineste este, din punctul meu de vedere, o venusiana crescuta de un martian si o femeie, FAPTUL CA SE PUPA NON-STOP.
Da. Femeile se saruta una cu alta neincetat.
A. se intalneste cu B. dupa doua zile in care nu au vorbit decat pe messenger. Se pupa! ["vai fata! mwah!"]. V. se inalneste cu G. in market, si...se pupa! C. merge in vizita la L. si se pupa! D. se da cu rimel in baia fetelor.O vede pe R. si se gandeste sa o pupe.Si O PUPA!
Da, da, da, de trei ori DA. Se pupa non-stop. Le place. Le satisface, simt nevoia, isi doresc, s-au nascut pentru asta, nu pot trai fara o ventuza si isi asuma riscul de a practica lesbianismul sub acoperire.
Iar eu...eu sunt o biata victima care sufera uneori de accente martiene doar fiindca s-a gandit ca daca venusienele au o problema, poate barbatii nu au, dar s-a inselat iar acum leviteaza intre cele doua lumi cautand calea de mijloc care, evident, nu exista.
Le critic pupaturile, imbratisarile superficiale, zambetele prefacute, sfaturile aparent prietenoase si complimentele perfect lingusitoare dar nu sunt barbat.
Le critic fotbalul, berea, mititeii, canapelele din piele, tv-ul, cladirile exagerate, cursele de masini si politica dar nu sunt venusiana convinsa.
Raman eu asa cum sunt, cea care sta trasa de mana stanga spre Venus si de mana dreapta spre Marte. Simt miros de parfum si carti din stanga. Raman acolo.
/*sunet de pupaturi si imbratisari*/
/*sunet de stergere a urmelor de ruj si gloss*/
/*injuratura! ~!@#$*/
/*end of transmission....*/

Memorii

Era aprilie normal. Nimic deosebit in aer, nimic special nicaieri. Era doar o graba stupida si pe chipul fiecarui adult se citea fie grija fie neplacerea in fata rutinei. Ultima zi de scoala. Dupa o dimineata in care am renuntat la studiu si ne-am dedicat ecologiei, eu si D. ne-am spus ca meritam cateva momente impreuna.
Prin parcul din centrul orasului, un parc absolut normal, ba chiar banalizat prin vesnicele traversari ale sale, aveam sa trecem si sa stam abia dupa o lunga plimbare indestulata de logoree plina de memorii, confesiuni si opinii.
Am mers cu moldoveanca in oras. Am pozat pomi infloriti care parca erau mai frumosi ca niciodata. Am pozat garduri si benzinarii, am pozat caini si cladiri. Orice parea ciudat prezenta un real interes de neratat. Mai tarziu, dorind sa ii starnesc amintiri am invitat-o la un capucinno intr-un loc modern dar drag ei. Telefonul unui prieten ne-a facut mult bine. O vedeam incantata si binedispusa. Era tot ce imi doream de la ea.
Momente de cumpana in alegerea unei urmatoare destinatii, momente cu tentative de convingere si clipe de stagnare. Apoi decizie finala: parc. Fotografii peste fotografii, discutii, confesiuni, amintiri si rasete. Are umor, recunosc.
Finalul a fost dulce. Am lasat-o sa scrie. Avea un rucsac mic langa ea. Statea pe o banca de lemn lacuita la inceputul primaverii si scria in caietul meu. Parul brunet avea sa para si mai brunet in lumina soarelui, imi soptea ca adora vioara si ca muzica venita de nicaieri o misca. Lungi fraze emotionante legate de o suferinta interioara, un conflict interior profund au devenit confesiuni. S-a incheiat cu o imbratisare si o despartire nedorita la liceu.
Mi-e dor de D. dar parca inca o am vie langa mine, doar ca nu o pot atinge...
Acum rad cand ma gandesc ca ii spuneam ca are ochi de pisica si sprancene de Mircea Albulescu...

De Paste in stilul meu...

Prima zi de Paste s-a dovedit a fi cu mult peste asteptarile mele. Eu nu imi doream nici mancare, nici bautura, nici musafiri si nici distractii pentru ziua aceasta. Nu voiam decat sa merg la Biserica. A fost splendid. Chiar daca privelistea de inceput a fost ucigator de dezgustatoare, plina de personaje nedorite, spre final slujba de Inviere a Domnului s-a dovedit a fi un real succes, intrucat fiecare crestin ce purta o lumanare cu lumina ce provenea de la mormantul sfant din Ierusalim participa nu doar fizic ci si sufleteste la ceea ce avea loc acolo, si parca noi toti ne bucuram de frumusetea duhovniceasca a vietii.
Ora 4 din dimineata m-a surprins sub ochii sfintilor cuviosi din icoanele murale si sub cantecul multimii.
Nu uit nici acum imaginea din cimitir, cand de pe culmile cele mai inalte ale "orasului mort" puteam zari apropiindu-se lumini peste lumini, miscandu-se spre a aduce fericire si celor adormiti.
In noaptea neagra lumina sfanta ne vrajea...


P.S. Cert e ca articolul este sec si nici pe departe indeajuns de bun pentru a descrie trairile nu doar ale mele, ci ale tuturor crestinilor prezenti in acel spatiu. Fac pe victima si spun ca nu dispun de timp suficient pentru a scrie ceva mai emotionant. Pana atunci raman dezgustatoare cu articolele mele stupide.
Hristos a inviat, cititori invizibili! Va urez nu doar un Paste ci si o intreaga viata luminata!

Nimic

Ori am eu o problema ori am fost plecata fara sa imi dau seama de pe planeta si ceilalti au luat o potiune care le-a dereglat circuitele in asa hal incat sa ii determine sa ne certam non-stop. Clar. Problema e la mine mai mult ca sigur avand in vedere ca nu mai suport pe nimeni, nu mai vreau pe nimeni si simt ca explodez de urgenta daca mai stau in casa.
As iesi cu rolele. Nu fac nimic util pentru societate, am priceput, dar nu, eu trebuie sa ii suport strigatele alintate ale sora'mii care da ordine de acolo, din lumea ei mica si superficiala.
As pune-o de-o sedinta foto la cavoul din padure. Fete cu coafuri extravagante, cercei supradimensionati, rochite colorate si pantofi cu toc de la inalt la foarte inalt, toate pentru deliciul fotografului si al modelelor. And all we need is talent... Dar cum? Cum am putea face asta? Cum sa iesim noi afara si sa savuram fermecatorul peisaj de aprilie cu soarele lui, vantul cald si verde cat cuprinde cand se apropie stupiditatea absoluta, o sarbatoare care nu ar deranja cu nimic daca nu ar fi distrusa de tampenii.
Destest curatenia de Paste. As fi in stare sa dezinfectez gresia la milimetru, sa decolorez covoarele de la dat cu aspiratorul si sa distrug fetele de masa de la calcat oricand altcandva dar numai de Paste nu. Sau stai...in afara planetei pe care se pare ca locuiesc in solitudine exista doctrina aceea ce s-a nascut din sistemul "nu conteaza cat de murdar e inainte sau dupa Paste, important e ca tre' sa facem curat pentru astea trei zile". Jur ca imi dau foc.
Mancare de nu ai ce face cu ea. Obligatii de genul mesajelor pe telefon si in special in alte retele ca sa adun cost suplimentar, flori pentru bunica, vizite insotite de cozonaci, oua rosii si , bineinteles, zambete peste zambete. Nu conteaza daca tu ai chef sa mergi important e ca te iau ai tai de mana, te trag fortat pana acolo, si tu trebuie sa zambesti, sa anunti invierea lui Hristos, sa zambesti, sa zambesti, sa zambesti...
Nu conteaza ca tu dormi bustean fiindca te-ai culcat la 00 cu o seara in urma, e de o mie de ori mai important ca bunica'ta face cozonac si nu poa' sa isi toarne ulei cu mana dreapta ca e in coca si nici cu stanga ca e langa dreapta. Ideea e ca te scoli rapid ca altfel te ia naiba, te imbraci cat se poate de simplu - nu e cazul sa iti asortezi hainele, nu "faci parada modei", nici sa nu te gandesti sa atingi dermatograful de ochi, nu ai voie. E mai mult decat necesar, de fapt e aproape vital, sa iti prinzi parul cat mai in afara fetei si e aproape la fel de obligatoriu sa nu mergi pe role la bunica'ta ca s-ar putea sa i se opreasca inima sau sa faca vreun atac de cord ceva...
Duc o intreaga lupta cu mine si cu ceilalti. Am citit horo(r)scopul. E groaznic. Se verifica.
Imi dau foc in curand.
O zi buna...

Ganduri in gol

[L-am vazut ieri. De fapt i-am vazut ochii. Un albastru adanc purtand o tristete plina de dezamagire si resemnare. L-as fi luat de mana, mi-as fi dorit sa il transform in cel mai bun prieten al meu, sa mergem impreuna pe acoperisul unui bloc, sa privim cerul, sa radem de formele norilor si sa bem doze de suc. Dar nu am facut-o. Am stat impietrita cu un zambet ciudat in buze, strangandu-mi pumnii in semn de neliniste si apasare. Nici macar nu l-am atins. 3 secunde in ochii lui au fost suficiente. M-am grabit. Purta camasa si probabil mirosea a fum de tigara. Cred ca am o slabiciune pentru asta...]

Aventura constiintei mele a inceput in clipa in care am vazut cum pasarile marunte, lipsite de aparare cad prada prostiei celor lipsiti de inima. Eram mica, ma intorceam de la magazin. Era pentru prima data cand mergeam singura, deveneam independenta, s-ar spune, dar nici abia pusesem piciorul pe prima treapta, urma sa o urc in totalitate mult mai tarziu. Pasii imi erau mici. Prea mici.
Pe parcurs m-am indragostit dar nu de fiinte usuratice ca oamenii, ci de lucruri pure, minunate. Astazi ma declar sensibilizata de trenuri, carti, flori de cires, creioane, picturi, culori, forme. Iubesc vesnicutele ce cresc prin iarba mizantropului batranei Anglia. Iubesc siropul de cirese, inghetata cu caramel si apusul soarelui. Ador sunetul cafelei fierbinti pe care o sorb din ceasca. Imi iubesc mainile pline de grafit dupa ce desenez ore intregi cu creionul; de asemenea iubesc cand am hainele patate de vopsea pentru pictat, ma simt fantastic. Ador rasaritul soarelui de pe plaja, iubesc trenurile in disperare.
Recunosc ca singurele lucruri care sunt in vizorul meu atunci cand vorbesc cu cineva sunt buzele, ochii si mainile. Ma simt bine cand dansez. Am renuntat la fizica in favoarea Damei cu camelii a lui Dumas fiul. Ascult muzica si discut despre lucruri pacatoase cu cel pe care e dependent de ciocolata calda.
Astept sa sune telefonul. Mi-e dor de un ardelean cretin. Dar nu suna. Trag in piept fumul betisoarelor parfumate. Pleoapele imi sunt grele, scriu inconstienta, dar atenta la fiecare pas micut pe care il fac.
Ora de teatru de ieri a fost placuta.
As devora un mar daca ochii nu mi-ar fi aruncati in soarele de afara.

[S-ar putea sa mi se faca dor de el. L-am rugat sa poarte camasa. Are chip de copil. Mi-e greu sa il inteleg uneori... Ce moldovean...]

In numele Tatalui, al Fiului si-al Sfantului Duh...articol

Am sesizat ca de fiecare data cand bat campii si scriu articole ce provin dintr-o intensiva frecare a mentei obtin un succes nebun la categoria cititori. Prin urmare astazi am decis sa tai frunze la caini aberand pe marginea subiectului spovedaniei. Sfanta Taina in Biserica Ortodoxa, fenomen pe care se pune accent foarte mult atat la ora de religie cat si la fiecare intalnire fortuita cu un preot, trebuie sa recunosc, mi-e strain pana in varful ghearelor Rana goliath din Camerun, broasca ce atinge 6 kilograme lejer.
Bun. Te duci la Biserica dupa ce ai postit de-ai rupt vreo 3-4 zile. Face preotul o rugaciune si apoi gata, incepe...procesul de purificare a sufletului.
Proful de religie spunea ca sufletul crestinului trebuie sa fie ca un copil imbracat cu un costum de un alb imaculat, un alb perfect, divin, pe care pana si o molecula murdara s-ar vedea chiar si de pe Luna; astfel ma roade sentimentul de indatorire si trebuie sa mentionez faptul ca ma simt ca intr-o reclama cu Vanish sau Ariel. Sincer. E simplu. Eu sunt fotbalist, handbalist etc etc si ma arunc eu asa de cateva ori prin noroi, care in crestinism se cheama PACAT, si cand ma duc la mama care are o masina de spalat - adica la preotul dintr-o biserica, iau tricoul - ce simbolizeaza sufletul meu, il bag in masina de spalat dar numai si numai dupa ce am pus Vanish sau Ariel (depinde de reclama) - I mean my soul will get cleaned only if I say everything about my sins sau si mai simplu Vanish-u'/ Ariel-u' reprezinta procesul de purificare a sufletului prin spovedanie.
As vrea sa imi spuna cineva daca a inteles ce am invartit eu in randurile de mai sus, nu de alta, dar eu nu prea reusesc sa imi dau seama daca nu cumva am luat-o razna si trebuie sa mai iau lectii de claritate si constructie corecta a mesajului scris.
Honestly m-a apucat un tremur ciudat si o frica prosteasca atunci cand am aflat ca in mod normal, un crestin care se respecta :-@:-@:-@, care nu si-a facut inca o spovedanie serioasa, ar trebui sa isi marturiseasca absolut orice pacat, fie el neinteresant si microscopic, pe care l-a savarsit de la varsta de trei ani si pana in clipa in care ingenunchiaza in faza omului cu sutana [sutana=fusta popii :D ]. Poftim?! Ce sa fac?! "Ioi domne..." ar spune un ardelean, si zau ca m-apuca groaza cand ma gandesc la cate am facut.
Pai la mine trebuie sa fie pe capitole, frate.
Capitolul 1 - "Pacate savarsite impotriva bunica'mii " (cel putin jumatate de ora sa le enumar si apoi sa explic de ce am vrut sa isi rupa bunica'mea gatul cand ii puneam capcane prin casa, sau de ce am inversat zaharul pentru cafea cu sarea iodata, de ce am batut cuie in copacul ei preferat care mai tarziu a dat coltu', de ce am tinut mortis sa radem de ea pentru fiecare neologism pe care il rostea etc. etc. etc.)
Capitolul 2 - Ce i-am facut sora'mii (E deja prea mult...presimt ca preotul o sa spuna "Gata, fiica mea, iti iert pacatele si treci odata la capitolul 3 ca ne apuca noaptea!")
[Si normal ca il ascult si trec la....]
Capitolul 3 - Lauda, "modestie", tampenie, orgoliu tampit, injurat, prosteala, de cate ori am ras de vecini ... (Fara numar!)
Capitolul 4 - Pacate scolare (De cate ori am mintit ca mi-am uitat caietul si ca tema e facuta chiar daca eu aveam caietul dar cu tema nefacuta, de cate ori nu am pus eu guma pe scaunul colegilor, oare? De cate ori nu am dat cu lapte sau cu branza topita pe tabla sau pe scari? De cate ori nu am injurat colegii de la care mi-o luam iarna in zapada? De cate ori nu am injurat pe la spate cand ne dadeau profii afara pe motiv ca suntem uzi de la paparuda? Sau...de cate ori nu m-am uitat la fundurile colegilor incercand sa imi imaginez....chestii? :D:D:D - Raspuns: de ...nici eu nu imi mai aduc aminte cate ori)
Bun. Urmeaza alte sute de mii de capitole. Va trebui sa anexez undeva un subcapitol cu "Pacate savarsite pe messenger" unde voi include toate tampeniile pe care le-am putut tasta cu degetelele mele proprii si personale.
Abia astept ziua in care imi voi...curata tricoul. Nu de alta, dar cica in curand va veni sfarsitul lumii...pai si eu ce fac? Gata? Se rupe filmul? Nu sunt eu un crestin care se respecta si care tine la cele 7 Sfinte Taine, si care face Rugaciunea Sfantului Efrem in fiecare seara inainte de culcare de cand am aflat de existenta ei? Prin urmare va trebui sa gasesc un duhovnic inarmat cu virtutea rabdarii care va fi gata sa imi asculte toate aberatiile legate de pacatele mele din copilarie si pana in prezent.
Candva sustineam ideea ca cine are constiinta curata sta prost cu memoria. Ouch! - No comment :D

Pe de alta parte observ ca nu am aberat fara rost ci chiar au trecut niste minute de cand imi tot omor unghiile proaspat lacuite de tastatura matusii mele. Ideea e ca ea nu stie ca eu stau acum la PC si ca daca vrea poate sa afle, dar nu cred ca stie cum :D. Ieri m-a facut cea mai fericita nepoata de pe Glob cand a scos unitatea din priza si a ascuns steckerul undeva unde...soarele da cam rar. Minunata moldoveanca. Asta e farmecul vietii.
Deja m-am obisnuit cu ideea de femeie. Multi spun ca si eu sunt dar sincer, intersectia ideilor mele cu ideile mamei mele e data de multimea vida si, spunand-o pe bune, cred ca va dura ceva pana cand voi ajunge o tocatoare de bani celebra sau o "diva" ce se va certa cu sotul de la banii pentru manichiura sau pentru "botine de care are si contabilaaaa!!" :-@:-@:-@ [ce am scris aici nu are treaba cu mama]. Deja e o placa careia ii dau play mai mereu cand discut cu niste creaturi de gen masculin ce se numesc barbati si care se lamenteaza mie ca femeile lor sunt prea...femei. Cunoscutii presimt deja ce voi spune. Pentru straini mesajul e simplu: "Barbatul este om. Femeia nu-i barbat".

Maine dau lucrare la logica din silogism si legile acestuia. O sa ne ia naiba pe toti fiindca evident, nimeni nu are chef de invatat. Daca Badea ar citi ce am scris aici si-ar face cruce. Epureanu m-ar intalni pe hol la etajul 1 si ar face o remarca mai mult sau mai putin ironica.
Ma asteapta tenisii, jeansii, un pachet de Winterfresh, dorinta de nervi de otel si un drum lung pana la locul zoologic numit scoala. E o zi de post. Pregatire pentru spovedanie. Amin!

Mister inca neelucidat

Nu stiu ce sa mai cred. Simt cum sunetul rasului malefic al ploii se loveste de peretii sufletului dand un ecou dureros. De fiecare data cand ploua imi amintesc de tristul Bacovia, cu versul sau " Ploua placid, ploua stupid, daca mai ploua ma sinucid" fiindca e atata adevar in aceste cuvinte. Stereotipia m-a distrus. O noapte intreaga a plouat in acelasi ritm, nici grabit dar sfidator as spune.

Intr-un vis mai mult decat parte a domeniului fantastic, intr-o stare de dementa si betie considerabila mi-as fi imaginat zambetul dezgustator al unei ploi personificate, mama tuturor ploilor ce imi chinuie noptile, un spirit in fum negru de-o forma confuza dar puternic artistica si provocatoare, ce isi canta izbanda pe o lira discordata care zgarie aprig interiorul sensibilizat al atator suflete; mi-as fi imaginat natura la picioarele Doamnei Ploii implorand o mila prefacuta, in ipocrizia sa natura se simte purificata prin fiecare picatura ce cade, pe mine ca un strop de acid, dar pe ea ca un sfant crucifix binecuvantat de omniprezenta Sfintei Treimi. E un fel de simbioza. Ploaia isi dezlantuie furia ori blandetea lichida peste natura in timp ce aceasta din urma isi murmura un cantec ca cel al piratilor ce asteapta clipa in care isi vor fuma ultima tigara si vor sorbi ultima inghititura de rom in fata streangului; plange zambind cu ochi de vant si buze de soare intemnitat.

Daca m-as fi trezit din narcoza imaginara, intr-o clipa de luciditate si realism as fi initiat o cruciada spre a rezolva misterul ploii, dar m-ar fi inghitit eternitatea caci eu nici pana astazi, dupa atatea ploi ce mi-au ondulat parul, mi-au distrus umbrela, m-au udat pana la piele si au ucis soarele, nu am reusit sa inteleg cine a inventat ploaia si de ce. Ramane in aer caci articolul acesta va ramane neinteresant asa cum e si autoarea, va fi sfarmat in vortexul timpului exact ca o frunza plimbata de ploaie prin toamna si iarna...

Reducere la tacere

Martie isi plange infrangerea cu vocale de argint dupa razboi. Infranta o data iarna si-a recapatat fortele luand tineretea din corzile clavecinelor cu trupuri vegetale si a ridicat o armata mai puternica, si mai mareata, aproape de neinvins daca ne-am gandi la slabii soldati ai lui martie, loviti imediat ce fosnetul ca de valuri si-a trimis ecoul peste ei. Intr-o singura clipa in care un om normal ar fi strans la piept un copil sau ar fi sorbit dintr-o cana cu ceai, tot ce pentru sufletul meu insemna tinerete, primavara, a fost reduc la tacere prin masatoasa coborare a oceanului alb al iernii.

Si apoi ne-am fi imaginat cum o fiinta neajutorata ar fi scos capul de sub crusta rece si ar fi simtit iarasi un luceafar cu varful de cristal ce inteapa sufletul cand nu mai poate scoate nici macar un sunet la vederea albei instelari ce parca a aplecat fruntea padurii ca la incoronarea regelui.

Ploua

Ploua. Ploua mult, disperat. Numai gardurile de metal si trunchiurile copacilor care au vazut si ploi mai mari rezista cu stoicism in fata acestui...dus, in schimb, tot ce inseamna crengi si frunze uscate se misca pe ritmul dictat de picaturile de ploaie ce cad grabit pe caldaram din pricina vantului care parca urla inca de la miezul noptii.
Am fost afara fara sa vreau. Orasul e ud, atat de ud incat deja e ceva normal, ploua incontinuu dar nu lipsesc oamenii de pe strada. Pasesc atat de calm, atat de linistiti si parca fericiti totodata. Hm...unii poate o simt ca pe o purificare. Ma simteam ciudat, parca stricam "echilibrul" cu umbrela mea verde in timp ce toti ceilalti nu aveau nici macar o haina mai groasa pe ei cu care sa se apere de ploaie.
Ploaia mi=a spalat toata imaginatia. Imi rasuna in minte si acum picaturile de ploaie ce cad pe acoperis mereu la fel, batand acelasi ritm, ca pendulul unui ceas. Ma chinuie.
Imi lipseste coerenta, dar nu vreau sa inchei aici. Prin urmare voi incepe sa scriu cam tot ce imi trece mie prin gand acum.

☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦

Imi amintesc cu un ras prostesc de ziua in care un fost coleg m-a sarutat. A fost o tentativa de sarut, atunci mi se parea ok, acum tot ce pot sa zic e "bleah!"

Tin minte ca m-am rostogolit impreuna cu Irina si cu Irinuca pe munte in incercarea de a ne distra, si chiar a functionat. Irina, daca vei citi asta vreodata sa stii ca inca mai am sosetele de la tine.

Prima voce pe care am auzit-o dupa operatia de apendicita a fost a lui Dragos. Ii multumesc pentru asta.

Mi-e dor sa merg la biserica si sa aprind o lumanare.

Ce ticalos suna "pilule anti-baby" :))

Intr-o zi o sa pierd cu adevarat cerceii de aur. Ieri a fost a treia oara cand era sa ii pierd, mai exact daca reuseam erau acum in canalizare.

Ochelarii aia cu rama bleu arata delicios.

Mai stiti cand am scris eu primul articol pe blog? Ce mult e de atunci..!

☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦☻♥♠♣♦

Iar ploua...Urasc asta. Daca nu pot merge prin ploaie atunci sa nu mai ploua DELOC!

Despre lucruri simple

[Zilele trecute mi-am adus aminte de vechile mele articole... In fiecare articol pe care il scriu sunt eu, acolo, in fiecare virgula, in fiecare punct. Toate paragrafele sunt parti din mine, textul in sine e din mine. Dar de fiecare data e altfel..
Daca la inceputul inceputurilor, pe blog scriam simplu, gol, putin spre deloc interesant, acum observ cum m-am schimbat mult mai mult. Daca la inceput scriam despre curentul emo, iata ca acum scriu despre sentimente si trairi cat pot de des, si nu ma tem sa fiu sincera.
Am multe sa spun dar cred inca in ideea ca de la gand la vorba e o mare diferenta, iar de la gand la a scrie e o si mai mare diferenta.
Nu stiu, observ schimbarea aceasta, pe de o partea am decazut, dar pe de alta parte tind sa cred ca m-am schimbat in bine. Ma simt mai normala, usor egoista, superficiala, deschisa, fara complexe. ]


Am renuntat la a mai face lucruri doar fiindca ceilalti imi pretind asta. Acum traiesc atat cat pot lucruri frumoase, ma bucur de putina blandete ce ma mai inconjoara si de lucruri marunte.
O sa incerc sa fac o pseudo-lista cu aceste mici bucurii ce ma tin treaza.

• Betisoarele parfumate...sunt fascinata de fum...De fiecare data cand aprind un betisor parfumat ma las furata de ganduri, si stau nemiscata pana cand nu mai ramane decat scrum din el. Strang fumul in maini dar cand vreau sa inchid pumnul dispare... Vad tot ceea ce altii nu pot vedea in acele cerculete de fum. Sunt toate niste iluzii, vise...Ma hranesc cu asa ceva
• Frunzele uscate aninate de crengile copacilor orasului pe timp de iarna... Nimic nu e mai minunat decat o frunza batuta de vant, plouata, arsa de soare, franjurata de pasari. E dovada curajului si a dragostei, pentru mine, caci as putea ajunge sa cred ca o frunza e in stare sa-si iubeasca arborele, moare pentru el, prin urmare e un martir din lumea marunta.
• O carte veche ma cucereste imediat ce ii vad coperta. Am simtit bucurie cand am atins o carte mai batrana decat bunicii bunicilor mei, sa ii simt filele acelea arse si maruntite fara mila de timp, gandindu-ma ca pe acele file si-au plimbat degetele preoti, maici, calugari, soldati, batrani, copii, domni.
• Un apus de soare portocaliu intr-un anotimp gri. O pata de culoare peste cenusa vremii. Ce ti-ai mai putea dori?
• Un rasarit de soare la fel de portocaliu ca si apusul aceluiasi soare. Inceputul zilei, ocazia sa o iei de la inceput, capatul tunelului si luminita sa.
• Orhidee sau delicatete
• Cu mult timp in urma, atat de departe de prezent incat parca era viata precendenta, imi doream sa ma numesc Sakura ( floare de cires). Numai ideea de roz a acelei flori imi antreneaza imaginatia.
• Un tren sau un prieten. Nu stiam de ce imi plac trenurile de noapte ce gonesc in ceata luminata de luna. Nici acum nu stiu, dar inteleg ca imi plac. Imi place calea ferata, imi plac drumurile. Uneori visez cum pasesc pe o cale ferata prin padure.
• Norii de pe cer sau suflete pasnice
• Oamenii dintr-o gara. Spectacolul uman ma copleseste, sunt cucerita pe deplin de fiecare miscare a fiecarui om. Sa stai undeva in afara scenei, sa privesti toate fetele, si sa iti dai seama de ce va face fiecare, unde va merge, ce traieste, ce gandeste. Fascinant!
• O melodie auzita in parc mergand prin ploaie. E simplu. Un rucsac a naibii de greu, o zi dificila in spate, o haina uda, tenisi uzi, par incretit de la apa, jeansi murdari. Mergi prin ploaie cu un prieten bun, fredoneaza cantece de suflet, uita ca acasa vei fi certat si ca apoi vei astepta sa treaca timpul pana cand te vei culca. Uita ca esti ciudat si...simte!
• Un geam aburit si un degetel mic ce deseneaza o inimioara tremurata.
• Ciocolata si spun tot.
• Un prieten despre care nu stii nimic, si totusi ti-e prieten, si te ajuta, emana energie pozitiva si ii simti zambetul.
• O pasare zgribulita tremurand pe un fir ce leaga doi stalpi ai oraselului. Ma simt vinovata pentru ca i-am distrus viata ei, si viata multor animale prin pretentiile noastre.
• Mainile calde si ingrijite ale cunoscutilor pot face minuni. La fel si vocea lor.
• A fi foarte tu
• Un articol scris cu cerneala pe foile unui caiet. Stii ca nu va muri, ci se va transforma.
• Zapada si foc
• Un strain cu ochi ce iti dau sute de mii de senzatii de deja-vu
• Cearsafuri obosite dupa "munca" asidua
• Buzele fetei pe care doresti s-o saruti
• Mama
• Tata
• etc.

Sa mai scriu? Renunt... Visez la alte idei. Astept schimbarea.

Daca nu eu, atunci cine?

Bun...

Azi ma simt foarte rau, si cam de fiecare data cand oboseala ma bantuie vorbesc mult, tastez mult, nu ma doare nici in nervurul frunzei uscate ramase agatate in dudul de pe 1 Decembrie :D de scoala, navighez pe net pana cand simt nevoie de doua tuburi de fond de ten - nu ca nu as fi folosit pana acum vreo trei ca sa imi acopar cearcanele, si beau ceai in prostie stand intr-un fum de la 15 betisoare parfumate, fum pe care poti sprijini o bicicleta.

Mnoah...

Azi am scoala, cateva lucrari de control, chestii... La fizica mi-am facut fituici din post-it-uri pe care le-am lipit pe distrusa mea cutie de tabla care se vrea a fi numita penar ~ damn! ma duce mintea la asa ceva... La romana nu mi-a fost frica niciodata si...wtf?! cum ar fi posibil sa imi fie acum frica?! Nici vorba...Nu am nevoie decat de un pix si de ultima banca, deci de liniste... Ma asculta la biologie, oare mai tin minte ce am citit aseara? Nu conteaza, oricum ma bazez pe memoria mea de elefant si pe faptul ca jocul meu de cuvinte ii cucereste intotdeauna pe profesori..~A dah...si pe portofoliul pe care l-am facut in doar 2 ore...fiindca am putut, desigur!

Inca mai pot sa tastez, ma tine sa tastez non-stop...destul cat sa umplu ceva pagini...

Inca beau ceai, mai am de vizitat ceva bloguri si bineinteles va dura vreo 30 de minute sa imi intind parul si sa ma aranjez...SI ce?!

Daca nu acum, atunci cand?

Cu toate astea ma simt frumoasa, fiindca ieri mi-au facut declaratii de dragoste colegii de clasa doar fiindca ei ma considera adorabila...lalalla...

AScult o melodie latino si dansez pe scaun...

Daca incerc sa imi aduc aminte ce am scris mai sus ma ia durerea de cap, si...anyway...de-abia astept sa ajung la scoala...mi-e dor de Vlad..

Daca el nu ma iubeste, ma iubesc eu..

Mnoah...vorba aia..daca nu eu atunci cine?

Daddy's little girl

Si iata-ma iarasi secata de imaginatie aruncata dintr-un tren obscur pe un camp cu flori de iarna. Respiratia mea e un adevarat suflu inghetat caci nu mai am nimic de spus ci doar de aratat. Ma indrept spre o casa cu geamuri luminate iar degetul meu lasa un mesaj tremurat pe dantela alba de pe sticla. Plec...
Il am in minte pe tatal meu. Asa cum a fost, asa cum e. Simplu, cinstit, perspicace, atent.
Mi-a parut rau cand l-am dezamagit caci il stiu sensibil, dar rana pe care i-am deschis-o eu va fi inchisa de el, fiindca e un luptator. Il iubesc. Nu stiu cum ar fi fara el, nu ma intereseaza, nu vreau sa aflu... Nu il va inlocui nimeni. E al meu.

Dar vocea aia...

Simt nevoia sa fac aceasta marturisire. Adevarul e ca atunci cand am facut ca acest blog sa ia nastere m-am gandit ca peste ani de zile el va fi foarte important pentru mine si pentru ceea ce va deveni o carte semnata de mine. Da, visez sa scriu o carte. Suna aiurea, penibil chiar, si poate ca cei ce ma cunosc si citesc asta isi spun ceva de genul "Ce-a mai patit si asta? A innebunit?", dar chiar nu imi pasa la ora asta de asa ceva.

Nu stiu nici daca voi mai pastra blogul asta si nici daca intentia de a scrie o carte imi va mai starni vreodata vointa greu stimulabila. Am ajuns la acel nivel la care fiecare gand ori fiecare amintire se transforma in randuri virtuale, se arhiveaza pe un blog bine ascuns si lasa sa se astearna praful pana cand un cititor razlet se loveste de articol si il citeste grabit neintelegand framantarile celei ce a pierdut timp incercand sa invingva diferenta dintre gand si scriere.

Pana aici a fost introducere in lumea...nimicului. De aici pana cand voi epuiza cuvintele ce contureaza amintiri va fi nisipul purtat de vant...

☺☺☺

Mi-am amintit de un medic pediatru cu care am avut de-a face atunci cand bronsita astmatiforma ma chinuia foarte des nelasandu-ma sa ma bucur de iarna ca ceilalti. Era o doamna plinuta, cu ochelari si par saten tuns scurt. Vocea ei nu mi-o amintesc, stiu doar ca imi placea ceea ce vorbea. Eu eram grasa. Aratam ca un baiat. Mama era ingrijoarata, dar doamna doctor a calmat-o spunandu-i ca voi slabi atunci cand voi vrea eu. Ii multumesc pentru acele cuvinte realiste.

Imi aduc aminte de un pilot de elicopter pe nume Mihai. Omul acela era in stare sa lumineze cu aura sa noaptea absoluta ce se poate gasi in suflete. Nu tin minte decat strasnicie, luciditate, inteligenta, caracter, vointa, putere, incredere si realism. Azi oricat l-as cauta nu l-as gasi niciunde. E departe de mine, departe de noi toti.

Imi ramane in minte o balanta tanara dar matura. Spun balanta chiar daca as fi putut sa ii scriu numele, caci ocultismul parea a fi o parte din ea. E aproape de mine dar o voi vedea doar in fotografii. Destinul nu ne va aduce aproape prea curand.

Tanti Paula, batrana bolnava alungata din casa de propriul fiu. Ea era imaginea sacrificiului matern nerasplatit. Poate va avea un loc mai bun dincolo.

Batrana Catrina, cea fecioara, cea care a facut sacrificii, a suportat multe, a indurat, a inghitit in sec, s-a inchinat Domnului si a murit in tacere.

Un domn ce a vazut multe si a trait multe a trecut catre cele vesnice recitand poezii in chinuri. Ultima data l-am vazut intr-o toamna a naibii de insorita si de portocalie. Nu mi-e dor de el. Nu mi-a fost niciodata. Doar mi-a ramas in amintire ca fiind imaginea experientei.

Imi aduc aminte de cersetoarea tanara din autogara si de profesoara mea de romana. Doamna cu ochi albastri care zambea cald chiar daca avea ochi inghetati. Doamna, fiindca era o doamna, si inca este, si fiindca imi aduc aminte de ea asa, imbracata bine, simpla, plina de viata, desteapta si cu o frumusete deosebita.

Scoala mi-a fost viata, viata nu mi-a fost inca scoala. Mi-a fost frica sa risc. Am riscat putine. Nimic defapt. Am citit fara sa imi dau seama ce citesc. Am cantat fara ca eu sa fiu de fata, am cantat in timp ce eram absenta. Ma leg de trecut in incercarea de a intelege. Nu am sanse. Majoritatea persoanelor de care imi amintesc sunt moarte. Celelalte sunt doar ciudate vazute prin prisma celor cu care impart astazi oxigenul.

Am nevoie de incredere in mine, de perseverenta, vointa si... lista continua. Inca sunt goala.

EL ma ajuta oarecum. E cel care pe undeva a fost candva ca mine, s-a lovit de obstacole puse acolo doar pentru el, a trecut de ele si incearca sa ma ajute sa invat sa evit ceea ce pentru el a fost greu evitabil mai demult.

Nu o sa dau nume. Nici macar nu stiu cum il cheama. Nu stiu nimic despre el. E doar o voce si o fotografie simpla. Dar vocea aia... Promit sa scriu despre ea in cartea pe care sper ca o voi publica vreodata.

Il iubesc fara sa stiu de ce si cum am ajuns la concluzia asta. Mi-e dor de el uneori, defapt mi-e dor de ceea ce inseamna el ptr mine: voce. Dar vocea aia...

Iremediabil

In urma cu un an as fi spus ca am asteptat vacanta ca si cum as fi asteptat a doua venire pe pamant a lui Iisus, dar iata-ma acum rece si indiferenta la venirea vacantei. Nici nu mi-am dat seama cand s-a scurs nisipul din clepsidra intoarsa atunci cand a inceput anul scolar. Nu am idee daca ma simt fericita ori trista, ma simt doar usor schimbata si multumita de ce am realizat pana acum. Pe de alta parte imi fac reprosuri dure cu privire la faptul ca nu am dat tot ce puteam eu, ca am fost delasatoare si ca asta m-a costat oarecum.
Dupa aceste cateva luni nu am reusit decat sa acumulez ceva rubrici cu note maxime si o nota decenta dar infecta la matematica - sapte. Matematica se vorbeste la fel peste tot, dar eu de ce nu o inteleg asa cum ar trebui? S-ar zice ca tot ce trebuie sa fac e sa lucrez mai mult, dar iarasi vin si imi reprosez necrutatoare ca ar fi trebuit sa fac mai mult.
Suna a moment de bilant, dar nu contabilizam nici banii pe care i-am cheltuit la chioscul scolii cumparand guma de mestecat si nici banii ce echivaleaza cu suma data pentru fondul scolii; fac bilantul a ideilor sclipitoare pe care le-am avut si nu le-am aplicat, a temerilor invinse si a temerilor intarite prin lupta pe care au castigat-o, a complexelor mele si a lucrurilor rele pe care le-am pierdut in favoarea celor de care sunt mai mult decat multumita acum.
Scriu despre mine in ideea ca intr-o zi ma voi putea intelege. Nu am mari sperante in ceea ce priveste asta.
Am fost acuzata pe nedrept ca filosofez in loc sa incerc sa traiesc asa cum traiesc toti ceilalti de varsta mea. Cu ceva timp in urma m-am vrut mai matura, acum nu ma vad decat adolescenta si atat. Nu am dobandit decat mai multa incredere in forte proprii, popularitate, speranta, amici, muzica si... monotonie.
Suna trist, caci ceea ce scriu eu aici este ca un cerc, nu incepe si nu se termina, si totusi ma invart mereu in jurul aceluiasi punct. Defapt tot ce fac si tot ce creez este reactia vietii mele monotone. Am nevoie de ceva care sa o coloreze.
Inchei aici. Astept sarbatorile, s-ar spune... Defapt stiu ca vor urma zile in care voi merge la bunici si ma voi indopa cu dulciuri si alte feluri de mancare, va veni Revelionul cand voi sta pe o canapea dintr-o imensa sufragerie, printre adulti, ascultand muzica la casti pana la miezul noptii cand voi bea o cupa de sampanie in speranta ca anul urmator nu se va comporta la fel ca acesta, in virtutea inertiei, ci ca va fi mai bun. Bine inteles ca speranta va ramane speranta, si ca oricate reprosuri mi-as face nu voi da mai mult din mine, iar anul urmator nu va aduce decat aceeasi monotonie, o pata de culoare pe ici pe colo, aceleasi rubrici in catalog, acelasi sapte la matematica, un vagon in plus la trenul vietii si... noi articole.
Respir greu si mintea mi-e obosita. Corpul asta e atrofiat. Invat sa traiesc.