Tarziu cand gandurile sunt departe

[Am trantit usa de lemn de perete cu o forta care nici pana acum nu am aflat de unde venea. Un val de lumina si sunet mi-a izbit corpul abia trezit, parca, dintr-o boala.
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!