Credeti in reincarnare? Ei bine...eu nu stiu ce sa cred, cand ma gandesc ca inca tremur cand imi amintesc de visul pe care l-am avut asta-noapte.
Eram un barbat, un yankee puternic ce credea in cele patru elemente si iubea lumea; credea in moarte si iubea sangele. Traiam intr-un tinut ostil, copilaria imi fusese trista, greutatile vietii nu facusera altceva decat sa ma transforme intr-o persoana matura, cu sufletul inghetat, insetat de razbunare pe orice mi-ar fi putut distruge viata. Ajunsesem sa pot intelege animalele, le vorbeam, le chemam, ma intelegeau. Stiau ca cicatricea de pe obraz facuse legatura dintre mine si lumea lor; ma considerau stapanul lor fiindca mai demult, cand probabil fusesem aproape de moarte, am invins-o iar leul cu care luptasem si-a lasat urmele ghearelor in semn de supunere.
De atunci leii ma ascultau... Aveam niste lei feroce si insetati de sange, ma inchinam zeilor, jertfeam fiecare strop de bunatate pe altarul mortii.
Fiecare turma purtata de un pastor neajutorat devenea prada ....noastra. Era suficient sa ridic mana indemandu-mi leii cu privirea si vocea sa atace. Urma un masacru...plecam si lasam in urma sange, resturi de cadavre ...un adevarat cimitir. Totul murea in acel loc. Ramaneau doar copaci goi in bataia vantului ce suna sinistru maturand acel nisip insangerat si plin de oase.
Visul era oarecum confuz, fiindca brusc leii mi s-au transformat intr-un gen de bizoni puternici, mutanti probabil, caci aveau o ingrengatura de coarne asemanatoare celor de elan... Asa-zisii bizoni pastrasera ceva din caracterul leilor si anume setea de sange si dorinta de a distruge.
Si continuam calatoria...turma dupa turma, victime dupa victime, nimiceam totul cu un sadism fara egal. Si mergeam la nesfarsit prin acelasi taram ostil; calcam pe aceleasi pietre ciudate, aveam doar un cer innorat si intunecat deasupra capului, eram udat din cand in cand de o ploaie verzuie si urata, respiram mereu acelasi aer inchis si sufletul continua sa fie rigid si murdar, scarbit de ceea ce traiam insa resemnat la gandul ca uneori sangele si masacrul imi faceau placere.
Aceleasi cimitire ramaneau in urma mea, la fel, mereu la fel, iar visul meu, asa cum a inceput a si continuat...confuz. Brusc am incetat a mai fi o fiinta umana si visul mi-a adus o alta existenta sub forma de bizon. Dar de data asta eram singur. Nu mai aveam nici “prietenii mei cu mine” si nici talismanele pe care le purtam candva.
Bantuiam singur pe acele meleaguri. Sufletul imi era mai trist si mai ranit ca niciodata. Ingandurat si sleit de putere, mergand agale fara chemare am ajuns la un fel de hotar... Era un gard “viu”, ar spune unii, insa era defapt un lant de tufisuri cu ghimpi usturatori prin care inconstient am trecut, si ajuns la jumatate am simtit defapt durerea pricinuita de acele plante care candva m-as fi bucurat sa le vad infigandu-se in carnea unui pastor sau a vreunei oi.
Dar de data asta durea, si parca m-am trezit la o realitate ciudata.Am spart acel “perete” format din maracinisuri si am trecut de partea celalalta. Acolo am ramas socat. Lumina, soare, iarba, aer proaspat si un rau.
Uitandu-ma la raul acela am vazut langa el, band apa, o fiinta asemanatoare mie insa mai delicata, mai suava...era cea de care m-am indragostit pe loc.
Nu m-am indragostit la propriu, ci doar am fost atras, caci la mine in suflet, in acea inima ce purta cicatricea unui leu si amintirile atator cimitire si fiinte ucise, nu mai incapea dragostea.
M-am apropiat incetisor de ea si nu m-a respins. Era ranita si am incercat s-o ajut, dar cand am simtit mirosul acela de sange proaspat si gustul sau, pur si simplu am innebunit. Putin dupa aceea in fata mea zacea ceva ce candva fusese o fiinta dulce si frumoasa. Plina de sange, sfasiata toata, oasele-i fiind dezvelite, viata-i spulberata...
Asa a disparut si tot acel peisaj frumos... Cerul s-a intunecat, a inceput o ploaie verzuie si urat mirositoare, vantul batea sinistru, vegetatia a disparut complet lasand doar nisip imprastiat. Redevenise acel taram ostil unde moartea era pretutindeni, acolo unde nu era loc de sentimente frumoase, ci poate doar de resemnare.
Nu stiu daca mi-am urmat calatoria sau daca acel rau m-a dus undeva departe lasandu-ma sa ma sting linistit, insa cert e ca m-a trezit din vis infricosata, ingandurata insa calma. Intelesesem visul...si am ajuns la conculzia ca visele sunt doar o prezentare a realitatii dar sub alta forma.
Eram un barbat, un yankee puternic ce credea in cele patru elemente si iubea lumea; credea in moarte si iubea sangele. Traiam intr-un tinut ostil, copilaria imi fusese trista, greutatile vietii nu facusera altceva decat sa ma transforme intr-o persoana matura, cu sufletul inghetat, insetat de razbunare pe orice mi-ar fi putut distruge viata. Ajunsesem sa pot intelege animalele, le vorbeam, le chemam, ma intelegeau. Stiau ca cicatricea de pe obraz facuse legatura dintre mine si lumea lor; ma considerau stapanul lor fiindca mai demult, cand probabil fusesem aproape de moarte, am invins-o iar leul cu care luptasem si-a lasat urmele ghearelor in semn de supunere.
De atunci leii ma ascultau... Aveam niste lei feroce si insetati de sange, ma inchinam zeilor, jertfeam fiecare strop de bunatate pe altarul mortii.
Fiecare turma purtata de un pastor neajutorat devenea prada ....noastra. Era suficient sa ridic mana indemandu-mi leii cu privirea si vocea sa atace. Urma un masacru...plecam si lasam in urma sange, resturi de cadavre ...un adevarat cimitir. Totul murea in acel loc. Ramaneau doar copaci goi in bataia vantului ce suna sinistru maturand acel nisip insangerat si plin de oase.
Visul era oarecum confuz, fiindca brusc leii mi s-au transformat intr-un gen de bizoni puternici, mutanti probabil, caci aveau o ingrengatura de coarne asemanatoare celor de elan... Asa-zisii bizoni pastrasera ceva din caracterul leilor si anume setea de sange si dorinta de a distruge.
Si continuam calatoria...turma dupa turma, victime dupa victime, nimiceam totul cu un sadism fara egal. Si mergeam la nesfarsit prin acelasi taram ostil; calcam pe aceleasi pietre ciudate, aveam doar un cer innorat si intunecat deasupra capului, eram udat din cand in cand de o ploaie verzuie si urata, respiram mereu acelasi aer inchis si sufletul continua sa fie rigid si murdar, scarbit de ceea ce traiam insa resemnat la gandul ca uneori sangele si masacrul imi faceau placere.
Aceleasi cimitire ramaneau in urma mea, la fel, mereu la fel, iar visul meu, asa cum a inceput a si continuat...confuz. Brusc am incetat a mai fi o fiinta umana si visul mi-a adus o alta existenta sub forma de bizon. Dar de data asta eram singur. Nu mai aveam nici “prietenii mei cu mine” si nici talismanele pe care le purtam candva.
Bantuiam singur pe acele meleaguri. Sufletul imi era mai trist si mai ranit ca niciodata. Ingandurat si sleit de putere, mergand agale fara chemare am ajuns la un fel de hotar... Era un gard “viu”, ar spune unii, insa era defapt un lant de tufisuri cu ghimpi usturatori prin care inconstient am trecut, si ajuns la jumatate am simtit defapt durerea pricinuita de acele plante care candva m-as fi bucurat sa le vad infigandu-se in carnea unui pastor sau a vreunei oi.
Dar de data asta durea, si parca m-am trezit la o realitate ciudata.Am spart acel “perete” format din maracinisuri si am trecut de partea celalalta. Acolo am ramas socat. Lumina, soare, iarba, aer proaspat si un rau.
Uitandu-ma la raul acela am vazut langa el, band apa, o fiinta asemanatoare mie insa mai delicata, mai suava...era cea de care m-am indragostit pe loc.
Nu m-am indragostit la propriu, ci doar am fost atras, caci la mine in suflet, in acea inima ce purta cicatricea unui leu si amintirile atator cimitire si fiinte ucise, nu mai incapea dragostea.
M-am apropiat incetisor de ea si nu m-a respins. Era ranita si am incercat s-o ajut, dar cand am simtit mirosul acela de sange proaspat si gustul sau, pur si simplu am innebunit. Putin dupa aceea in fata mea zacea ceva ce candva fusese o fiinta dulce si frumoasa. Plina de sange, sfasiata toata, oasele-i fiind dezvelite, viata-i spulberata...
Asa a disparut si tot acel peisaj frumos... Cerul s-a intunecat, a inceput o ploaie verzuie si urat mirositoare, vantul batea sinistru, vegetatia a disparut complet lasand doar nisip imprastiat. Redevenise acel taram ostil unde moartea era pretutindeni, acolo unde nu era loc de sentimente frumoase, ci poate doar de resemnare.
Nu stiu daca mi-am urmat calatoria sau daca acel rau m-a dus undeva departe lasandu-ma sa ma sting linistit, insa cert e ca m-a trezit din vis infricosata, ingandurata insa calma. Intelesesem visul...si am ajuns la conculzia ca visele sunt doar o prezentare a realitatii dar sub alta forma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu