Daca tineretea....si batranetea....

Recunosc ca nu am mai scris fiindca o lene cumplita mi-a atacat intregul corp, mi-a gasit punctele slabe si m-a repus nemilos, inundandu-mi mintea cu dorinta de a sta cat mai departe de calculator si cat mai aproape de natura. Asa ca...mea culpa!
Cat despre cartea prea minunatei Joan Anderson trebuie sa marturisesc divortul meu temporar in legatura cu aceasta. Am renuntat, pe o perioada nedeterminata de timp, la aceasta, in favoarea unei carti pe care am ravnit-o inca de cand am citit o fraza scurta, un citat ratacit printr-un portofoliu cuprinzand critici literare si texte auxiliare la manualul de limba romana. Mi-a atras atentia; la inceput a parut ceva trecator, apoi amintirea acelui citat a inceput sa ma bantuie si sa imi chinuie ideile, inoculandu-mi dorinta de a avea acea carte. Si, spre a alunga orice urma de suspans sau curiozitate, mentionez ca acea carte este Exuvii, un roman reusit, din punctul meu de vedere, al scriitoarei Simona Popescu.
Cu toate ca inca nu am terminat lecturarea romanului, precizez ca m-a cucerit definitiv. Aproape toate amintirile mele se trezesc, ies de acolo, de la naftalina, din sertarul memoriei mele si le simt, caci rezoneaza cu fiecare intamplare relatata in paginile lucrarii.
Fiecare rand imi indeparteaza tot mai mult ideea ca eu nu am avut copilarie, si, recunosc, este emotionant sa ajung sa imi dau seama, invinovatindu-ma pentru lipsa mea de perspicacitate in domeniul depozitarii amintirilor, ca eu de fapt am trait o copilarie cu totul si cu totul deosebita. A fost departe de cea a lui Creanga, oarecum apropiata de cea a Simonei Popescu. Am trait-o deosebit, si acum ajung sa mi-o simt speciala.
Autoarea a avut grija sa puna de toate in roman. E aproape de cei tineri. Fiecare detaliu e direct, lucid, fascinant in esenta. Exprimarea este asa cum trebuie sa fie: nu vulgara dar nici plictisitoare, nici saraca dar nici imposibil de priceput. Mesajul este corect: nici direct dar nici ascuns in simboluri, nici prea simplu dar nici indescifrabil.
Cu alte cuvinte, Exuvii, imi starneste nu dorinta de a fi iarasi copil, ci dorinta de a putea sa imi amintesc si sa imortalizez ceea ce am trait eu in romanul copilariei mele.
Nu e telenovela, nu e thriller, drama, musical ori western, caci viata bate filmul.
Inchei scurt si lenes, nestiind cand voi mai avea ocazia sa mai postez cugetari, prin :
Daca tineretea ar sti si batranetea ar putea...

Upgrade

Neavand o alta modalitate de a pastra legatura cu acidul meu cititor M., nu-mi ramane decat sa scriu articole adresate domniei sale. Pe aceasta cale tin sa ii multumesc pentru cuvintele din comentarii daca intr-adevar acestea au fost sincere si lipsite de ironie.

Zambeste! Maine va fi mai rau!

Da. Adevarul e ca unii prefera sa nu isi faca blog-ul public pe motiv ca, probabil, este mult prea rusinos sa ai un blog de toata jena cu texte asemanatoare cu urletele unei creaturi cu o importanta mult prea mica ce tipa de undeva de jos, de sub talpile noastre;chiar patetic s-ar spune.
Altii aleg sa aiba un blog public, cu articole perfect publice in legatura cu care oricine isi poate expune parerea in modul dorit, desigur, mai mult sau mai putin jenant, mai mult sau mai putin incurajator si respectabil. In aceasta categorie intra totodata si persoanele care pastreaza fiecare comentariu indiferent de cat de asemanator cu spalatul rufelor in public este din partea autorului acestuia.
In speranta ca aluzia a fost inteleasa, tin sa ii salut de aici, din lumea mea care supravietuieste impreuna cu mine de aproximativ cincisprezece ani, pe toti frustratii care isi dau ochelarii jos special pentru a citi articolele mele ca mai apoi sa isi formeze idei eronate in legatura cu parerea mea despre Eliade. Ii admir ca au curajul sa isi faca publica stupiditatea si nu stiu...inca raman in aer cu raspunsul la intrebarea "Ei de ce au putut sa intre pe Interzis-Fraierilor?"

Teza la ora de penibil

Teza la matematica e ridicola doar fiindca in tara matematicii toti locuitorii vorbesc aceeasi limba, numai eu inca mai iau cursuri pentru a invata alfabetul.
Nu regret ca dau teza la chimie desi as daca as putea m-as intoarce cu ceasul meu imaginar in timp in ziua cand am optat pentru chimie si as schimba optiunea, as alege biologie. Sincer, as prefera sa invat despre mitoza si limbricus terestris decat despre cum cedeaza acizii protoni in disperare si despre cu bazele fac afaceri cu turnesolul.

Daca la teza de la info mi-au picat subiectele pe felie, si la romana sutn gata oricand sa demonstrez ca puteam mai bine as vrea ca si la ultimele doua stupiditati sa am noroc la buzunarul din spate.

Si fiindca nimic nu e mai minunat decat o lucrare la logica tin sa precizez ca in prima banca, cu pixul intre dinti si tic nervos la piciorul stang cincizeci de minute ma simt ca un crestin ce vorbeste doar romana si merge spre a fi patruns de harul Duhului Sfant la Biserica unde preotul slujeste in chineza.

Cele mai multe accidente au loc in casa

Adevarul e ca in ultima perioada am cam divortat de blog pe motiv ca prefer sa ma relaxez altfel decat sa scriu nimic pentru nimeni.

Pot spune ca am inceput sa citesc o carte care in loc sa ma incante si sa imi starneasca apetitul pentru o lectura superioara, mi-a produs o contractie brusca a diafragmului si a muschilor abdominali spre a expulza pe gura continutul stomacului. Promit sa nu mai citesc carti ale unor femei care au ajuns la o anumita varsta cand nu mai e cazul sa croseteze sau sa impleteasca, adica la varsta cand sotului nu-i mai arde de colaceii lor sau de clatitele facute in sila in timp ce programeaza o repriza de bridge; si stau ele si se gandesc destul de mult , fiindca nu prea au antrenament in gandire, si le vine o idee gen "hai sa scriu o carte".

Astfel se nasc ale lor carti ce ma obosesc pe mine. Carti ale unor "femei ce mai au ceva de spus". Eu nu am inteles ce e de spus si de ce simt ele nevoia sa o spuna, dar cand imi aduc aminte iarasi de cartea geniala a lui John Gray incep sa imi revin in ideea ca da, venusienele nu rezista o secunda fara sa ii povesteasca celei mai bune prietene pana si cum i s-a rupt o unghie, nu ezita sa arunce cu sfaturi mai mult sau mai putin necesare si, astfel, cele care mai sunt inzestrate cu o fantastica putere de a abera ajung sa scrie romane plictisitoare.

Desigur, este de apreciat ca aceasta Joan Anderson de a scris Un an la malul marii - Gandurile unei femei care mai are ceva de spus s-a gandit ca e cazul ca ea sa scrie despre viata chinuita de femeie la varsta amintita mai sus.

Voi termina cartea dintr-un oarecare orgoliu personal si promit sa mentionez daca voi gasi ceva interesant in paginile acestei lucrari. Pana acum exprimarea si capitolul cu focile mi se par ridicole.

P.S. Adevarul e ca Emily Bronte a scris de o mie de ori mai bine decat J.A. dar eu raman la Eliade.

Pachetul de Airwaves are 14g

Hei da!A fost demonstrat stiintific ca azi nu dau lucrare de control la istorie si observ ca pixul tine cu mine intrucat nu i s-a epuizat rezervorul de cerneala, asadar pot copia in voie la teza.

De curand am aflat ca daca atacam vreo persoana prin intermediul blogului, daca in continutul articolelor se gasesc tente de instigare la violenta sau daca facem intr-o modalitate iesita din comun publicitate cuiva etc. , noi, blogger-ii, o sa ne-o luam rau.

By the way...a fi blogger e meserie... Ma intreb daca peste cativa ani o sa pot avea pensie din asta...

Inca vreo 27 zile de zoo si ne putem considera vacantionisti. Presimt ca o sa raman fara pachet doar ca sa iau 20j de mii de dosare si 30j de mii de topuri de hartie pentru portofolii, o sa burn-ez Cd-uri pana o sa mi se faca rau si o sa cumpar panselute pentru liceu de-o sa dau in boala...

Daca supravietuiesc gripei scolare a tezelor vreau sa imi faceti o statuie si sa ma canonizati drept sfanta.

Miserupista nu stie cand incepe sesiunea...Anyway, nici colega mea de banca nu e super-extra-mega-ultra tare:-j

Aberatii

Ce noroc. De maine incep cele doua saptamani de foc. Teze si teste. Multe. Prea multe. In lipsa de antrenament risc sa esuez si sa naufragiez pe insula notelor ce nu ma satisfac. Simt ca nu reusesc sa imi traduc gandurile. Sufar refluxul figurilor de stil si al imaginatiei debordante si resimt fiecare centimetru cu care se departeaza acestea de mine asa cum, poate prea putini m-ar intelege. E ceva ce se numeste teama de nimic. Pur si simplu e o stare asemanatoare cu eruptia unui vulcan de gheata, sau un rau de gheata in desertul Saharei. E ciudat sa stii ca desi ai putea face mai mult totul se limiteaza la ceva banal, lumesc si perfect nedorit.
Suntem elevi pentru a trai asta. An dupa an, pana la sfarsit, totul e prin ochelarii profesorului mai batran, sub tocurile profesoarei elegante si intre ochii mai mult sau mai putin invidiosi, destul sau insuficient de placuti si prietenosi ai colegilor. Daca nimic nu ar gravita in jurul scolii si a catalogului nu am mai fi aici. Chiar daca de cele mai multe ori ne zbatem pentru a schimba ceva, si plangem din cauza unor rautati sau manevre ascunse, tot noi suntem cei ce ne aducem aminte nostalgic de anii in care de prea multe ori transpiram si tremuram timp de cincizeci de minute regretand ca in loc sa invatam o simpla lectie am preferat sa ne facem manichiura sau sa punem sireturi la bascheti.
Tind sa cred ca ajung victima convingerii ca DA, e minunat sa fii si tanar si elev in acelasi timp.
Intr-un exercitiu de imaginatie as putea da un ceas virtual cu cativa ani mai tarziu si sa vizualizez scene, nu numai din viata mea, ci si din viata celorlaltor colegi ai mei.
Toti adulti. Au si uitat de ce au trait candva. Anii aceia sunt ascunsi intr-o ceata imposibil de patruns. Au uitat ca demult aveau talente dragute, ca aveau vise, aspiratii, dorinte si prieteni. Nu mai stiu ca atunci erau capabili de multe, ca aveau lumea la picioare chiar daca erau sub ea. Apusul era colorat nu alb-negru ca acum. Viata avea gust dulce si miros placut, acum nu are decat un gust de plombe si miroase a fum de tigara si a tus de imprimanta. Isi cresc copiii ingropati in datorii, isi lasa varsta sa fie tradata de cearcane si supraponderabilitate. Isi pierd controlul si tipa in disperare cand ceva le perturba acel circuit infinit de ganduri seci si limitate.
Urasc tipul asta de adult pana la limita inferioara a nebuniei. As zgaria cu unghiile sute de table numai ca noi, cei ce suntem astazi copii,adolescenti si tineri, sa nu degeneram si sa ajungem adulti. Astfel de adulti: cu idealuri spulberate, vise darmate, accese de stupiditate si viata de sclav.
Desi nu imi place sentimentul de ura, il simt acum in gura, amar, sub un alt aspect al urii.
Asadar, refuz sa il urasc pe Cuza. Ii multumesc cum pot eu mai bine si apreciez ca a facut invatamantul obligatoriu fiindca asa am intalnit persoane deosebite, si nu numai eu, ci si ceilalti, au sansa de a deveni deosebiti.

Nu pot sa tastez ceea ce simt in clipa asta. Las articolul in aer...Somn usor

Horror

Cu siguranta sunt satula de reuniunile de familie. De fapt totul ar fi in regula daca nu s-ar trezi niste mamai sa vina la tine si sa te apuce de obraji, cu niste degete mirosind a marar de la sarmale, si sa te alinte cu sunete de toata jena.
M-as simti mai in largul meu daca nu ar mai comenta toata lumea ca am crescut, ca am slabit, ca arat din ce in ce mai bine, ca as avea nevoie de aparat dentar si ca "noi ramanem in urma iar voi, copii, voi cresteti!". Evident, ca numarul adultilor sa le iasa conform scenariului se mai toarna si o ploaie sub forma de prevenire a vreunei iesiri din casa.
Noroc de englezul care a dat o vizita fugitiva si m-a calmat.
E a naibii de urat sa fii adult. Ma repugna ideea de adult pana la dorinta de a ma inchide intr-un cocon.Pariez ca daca as avea asa ceva ei tot ar gasi o modalitate de a dizolva coconul.
Bun. Fiind in pana de idei tin sa le salut pe toate rudele mele, cu exceptia unora dragi mie, si sa le trasnmit ca fondul meu de ten de tare scump si nu imi permit sa imi retencuiesc fata de fiecare data cand ma pupa ele cu buzele alea ale lor si, de asemenea, ochelarii sunt la fel de prea scumpi ca pieptenele lor de dinti sa imi sparga lentilele.

Aplauzeee!!

Planurile facute cu ceva timp in urma s-au transformat in realitate, iar acum, ma vad in stare sa iau un marker in mana si sa colorez pe harta drumul de la Tecuci pana la Bucuresti si sa marchez cu niste X-uri locurile pe care le-am vizitat. In randurile ce urmeaza nu voi face decat sa scriu despre ce am vizitat si ce am trait acolo.
Prima oprire: Palatul Cotroceni. Perchezitie la intrare, condusi de un ghid pana la intrare, am luat bilete, am lasat bagaje la garderoba, am incaltat papuci si am pornit aventura in palatul prin care s-au perindat atatia regi. Sali peste sali, scari, marmura, goblen, piele, nuc si abanos, pian, pianina din carapace de broasca teastoasa. Tapet pe pereti, paturi uriase, ceasuri, aur si bronz, argint, bun gust si rafinament. Biblioteca m-a coplesit, 5000 de volume fiind acum ceva timp, acum ramanand doar 3000. Salonul norvegian plin de lemn si cu o soba in colt, salonul florilor - preferatul reginei Maria, sala de receptie, holul plin de marmura si sufrageria , toate deosebite prin materialul si varsta lor. Candelabre cu cristal de Medias in toate incaperile, o sabie de aur batut cu smarald si rubin primita in dar de catre Cuza. Sufrageria cu o masa uriasa si scaune ce aveau spatar fie cu soim, pe care se spune ca preferau sa stea domnii, si cu floare de crin, pe care obisnuiau sa stea doamnele.
Portretul reginei Maria, cea mai frumoasa femeie a acelei perioade este pastrat in palat, in sala cu influente orientale, sala cu scari undeva sus unde se spune ca regina obisnuia sa bea ceaiul de la ora 5. Uimitoare era si masa de marmura din sala de receptie, unde s-a semnat intrarea Romaniei in primul razboi mondial, masa ce cantarea opt tone, motiv pentru care nu a parasit niciodata incaperea.
Souveniruri la sfarsit si zambete.

A doua oprire a fost Muzeul Satului. Casute romanesti, fotografii, ploaie, soare si bunadispozitie.
Militam impotriva fast-food-ului dar nu am refuzat sa mergem la McDonald's si la KFC.
La teatru am ajuns mai devreme, am luat bilete, ne-am plimbat prin imprejurimi si bine am facut. Fata ce vindea bijuterii funky handmade a ramas cu doua perechi de cercei in minus si cu cativa lei in plus :D.

Dar cele enumerate mai sus sunt nimic pe langa ce s-a intamplat la TNB.
Am intrat si am asteptat sa inceapa piesa. In scurt timp s-a umplut sala. Desi piesa istorica, Eduard al III-lea de Shakespeare, a devenit geniala sub bagheta magica a talentului actorilor.
Inainte de pauza de la jumatate a fost un cutremur scurt dar puternic. Admirabil a fost ca actorii nu s-au oprit, nu au reactionat, ci au continuat sa joace. La sfarsitul piesei eram cu totii coplesiti. Aplauze de 10 minute neincetat. Aplauze incontinuu...
Bravooo!!

Bine, recunosc ca dupa ce am iesit din cladire am fost oprita de o jurnalista de la Realitatea TV care mi-a pus cateva intrebari. Cica reportajul a fost difuzat de cinci ori la TV. [au fost 2 minute de celebritate pentru mine:))) ]

Drumul spre casa a cuprins si oprirea la un McDonald's pentru noi provizii, cantece in masina, dans, si somn.

Nu pot sa ma abtin si sa recunosc ca le port un mare respect actorilor. Aplauze!

Venusiana convinsa in momente de betie

Men are from Mars, women are from Venus.
Pe Marte viata se traieste la maximum. Constructii uriase, concurenta, curse de masini,tras de fiare, TV, bere si seminte, bancuri tampite,fotbal, mititei cu mustar,politica, curse de cai, cock fights, "care da jetul mai puternic", somn in chiloti, canapele de piele, si, bineinteles, orgoliu, trufie, munca si lipsa de simt artistic. Dar nu de barbati si ce fac ei pe planeta lor ne intereseaza ci venusienele si cu activitatile lor ne/imi/va rod curiozitatea.
Asadar, femeile duc o viata linistita pe Venus. Ele se preocupa de activitati cu totul si cu totul diferite de cele ale martienilor. Ele citesc, urasc concurenta, fac complimente, joaca volei si merg la sala pentru "a scapa de surplusul de celulita", isi dau sfaturi peste sfaturi, se nasc sau nu cu gusturi pentru haine, lupta pentru drepturile lor, devin fiice de tata [exemplu romanesc: Elena Basescu], femei intelectuale [ex. ro. : Simona Popescu], blonde intretinute&proaste [ex. ro. : Simona Sensual, Alina Plugaru, Laura Andresan] sau doamne ministru [ex. ro. Elena Udrea], nu-i asa?
Femeile se iubesc una pe alta, se schimba de trei ori pe zi de haine - in functie de starea de spirit, asculta muzica ce depinde de starea emotionala in care se afla, au hobby-uri relaxante, dorm, se alinta, si lucrul care le defineste este, din punctul meu de vedere, o venusiana crescuta de un martian si o femeie, FAPTUL CA SE PUPA NON-STOP.
Da. Femeile se saruta una cu alta neincetat.
A. se intalneste cu B. dupa doua zile in care nu au vorbit decat pe messenger. Se pupa! ["vai fata! mwah!"]. V. se inalneste cu G. in market, si...se pupa! C. merge in vizita la L. si se pupa! D. se da cu rimel in baia fetelor.O vede pe R. si se gandeste sa o pupe.Si O PUPA!
Da, da, da, de trei ori DA. Se pupa non-stop. Le place. Le satisface, simt nevoia, isi doresc, s-au nascut pentru asta, nu pot trai fara o ventuza si isi asuma riscul de a practica lesbianismul sub acoperire.
Iar eu...eu sunt o biata victima care sufera uneori de accente martiene doar fiindca s-a gandit ca daca venusienele au o problema, poate barbatii nu au, dar s-a inselat iar acum leviteaza intre cele doua lumi cautand calea de mijloc care, evident, nu exista.
Le critic pupaturile, imbratisarile superficiale, zambetele prefacute, sfaturile aparent prietenoase si complimentele perfect lingusitoare dar nu sunt barbat.
Le critic fotbalul, berea, mititeii, canapelele din piele, tv-ul, cladirile exagerate, cursele de masini si politica dar nu sunt venusiana convinsa.
Raman eu asa cum sunt, cea care sta trasa de mana stanga spre Venus si de mana dreapta spre Marte. Simt miros de parfum si carti din stanga. Raman acolo.
/*sunet de pupaturi si imbratisari*/
/*sunet de stergere a urmelor de ruj si gloss*/
/*injuratura! ~!@#$*/
/*end of transmission....*/