Altfel

Bun. Facand abastractie de virtutile pe care in mod normal, o persoana care se respecta pe sine, le-ar avea, de exemplu modestia, cred ca sunt intr-o oarecare masura mandra de mine si de realizarile mele - sau cel putin asa as vrea sa fiu.
Sa fim seriosi. Un 9.94 nu e oricum,un teanc de diplome nu e orice. Dar acum ma gandesc deja in cu totul alt sens.Si daca nu am fi invatat totii anii de scoala, daca nu am fi citit carti pe rupte, daca nu ne-am fi implicat trup si suflet in absolut orice activitate nu am fi ajuns la liceul dorit. Daca nu as fi facut toate astea poate ca totul ar fi devenit ceva de genul:

Te trezesti devreme. Inveti la un liceu industrial, profilul...nu conteaza, oricum dai cu sapa in fiecare zi ca deh...doar faci practica. Esti franta, transpirata, porti haine neasortate, probabil de la "38" sau dintr-un bazar. Parintii nu iti dau bani sa iti iei altele pe motiv ca in opinia lor tu nu meriti si vai! trebuie sa te multumesti cu ce ai si sa depui mai mult efort ca sa primesti ce vrei - da, da...de parca iti pasa tie...:-@:-".
Mergi la ore si afli ca ai avut tema si bineinteles, tu nu ai facut-o. Recunosti in mintea ta ca a fost mult mai simplu sa freci menta pe messenger toata noaptea. Decizi sa chiulesti. Te duci la baie. Acolo sunt usuratice care fumeaza tigari castigate dupa un oral mic :D. Pute a naibii de aiurea! ~!@# Una tipa ca si cum ar avorta in closet iar pe perete e scris un numar de telefon cu mesajul "Fut bine!"
Iei o tigara. Mergi afara. Acolo mai sunt si altii. Stai toata ziua cu ei. Seara ajungi rupta de oboseala. Ce mai conteaza? :-j Ti-ai facut prieten - un manelar cu masina, ceafa lata si corp celulitos care te-a cucerit cu un "ce faci , papushe?".
A doua zi e aceeasi chestie. Insa apare si ceva nou. Diriga te previne ca daca mai absentezi o sa fii exmatriculata, si chiar cand vrei si tu sa intri la ora iti suna Samsungul. E mesaj de la "iubi". Te asteapta la o terasa. E clar. Nu mai stai pe ganduri si fugi intr-acolo. Te intalnesti cu el, te admira, crede ca e minunata combinatia ta de curea cu Playboy, adidasi si margele in decolteu. Te ia cu masina, mergeti acasa la el si gata! se intampla...minunea! Te-a prostit, ti-a pus-o, te lasa in pace, rade de tine, nu te mai cauta, nu te mai vrea.
(peste doua zile) Preaviz de exmatriculare, infectie vaginala, certuri cu parintii, fuga de acasa, prostitutie pe strazi. :)
The end!

E clar ca e horror. Nu mai bine te dai cu capul de pereti cat citesti o carte decat sa iti transformi viata in...ce e mai sus? :)

Salata de lovituri sub centura

Ai 15 ani si strivesti cu fundul tau mare buretele unei canapele intr-o seara de sambata. E ora 11. Devorezi grabita si agitata o salata gandindu-te, o data cu fiecare inghititura, ca s-ar putea sa mesteci un melc. Da! Unul identic cu limaxul minuscul si perfect ingretosator care isi urma traiectoria pe nervurile prelungi ale frunzelor de varza, cu 10 minute mai devreme, in timp ce iti pregateai cina.
Stai si mesteci avand in surdina beat-ul dat de unghiile surorii tale pe tastatura. Parintii striga insistent ca e cazul sa te culci, sau cel putin asta intelegi tu din tipetele lor iritante.
Nu esti atenta nu fiindca ai uitat sa iti iei pilula de modestie si nici fiindca ai fost injectata cu aroganta, ci doar fiindca meditezi.
Da, ai dreptate. Poate ca molusca aia chiar isi face efectul caci brusc ai o idee neasteptata si iti amintesti de blog. Ai un blog de un an si ceva. In ultima vreme ai scris rar,neglijandu-l, dar de obicei esti citita, apreciata ori criticata. Deja iti formulezi o tentativa de articol cu o exprimare, desigur, nu foarte elaborata, si slabuta, la urma urmei, pentru o ora atat de inaintata cand, altadata, ai fi avut inspiratie cat pentru un roman. (Poate ar fi cazul sa mai mesteci un limax.) Deodata un fum iti acopera lentilele mintii si te vezi tastand:

Am in spate un an de munca. Nu m-au impresionat nici lacrimile doamnei director cand, cu o tentativa de discurs jalnic in mana, isi lua adio de la elevii clasei a XII-a in cadrul festivitatii de premiere de la sfarsitul anului scoalr. Nu m-a miscat ca am avut o medie anuala demna de invidia altora si nici ca am luat tot felul de diplome. De fapt, emotia m-a cuprins cand a venit V. la mine si, chiar daca era evident, a spus inca o data ca era vineri, ultima zi din acel an scolar ultima zi cand mai eram boboci.
Nu sunt suparata pe nimeni, doar pe timp. E unicul si eternul inamic al meu caruia ii port o ura de care numai eu sunt capabila, o ura personalizata, optimizata, imbunatatita - as indrazni- cu regret. El e cel ce poate da oricui nenumarate lovituri sub centura.Nu se poate sa fie ceva mai cumplit decat gustul amar al regretului si ochii arzandu-ti cand vezi triumful timpului, acoperite de o durere surda cand neputinta iti rasuceste nemilos cutitul in rana.
Si ca sa nu inchei banal, fac dintr-un gand niste randuri, iar astfel scriu ca nu vad omul decat ca pe o fiinta paralizata metaforic in micimea ei stand undeva sub o masa la care se indestuleaza egoisti si avizi Timpul si Eternitatea. Nu poate sa urce si se multumeste cu firimiturile - de altfel, deloc multumitoare - ce cad.
Revenind la realitate sper ca nu gresesc atunci cand convinsa - din punctul de vedere a omului ce sunt - spun ca SUNT ATATEA DE INVATAT SI ATAT DE PUTIN TIMP.

P.S. Poate ca ar fi o consolare sa cadem de comun acord cu Ionut Caragea in ideea ca "nimic nu tine o vesnicie, nici vesnicia insasi".

Inca mai mesteci. Astepti sa inceapa un film stupid. Esti patetica atunci cand te cuprinde melancolia. Iti amintesti de "Carpe diem!" si zambesti. Parca ai vrea sa fie iar 15 septembrie 2008.

Eu si cu mine

Ai 15 ani si , teoretic, o intreaga viata inainte. Mergi la un liceu plin de contraste, iar in clasa ta jumatate din colegi par ca ar fi trait la zoo mult timp. Inveti doar fiindca asa ai fost obisnuita pana acum, te plac profesorii, ai antipatii cu carul in randul colegilor, critici non-stop "star-urile" si "VIP-urile". Chiulesti ocazional, nu ai fumat deloc pana acum, cu toate ca multi dintre prietenii tai fumeaza... Iti place sa razi doar ca sa acoperi supararile ce te chinuie zi de zi. Acum ceva timp ti-ai luat ochelari cu lentile roz si inca te mai gandesti ca te vor face sa uiti de certurile cu parintii si de cele cu sora ta. Nimic nu iti iese asa cum ai vrea, crezi ca Universul conspira impotriva ta, ai o mare durere de burta si nici nu stii ce mai vrei...

Ai inventat pana acum sute de titluri de carti pe care ai vrea sa le scrii dar tu tastezi de un an si ceva pe un blog articole care asezate intr-o ordine speciala devin TU.

Te lasi dusa de vant, razi doar ca sa nu plangi, mananci doar ca sa nu spui ca nu ai facut-o, te duci la scoala ca sa pleci de acasa...

What else could you wish for?

Pe gaura cheii

Acum sunt in perioada in care incerc sa imi aduc aminte intamplari si detalii ale copilariei pe care, desi o credeam inexistenta, acum o descopar tot mai mult, si ii zaresc catargele in zare, treptat iese din ceata si iat-o mare, bine construita si frumoasa. Desigur, zi de zi am senzatii de deja vu pe care, corect sau nu, le leg de copilaria-mi care acum imi pare mai plina decat oricand altcandva. Ieri cugetam, reflectam la ziua ce trecuse, la durerea de picioare pe care o aveam, la faptul ca sunt destul de buna pentru varsta mea, si imi imaginam un fel de mitoza, dupa care ma trezeam cu o alta eu in fata mea ce incepea sa ma incurajeze, sa incerce sa imi ridice moralul si sa-mi insufle mai multa incredere in mine. Era un exercitiu de imaginatie destul de dragut, constructiv si chiar functiona...oarecum, cand brusc l-am parasit ca si cum s-ar fi terminat filmul la cinematograf. Mi-am amintit de usile din casa bunicilor, casa ai carei pereti sunt impregnati cu fumul copilariei mele, perdelele au ochi de rasete diabolicopilaroase, tablourile sunt martorii crimelor paianjenilor iar plafoanele....hei da...plafoanele inca mai barfesc cu podeaua despre alergaturi dintr-o camera in alta, despre jucarii si geamuri sparte ori despre usi de soba deschise si caldura ceaiului de dimineata. Zic usi caci ele imi pareau al doilea cel mai interesant si complex, crocant si savuros element din casa, dupa tavan. Usile erau zidul Berlinului, erau ceea ce despartea ceva de ceva, aveau o nota de mister, le uram cand paraseau complicitatea spre a ma face vinovata de zgomote in noapte ori la pranz. Dar pe langa perdelele des tesute pe care uneori le uram din toate incheieturile pentru stupiditatea prin care blocau dorinta mea de a admira ce era "dincolo", sau pe care la iubeam destul de des in jocurile ce se lasau cu capuri date de masa in dorinta de a ma ascunde; aveau ceva mult mai palpitant si mai incitant, aveau o gaura, si gaura putea primi o cheie. Era mirific. Imi amintesc, destul de clar, ce-i drept cum obisnuiam sa privesc prin gaura cheii. Multa vreme era un fel de al doilea loc de munca, era ceva asemanator cu activitatile de spionaj din filmele pe care le-am vizionat mult mai tarziu dupa aceea. Adoram curentul acela racoros ce imi inunda ochiul si apoi intreaga fata cand priveam. Desigur. Dupa ce am testat fiecare usa, si pe o parte si pe alta, dupa ce m-am luptat cu un minuscul polonic de jucarie si ceva vata care infunda gaura cheii uneia dintre usi, am devenit destul de selectiva. Am intepenit minute serioase in fata usii de la bucatarie privind cu jind la vasul cu frisca, ce parea , ce-i drept , mai mare prin gaura cheii, aspirand la momentul in care mama se va intoarce cu spatele iar eu voi aparea ca un super erou cu pelerina si voi insfaca pretiosul vas spre a-i devora continutul in ascunzatoarea mea, desigur, secreta; apoi am renuntat la ideea de a-mi umple CV-ul cu victorii in razboiul cu frisca, incepusem sa ma multumesc cu felia de tort perfect delicios, faurit de mainile geniale ale mamei mele geniale care era un geniu in bucataria ei geniala. Dupa ce am pandit in disperare venirea surorii mele pentru a preveni deconspirarea secretului meu loc de ascunzatoare in dulapul cu haine in timpul jocului de-a v-ati ascunselea, a trecut si criza cu jocurile acestea, deci spionajul pe gaura cheii devenea absolut inutil. Astfel am ajuns sa imi dezvolt gustul pentru camera cea mai rar frecventata a casei, o camera cu o usa cu geam cu canate inguste pline de perdele dese si reci. Prin gaura cheii era altfel. Curentul racoros ce treacea prin orificiul in forma de vioara prindea miros de naftalina, iar camera parea mai intunecoasa, mai rece, mai infricosatoare si perfecta pentru a-ti creste pulsul. Mobila isi pierduse luciul, era praf de doua degete si marar pus la uscat pe hartie de ziar. O saltea veche se sprijinea de doua sifoniere ce abia isi mai tineau greutatea si praful...si varful piramidei este ca pana si usile lor aveau gauri pentru cheie.. Si chiar daca mai tarziu m-am riscat si am ajuns pana acolo am aflat ca gaura cheii era acoperita de un dop de hartie si ca in spatele lui era un monstru de naftalina si molii mutante devorand stofa de pe vremea bunicii si palarii de pe vremea cand bunicul nu era bunic, ci doar tata. Asta a incheiat aventura gaurilor de cheie. Acum fiecare usa imi aminteste de acele vremuri. Nu am mai gasit nicaieri o gaura a cheii mai draguta decat cele ale acelor usi. Acum nu mai au forma de vioara ci sunt mici si neincapatoare, nu mai au nici curent racoros si, sincer, imi scade pulsul de plictiseala cand ma apropii de o usa...

T A N C

Poate ca fara sa realizez cursul deloc uniform si constant al vietii mele a fost presarat de un cuvant, aparent insignifiant si demn de ignoranta, si anume cuvantul "tanc". Patru litere, patru sunete, nimic interesant, dar trecand peste documentarele cu arme din al doilea razboi mondial, unde, cu siguranta, TANCul era inclus si considerat cel mai bun; trecand peste definitia din DEX al acestui cuvant si poate si peste vorbele bunicilor cu tancul rusesc, ajungem la o alta sfera de discutii, foooooooaaarte "cuprinzatoare".
De exemplu copilaria mea a fost plina de TANC. Era o pulbere concentrata de diverse culori si arome care pusa in apa se transforma intr-un veritabil suc fie de portocale, fie de capsuni, zmeura sau lamaie. Eram disperata. Eram ocupata toata ziua si imi asteptam rasplata bine meritata. Ma zvarcoleam in chinuri groaznice cand se termina ori nu mai voiau sa imi cumpere, si numai eu stiu cate funduri de pamant mi-am luat, si cate podele am batut cu piciorul, cate capuri de pereti am dat, si cate auto-torturi am suferit ca sa ii induplec pe nemilosii parinti sa imi opreasca suferinta si sa imi cumpere "licoarea vietii".
Alta data cuvantul TANC a fost transpuns intr-o chestiuta mica si din plastic verde care era un mister neelucidat pentru mine in contextul unui joc stupid cu baietii. Ii auzeam cum incearca sa imite diversele sunete emise de o asemenea masinarie reala. Nu ca ei ar fi vazut asa ceva vreodata in viata lor, insa cred ca asta le starnea adrenalina si ii facea mai creativi din punct de vedere al inventarii unor noi onomatopee. Desigur, ma plictisea cumplit sa imi povesteasca desteptii mai mari decat mine cum sta treaba cu teava tancului si cu proiectilele, asa ca de multe ori totul se incheia cu un "Da, bine, lasa-ma..."
Nu de putine ori urechile mi-au fost atacate de diverse expresii, de la care luate in modul tot la cuvantul "tanc" se ajungea. Era destul de simplu, fiindca oriunde ma duceam in gimnaziu gaseam giboni infierbantati si pusi pe harta care gemeau de nervi si jurau ca "data viitoare o sa zici ca a dat tancu' peste tine! ~!@#$"
Dar fateta cea mai "placuta" si mai recenta a acestui cuvant ramane cea sub aspectul careia poti crea minunate metafore si multe alte figuri de stil folosindu-te de "tanc". De altfel, tancul nu este doar o arma, ci este si un monument incarcat la rubrica "asa nu" din mintea fiecarui om sanatos care poate zari oricand la piata tancuri (biiine...tanti, mamai, babe) stand la barfa si blocand circulatia, oricum proasta, dintre tarabele cu praz si castraveti. Fuste ridicate pana in gat, sani flescaiti, dinti aurii si argintii, papuci de cauciuc, tricou pe a carui eticheta scrie 100% poliester, transpiratie grupa mare si sunci, sunci cat cuprinde, sunci sa dea si la alti, sunci sa ajunga cat pentru trei vieti. Acestea sunt tancurile pietei.
Tot genul asta de tancuri pot fi intalnite si la coada la lumanari la biserica sau in dosul vreunui corcodus aparandu-l cu o nuia si cu o voce mizerabila de copiii care nu se mai satura de fructele verzi si acrisoare de primavara. Versiunea in stare incipienta a sindromului tanc este prezenta si in scoli si licee deopotriva sub forma profesoarelor cat usa ori cat soba care se perinda pe holurile cladirii, holuri cu podele din marmura sau mozaic spre a nu se deteriora din cauza tocurilor ce 12 cm cu care se poate ajunge usor la petrol; sau sub forma fatucilor cu miscari amortizate de straturi adipoase care au viteza de reactie ce tinde la zero. Claca greoi, alearga in reluare, dupa doi pasi respira ca si cum si-ar da duhul, rad prosteste, barfesc si citesc reviste colorate cu articole despre menstruatie si chilotei.
Daca as fi intrebata care forma a tancului as alege-o as striga in gura mare ca prima varianta, si anume idealul suc din copilaria mea. Din pacate aproape ca gustul sau l-am uitat intrucat nu s-a mai fabricat de o jumatate de vesnicie asa ceva, dar tin sa precizez ca acum simt gustul cumplit de amar al amintirii tancului care zdrobea asfaltul din centrul orasului zilele trecute...


P.S. Se pare ca sucul nu se chema nicicum TANC ci TANG. Dar e destul de interesant sa inventez propria mea amintire despre un suc ce nici macar nu a existat...

Daca tineretea....si batranetea....

Recunosc ca nu am mai scris fiindca o lene cumplita mi-a atacat intregul corp, mi-a gasit punctele slabe si m-a repus nemilos, inundandu-mi mintea cu dorinta de a sta cat mai departe de calculator si cat mai aproape de natura. Asa ca...mea culpa!
Cat despre cartea prea minunatei Joan Anderson trebuie sa marturisesc divortul meu temporar in legatura cu aceasta. Am renuntat, pe o perioada nedeterminata de timp, la aceasta, in favoarea unei carti pe care am ravnit-o inca de cand am citit o fraza scurta, un citat ratacit printr-un portofoliu cuprinzand critici literare si texte auxiliare la manualul de limba romana. Mi-a atras atentia; la inceput a parut ceva trecator, apoi amintirea acelui citat a inceput sa ma bantuie si sa imi chinuie ideile, inoculandu-mi dorinta de a avea acea carte. Si, spre a alunga orice urma de suspans sau curiozitate, mentionez ca acea carte este Exuvii, un roman reusit, din punctul meu de vedere, al scriitoarei Simona Popescu.
Cu toate ca inca nu am terminat lecturarea romanului, precizez ca m-a cucerit definitiv. Aproape toate amintirile mele se trezesc, ies de acolo, de la naftalina, din sertarul memoriei mele si le simt, caci rezoneaza cu fiecare intamplare relatata in paginile lucrarii.
Fiecare rand imi indeparteaza tot mai mult ideea ca eu nu am avut copilarie, si, recunosc, este emotionant sa ajung sa imi dau seama, invinovatindu-ma pentru lipsa mea de perspicacitate in domeniul depozitarii amintirilor, ca eu de fapt am trait o copilarie cu totul si cu totul deosebita. A fost departe de cea a lui Creanga, oarecum apropiata de cea a Simonei Popescu. Am trait-o deosebit, si acum ajung sa mi-o simt speciala.
Autoarea a avut grija sa puna de toate in roman. E aproape de cei tineri. Fiecare detaliu e direct, lucid, fascinant in esenta. Exprimarea este asa cum trebuie sa fie: nu vulgara dar nici plictisitoare, nici saraca dar nici imposibil de priceput. Mesajul este corect: nici direct dar nici ascuns in simboluri, nici prea simplu dar nici indescifrabil.
Cu alte cuvinte, Exuvii, imi starneste nu dorinta de a fi iarasi copil, ci dorinta de a putea sa imi amintesc si sa imortalizez ceea ce am trait eu in romanul copilariei mele.
Nu e telenovela, nu e thriller, drama, musical ori western, caci viata bate filmul.
Inchei scurt si lenes, nestiind cand voi mai avea ocazia sa mai postez cugetari, prin :
Daca tineretea ar sti si batranetea ar putea...

Upgrade

Neavand o alta modalitate de a pastra legatura cu acidul meu cititor M., nu-mi ramane decat sa scriu articole adresate domniei sale. Pe aceasta cale tin sa ii multumesc pentru cuvintele din comentarii daca intr-adevar acestea au fost sincere si lipsite de ironie.

Zambeste! Maine va fi mai rau!

Da. Adevarul e ca unii prefera sa nu isi faca blog-ul public pe motiv ca, probabil, este mult prea rusinos sa ai un blog de toata jena cu texte asemanatoare cu urletele unei creaturi cu o importanta mult prea mica ce tipa de undeva de jos, de sub talpile noastre;chiar patetic s-ar spune.
Altii aleg sa aiba un blog public, cu articole perfect publice in legatura cu care oricine isi poate expune parerea in modul dorit, desigur, mai mult sau mai putin jenant, mai mult sau mai putin incurajator si respectabil. In aceasta categorie intra totodata si persoanele care pastreaza fiecare comentariu indiferent de cat de asemanator cu spalatul rufelor in public este din partea autorului acestuia.
In speranta ca aluzia a fost inteleasa, tin sa ii salut de aici, din lumea mea care supravietuieste impreuna cu mine de aproximativ cincisprezece ani, pe toti frustratii care isi dau ochelarii jos special pentru a citi articolele mele ca mai apoi sa isi formeze idei eronate in legatura cu parerea mea despre Eliade. Ii admir ca au curajul sa isi faca publica stupiditatea si nu stiu...inca raman in aer cu raspunsul la intrebarea "Ei de ce au putut sa intre pe Interzis-Fraierilor?"

Teza la ora de penibil

Teza la matematica e ridicola doar fiindca in tara matematicii toti locuitorii vorbesc aceeasi limba, numai eu inca mai iau cursuri pentru a invata alfabetul.
Nu regret ca dau teza la chimie desi as daca as putea m-as intoarce cu ceasul meu imaginar in timp in ziua cand am optat pentru chimie si as schimba optiunea, as alege biologie. Sincer, as prefera sa invat despre mitoza si limbricus terestris decat despre cum cedeaza acizii protoni in disperare si despre cu bazele fac afaceri cu turnesolul.

Daca la teza de la info mi-au picat subiectele pe felie, si la romana sutn gata oricand sa demonstrez ca puteam mai bine as vrea ca si la ultimele doua stupiditati sa am noroc la buzunarul din spate.

Si fiindca nimic nu e mai minunat decat o lucrare la logica tin sa precizez ca in prima banca, cu pixul intre dinti si tic nervos la piciorul stang cincizeci de minute ma simt ca un crestin ce vorbeste doar romana si merge spre a fi patruns de harul Duhului Sfant la Biserica unde preotul slujeste in chineza.

Cele mai multe accidente au loc in casa

Adevarul e ca in ultima perioada am cam divortat de blog pe motiv ca prefer sa ma relaxez altfel decat sa scriu nimic pentru nimeni.

Pot spune ca am inceput sa citesc o carte care in loc sa ma incante si sa imi starneasca apetitul pentru o lectura superioara, mi-a produs o contractie brusca a diafragmului si a muschilor abdominali spre a expulza pe gura continutul stomacului. Promit sa nu mai citesc carti ale unor femei care au ajuns la o anumita varsta cand nu mai e cazul sa croseteze sau sa impleteasca, adica la varsta cand sotului nu-i mai arde de colaceii lor sau de clatitele facute in sila in timp ce programeaza o repriza de bridge; si stau ele si se gandesc destul de mult , fiindca nu prea au antrenament in gandire, si le vine o idee gen "hai sa scriu o carte".

Astfel se nasc ale lor carti ce ma obosesc pe mine. Carti ale unor "femei ce mai au ceva de spus". Eu nu am inteles ce e de spus si de ce simt ele nevoia sa o spuna, dar cand imi aduc aminte iarasi de cartea geniala a lui John Gray incep sa imi revin in ideea ca da, venusienele nu rezista o secunda fara sa ii povesteasca celei mai bune prietene pana si cum i s-a rupt o unghie, nu ezita sa arunce cu sfaturi mai mult sau mai putin necesare si, astfel, cele care mai sunt inzestrate cu o fantastica putere de a abera ajung sa scrie romane plictisitoare.

Desigur, este de apreciat ca aceasta Joan Anderson de a scris Un an la malul marii - Gandurile unei femei care mai are ceva de spus s-a gandit ca e cazul ca ea sa scrie despre viata chinuita de femeie la varsta amintita mai sus.

Voi termina cartea dintr-un oarecare orgoliu personal si promit sa mentionez daca voi gasi ceva interesant in paginile acestei lucrari. Pana acum exprimarea si capitolul cu focile mi se par ridicole.

P.S. Adevarul e ca Emily Bronte a scris de o mie de ori mai bine decat J.A. dar eu raman la Eliade.