Povestea lucrurilor

Dintr-o lipsa cronica de inspiratie ori imaginatie tipica mie observ ca nu mai pot scrie. In conditiile in care vacanta ma indobitoceste lamentabil nu-mi ramane decat sa "share"-uiesc cu zero cititorii mei ceva ce intr-adevar este bine realizat, din punctul meu de vedere. Asa ca hai sa lasam curelele cu piramide, eye shadow-urile rezistente la transfer si tigarile mentolate, iar mai apoi si alte lucruri caaaaaaaaaaaci

The Story of Stuff - Romanian from www.storyofstuff.ro on Vimeo.

Pe langa plopii fara sot...

L-am vazut, mi-a placut, l-am postat.

Cald vs. Rece

Mi-am luat o vacanţă neoficială ce s-a dovedit a fi perfect binevenită în contextul unei veri cu temperaturi gen iad. Întotdeauna am admis că am un dram de nebunie în sânge, minte şi spirit însă înclin să cred că nebunia nu mă determină încă să rămân la 60 Celsius în faţa unui monitor de 17'' cu un ventilator ineficient în frunte care în loc să răcească aerul pare să-l încălzească mai rău şi cu o unitate în urechea stângă ce seamănă cu cireaşa de pe tort, transformă răcoarea conservată dimineaţa când astrul ucigător pe nume Soare încă nu răsărise, într-o caniculă copleşitoare.
Nu vreau să fiu monumentul de destoinicie, perseverenţă, eficacitate, voinţă şi putere a umanităţii, motiv pentru care am refuzat să mă mai apropii de caloriferul încins de-i spun toţi calculator. Am preferat să îmi trăiesc viaţa socială mergând la ştrand pentru înot, ieşind cu prietenii seara şi citind ziua în camere reci, întunecate, delicios de primitoare pentru cărţile cu vampiri ce se lasă citite numai în compania unui suc rece cu gheaţă rece ce împreună mă fac să tresar de fericire că există cuvântul RECE.
Cu alte cuvinte, îi previn pe ai mei zero cititori că articolele vor fi rare şi plictisitoare, asemenea acestuia. Nu am mai scris de o săptămână şi singura impresie pe care o am despre perioada trecută se rezumă la ideea ca vara nu există decât CALD şi FOARTE CALD.

(Ne)Natural

Poate că sunt mai mult decât puţin paralelă cu Universul în care trăiesc laolaltă stupizi, mai stupizi şi cei mai stupizi. Da, poate, însă nu cred că mai pot să scriu despre cât de artistic e să te uiţi la cer şi să îţi imaginezi personaje din desene animate printre nori, când tot ceea ce ar putea sta în puterea mea de a face se rezumă la zâmbete neghioabe drept feedback la nişte aprecieri de doi lei din partea unora care vorbesc ca să nu adoarmă. Nu mai pot scrie despre nimic, aşa cum altădată adoram s-o fac. De aceea de data aceasta voi scrie despre natural, natural sub aspectul pe care il folosesc toţi în refrenele penibile considerându-l un cuvânt indispensabil conversaţiilor legate de femei şi machiajul lor.
Cu alte cuvinte, se tot bate monedă pe ideea că femeia trebuie să fie naturală. Aud deseori bărbaţi care monopolizează discuţiile expunându-şi neinteresanta părere despre cum cred ei că femeile din dorinţa de a-şi ascunde defectele ajung să se ascundă ele însele în spatele zidurilor de farduri şi altor astfel de mizerii. Dacă nu îşi dau duhul bărbaţii pe tema asta atunci cu siguranţă se trezesc personaje ale nimicului să monologheze pe tema naturaleţii pe care un machiaj trebuie să îl aibă.
Problema nu este că ei vorbesc şi nici că sunt ascultaţi cu gura căscată de tute. Problema este că sunt înţeleşi greşit. Sunt ascultaţi de persoane ce stau drept şi gândesc strâmb. În altă ordine, ideea e că în loc să vezi persoanele potrivite cu un machiaj potrivit, natural iţi distrugi retina cu persoane nepotrivite cu machiaj nepotrivit.
Astfel fetele cu ten tânăr, proaspăt, intact îşi impurifică faţa cu farduri pe care le cumpără, le folosesc cu încredere; se închină la tubul cu fond de ten ca la un idol şi plâng jenant atunci când li se termină mascara.
Mai grav decât curfuterea asta este aceea de care nouă în mod normal ar trebui să ni se rupă, dar fiindcă în general vrem să avem somn fără coşmaruri nu putem sta liniştiţi. Este vorba despre persoanele alea care înţeleg naturalul o metodă de a-ţi transforma eul într-un fel de maimuţă. Şi iată că scriu despre femeile care s-au certat cu ceara de epilat, fondul de ten si rimelul. Care se închină la Cremă de mâini Doina când se simt împlinite spiritual după un coş de iarbă smuls cu mâna liberă din grădină.
Sunt peste tot, le întâlneşti pretutindeni, le vezi la TV în reportajele cu şi despre ţărani şi ai senzaţia că s-au mutat în casă la tine. Ele sunt genul care după ce s-au măritat îşi bagă foarfeca în păr spre a se uşura de claia arsă şi bienal năpârlindă. Se îngraşă. Şi voi o să spuneţi că până şi femeile cu părul scurt şi grase pot fi drăguţe, dar eu voi spune că da, dar nu toate. Cel puţin nu alea cu riduri de zici că a arat careva pe pielea lor, alea de-şi etalează mustaţa care dacă te chinui puţin poţi s-o faci codiţe împletite şi nici alea cu aluniţe cu fesuleţ, adică aluniţe cu blană pe ele, biiineee, păr.
Nu asta nu e natural, e maimuţăreală. Nu îşi dau niciun interes pentru a arăta mai bine şi se iau la întrecere cu vecina " care are mai puţine farduri în casă şi mai multă materie bună de spart retina altora pe faţă".


P.S. Nu am nimic cu Eva Herzigova dar altă fotografie bună de găsit în 10 secunde nu am găsit.

Blestem

Chiar când mă plângeam de o acută lipsă de inspiraţie am fost lovită ca de un Mig21 de o rafală de poftă de scris pe motiv că s-a trezit o nimeni să mă întrebe "Cum e în vacanţă?". Am simţit cum îmi creşte pulsul, cum sub picioarele mele sunt alunecări de pământ, puteam sa fac ceva pe teoria ROGVAIV-ului că eu oricum vedeam doar roşu. Mi-am amintit că data trecută când s-a întâmplat asta m-au găsit cu un cuţit într-o mână şi cu un tub de ketchup în cealaltă, aşa că după ce mi-am revenit cu două pahare de cola şi nişte beţişoare cu zahăr am pus lacăt la toate sertarele posibile, cheia dându-i-o câinelui s-o îngroape. Aşadar nu aveam nicio şansă să mănânc ketchup cu pâine.
Am rămas cumva paralizată rânjind prosteşte şi i-am răspuns "plictisitor dar e...(suspans) ok :) "...

18+

În afară de faptul că dacă mă vezi pe stradă îmi dai 20j de ani şi Sindromul Down nu credeam să mai am şi altă problemă. Dar zi de zi observ cum blestemul vacanţei câştigă teren şi îmi sfâşie orice dorinţă de a mai trăi ceva palpitant. In realitate am văzut până acum 15 ierni şi mă simt ca un minor cu o greutate legată de gât, obligat să se sinucidă aruncându-se de pe San Francisco's Golden Gate Bridge.
E vacanţă şi e a naibii de tulburătoare liniştea asta atunci când suferi de vârstă prea mică. Trăiesc un gri apăsător cu tente de plictiseală bolnavă în care singurele somnifere ce mă trimit în vise cu insule şi petreceri sunt nişte cărţi, un calculator obosit şi un televizor.
Şi asta e prima sâmbătă în care chiar regret că altădată spuneam că mă bucur de vârsta pe care o am şi de felul în care viaţa mea decurge; regret fiindcă nu pot să merg la o petrecere, se împart pijamalele înainte de doişpe, beau suc de portocale şi mănânc gogoşi dând în demenţă la TV pe motiv că nu pot ieşi căci o furtună se apropie...ca melcul.
Zi de zi stârnesc adrenalină vânând muşte prin cameră şi meditând la nimic. E frumos să te gândeşti la nimic, mai ales atunci când faci NIMIC. Simt atunci când înnebunesc, îndeosebi când sunt mai rău decât penibilă căci, iată, scriu cu diacritice. Dacă nu eşti "mare" nu poţi merge în Vamă, nu poţi fuma, avea petreceri, nu poţi să ţi-o pui cu prietenul şi nici să ai mofturi ori pretenţii. Dar cel mai rău e că nu ai voie să vrei, nu ai voie să poţi, să ceri, să indrăzneşti. Nu ai voie să gândeşti ori să visezi.
Refrenul cu "nu ai voie să..." mi-a spart timpanele în draci şi dacă mă întrebi de vreau două dopuri o să spun "NU!! Dă-mi 3 ani în plus, o maşină cu tot cu chei şi leave me fucking alone!".


P.S. De ceva timp îmi clădesc un regat cu viaţă boemă dincolo de graniţele viselor din somn.

Uniformă

Atunci când se impune uniformă într-un liceu există două tipuri de reacţii:

1. Reacţia celor care cred că uniforma este un dar de la Dumnezeu. Ei văd o pură binecuvântare în uniformă. În general rataţii o să se bucure că nu o să mai dea banii pe alte haine şi o să îşi poată lua jocuri video.
Tocilarii virgini frustraţi vor visa la o dezvirginare în uniformă fiindcă e cunoscut faptul că ei se simt întregiţi din punct de vedere psihic şi fizic atunci când poartă uniforma. Ei cred că eşti plin de personalitate dacă ai uniformă cu cravată de vânzător de dulciuri si sacou care sta ca pe gard pe coastele atât de ieşite în afară încât se văd de pe cealaltă emisferă a Terrei.
Evident, fătucile rahat-cu-ochi se vor uda de fericire când vor simţi măiestria uniformei direct pe chiloţii lor cu floricele sau pe părul de pe picioare. Nu vor mai fi nevoite să îndure chinul zilnic de altă dată când celelalte fete, mai bune şi mai frumoase decât ele, veneau cu haine noi cumpărate din magazine celebre şi rafinate. Aşadar vor spune adio tricoului cu Mickey Mouse şi jeanşilor de clasa a IV-a pentru a întâmpina camaşa albă, fustiţa cu volane, sacoul cu sigla liceului şi ecusonul de toată jena în care nimeni nu iese niciodată bine.
De altfel şi profesorii vor ţine - nu o zi, nu o lună ori un an, ci toată viaţa - predică despre utilitatea uniformei, despre cât de frumos este să stai la catedră şi să nu te doară ochii şi alte baliverne de tot penibilul.
Si nu în ultimul rând, le menţionez pe femeile de servici, care, cu siguranţă, vor găsi uniforma un prilej excepţional să lase maătura şi mopul deoparte şi să treacă la depănarea amintirilor de pe vremea comunismului când "a fi deştept şi deosebit"=uniformă.

P.S. Asta ca să nu mai spunem că deşi directoarea e varză , ea se crede minunată pentru simplul fapt că a semnat o hârtie cu aprobarea noului ham, pardon, noii uniforme.


2. Şi reacţia mea şi a celor ce împărtăşesc aceleaşi idei. Să fim serioşi. Uniforma nu e nici dar de la Dumnezeu, nici suflu al Sfântului Duh şi nici dovadă că Shiva sau Krishna au grijă de noi.
E pur şi simplu o metodă prin care nu ai voie să îmbini utilul cu plăcutul. Adică, nu ai voie sa vrei să îţi dezvolţi personalitatea, să fii creativ cu hainele tale şi să mergi şi la şcoală să înveţi ceva în acelaşi timp. În felul ăsta vom fi toţi la fel, nu ne vor deosebi decât feţele, care nu mereu le dau de gol prostia cumplită a unora. Nu ne vom deosebi deloc şi cel mai rău este că atunci când ne vom duce la chioşc să ne luăm un biet covrig vânzătoarea o să belească ochii la noi şi o să spună "aaaa...te ştiu pe tine...eşti de la liceul X. Spune-i doamnei Y că are să imi dea nişte bani...Dar vezi să nu uiţi, da?". Da, astfel de momente sunt cele in care te faci de rahat din cap până în picioare. Şi e doar un exemplu, fiindcă uniforma aduce numai pagube cu ea, şi nu mică o să ne fie mirarea când vom vrea să se deschidă pământul ca noi să cădem în el la 2 secunde după ce ne-am făcut de tot penibilul.
E tragicul tragicului căci de-abia aştept să înceapă şcoala şi să rânjesc grav atunci când o să vad rahaţi cu ochi cu cămaşa pusă pe dos, fătuci cu fusta ridicată până în gât ca să pară mai scurtă, grase cu sacouri tip sac, castraveţi fericiţi că în sfârşit au fost atinşi de Dumnezeu şi nu în ultimul rând, oameni cu adevărat drăguţi şi interesanţi care se vor pierde 6-7-8 ore în ţara uniformei.

P.S. Chiar dacă doamna director nu va citi niciodată în viaţa ei acest articol vreau sa ştie că eu chiar simţeam nevoia să fim băgaţi în seamă.

Moarte usor-chinuita

Nimic nu se compara cu o moarte usoara, dar nu voi mai putea avea parte de asa ceva fiindca tin minte ca mi-a zis cainele ala de ciocolata "mori tavalindu-te in chinuri!!" si brusc am simtit ca blestemul era un fel de tatuaj ca alea cu Mickey Mouse de la gume de 500 de lei.

De curand am avut un fel de amintire din viitor. Eram la priveghiul meu, de fapt...la priveghiul a ceea ce mai ramasese din mine: un fel de salam...o adunatura de oase sfaramate si muschi pisati in forma de rahat. Apoi , deodata, luata de vant zboara o hartie dinspre geamul unei toalete. Uda fleasca, imputita si delicios de jegoasa cum era inca mai lasa sa se zareasca scrisul de pe ea. Era un articol de ziar in care era relatata aventura ce m-a dus la moarte. Am inceput sa citesc si mi-am dat seama ca eu am murit mult mai spectaculos decat Mickael Jackson sau decat vreun cioban din Cracanatii din Deal care a dat in primire in timp ce se dezvirgina.


Din ce am inteles eu ma dadeam in leagan undeva pe malul unei ape. Si cum ma dadeam eu peste cap cu leaganul mi-am dat seama ca s-ar putea sa trag curent daca am urechile descoperite asa ca am luat mainile de pe bara leaganului si le-am pus la urechi. Singura problema e ca am cazut in cap si da, mi-am rupt gatul. Nu stiu daca ma durea fiindca oricum eram beata critza de doua saptamani, important e ca a venit o inundatie si m-a luat la plimbare in josul raului pana la un pod. Acolo am dat cu capul de o teava, de fapt, mi-a intrat teava in ochi si a iesit pe partea cealalta cu tot cu creier. Am injurat de toti sfintii si poate ca din cauza ca faceam galagie a aparut un gunoier care m-a luat de acolo chiar cand ajunsesem la refrenul de la melodia cu "Old McDougle had a farm...eeee-aaaahhh-eeeee-aaahhh-oooo". S-a enervat ca aveam parul lipit de o cizma botita de pe acolo dar pana la urma s-a descurcat. Spunea ca ma ia sa muncesc impreuna cu el dar i-am spus ca nu vreau sa imi stric manichiura - sau ce a mai ramas din ea. Inca eram beata dar cica am ajuns la o platforma de gunoi carea putea a naibii de ingretosator, atat de rau incat gunoierul a facut stop cardiac. La naiba. A trebuit sa astept o vesnicie pana au venit pasarile sa ii manance ficatii si ochii si pana a putrezit de tot, ca sa nu mai stea pe mine fiindca atunci cand a murit nenorocitul el ma tinea in spate si ghici pe ce parte a cazut. Pe spate, da...dar ar fi cazut pe fata daca nu i-as fi legat eu sireturile de la ghete. In fine. Am facut cunostinta cu tot felul de pasari care faceau sex pe mine, cu tot felul de animalute necrofage care si-o trageau rapid prin parul de pe pieptul gunoierului, si chiar si cu furnici. Cu cele din urma chiar m-am imprietenit bine, sau cel putin asa scria in articol, ca cica ele s-au bucurat ca si-au luat si bonus dupa ce l-au curatat pe amicul ala al meu de pe mine - le-as fi dat mai mult dar nu au reusit sa isi ia decat un picior si jumatate.
Intr-o zi cand stateam si faceam plaja langa o coada de peste a aparut un caine turbat care facea spume. Am crezut ca-i vreo farsa de 1 Aprilie si l-am luat la misto cu "Hai , coaie...Razi de mine, ce naiba...Crezi ca-s moarta sau ce? Inca mai gandesc, bah putza!". S-a enervat si de draci a incercat sa ma sfasie. Dupa vreo doua ore de tavaleala am inceput sa-mi revin si mi-am dat seama ca m-a scapat intr-o groapa adanca si ca imi intrase in gat o conserva. Peste cateva zile a aparut un fel de excavator si ne-a luat pe mine si pe prietenii mei, pempersii si tampoanele de acolo, si ne-a dus intr-un cuptor. M-am panicat putin fiindca eu fara crema de plaja nu voiam sa ma duc acolo dar pana la urma am ramas prinsa cu dintii de usa. Am cazut fiindca ma dezhidratasem si devenisem pufoasa. Semanam cu ceva bun de mancat cred...caci m-a gasit o pisica pe jos si m-a inghitit. La cateva ore m-am trezit intr-o tavita pe care scria "Kitty" si langa mine era un fel de chestie lunga si alba...zicea ca-l cheama Limbric. Nu am apucat sa ii spun ca imi place numele lui fiindca nesimtita de matza mi-a luat buletinul din buzunar. M-am cam suparat pe ea, ce-i drept, dar dupa aia m-am bucurat ca asa a fost fiindca au venit o gramada de reporteri care imi strigau numele si nu le venea sa creada ca eu sunt. Pacat ca imi trecuse betia de tot fiindca atunci mi-am dat seama ca pisica a ras de mine si m-a facut in forma de parizer. De nervi m-a apucat somnul...

Si articolul s-a terminat. Am luat bucatica de hartie, m-am sters la fund cu ea si cand am aruncat o privire mai intr-o parte am vazut doi mosnegi cu grebla in gura stand la barfa si spunand ca defapt eu am avut o moarte foarte usoara, fiindca am facut infarct cand am vazut un OZN in timp ce ma dadeam in leagan.

Asadar, unchiule, sa nu te superi pe mine ca iti scriu abia acum, dar a durat ceva pana am desfacut bagajele. Mai tarziu joc baschet cu Sfantul Petru. Sa stii ca am murit in chinuri, asa cum a vrut cainele ala de ciocolata.

Iti trimit un mozol cu herpes.
A ta nepoata,
Smintita

Hit the road, Jack

Un week-end la munte care urma a fi plictisitor s-a dovedit a fi distractiv. Multumesc celui care a inventat aparatul de fotografiat.
In mod normal ar trebui sa postez un fel de jurnal de calatorie, incarcat pana la refuz de detalii, dar acum sunt treaza si lucida, asadar postez fotografii in ideea ca fiecare dintre ele are o poveste. Totul vine de la sine...

Autocontrol ascuns pentru doua saptamani

Iunie, canicula prematura, agitatie continua si sictir. Adica o zi la scoala cand absolut toti cei intregi la minte se gandesc ca pana la jumatatea lunii cosmarul va lua sfarsit...
Chiuleam legal de la ore pe motiv ca repetam cu trupa o tentativa de coregrafie cu care mai tarziu am castigat si o diploma la un concurs. Nu-mi ardea nici macar de frecat menta in sala la 60 celsius. Am iesit afara, si nu mult timp am fost singura. S-a apropiat un amic de mine, se baga in seama ce-i drept... Zambea neghiob si am schimbat ceva politeturi ( "Ce faci, coaie?" , "Bine, ovul! Incerc sa mi-o stapanesc...~!@#$", " Wha' r ya talkin' about?" , "Nu vezi cate cururi goale pe aici? " - era ora de sport cu gagici ce se udau cand il vedeau pe prof) Nu a durat mult si se apropie alta creatura. O fiinta gen urs cu blana creata care se prajea sub un tricou negru. Zambeste din priviri - chiar daca avea ochii pe jumatate inchisi - si cu o voce profetica (ceva intre geamat si spus lectia la geografie) incepe sa turuie urmatoarele:

"Exista undeva in Ardeal, in Cluj mai exact, o familie. Un el si o ea. Every year cei doi se despart pentru doua saptamani. Nimeni nu stie ce fac, cert este ca atunci cand se intorc nu isi spun nimic iar viata lor revine la normal "

Adica el in doua fraze a descris o nebunie - in sensul bun, desigur. Bunica'mea si-ar face cruce daca ar auzi de asa ceva, maica'mea ar spune ca's tampiti iar un artist i-ar numi boemi.
Problema e ca noi intram in rol abia dupa ce aflam de iesirea lor, in scenariu scrie ca trebuie sa ne imaginam ce am face noi daca ne-am desparti de el/ea pentru doua saptamani...