Fara sens

As fi vrut sa scriu despre un om. Da. Am vrut sa scriu despre grecul ce scrisese sute de carti iar la un moment dat a vrut sa scrie tot ce se stia despre Dumnezeu pana atunci. Dar plimbandu-se pe plaja a vazut un copil ce facuse o groapa in nisip si cara apa din mare acolo in ideea de a muta toata marea in groapa sapata de el, iar atunci scriitorul si-a dat seama ca nu putea cuprinde pe Dumnezeu intr-o carte, caci infinitul e de neatins. Si totusi am evitat.
Am vrut sa scriu despre cum intr-o seara rece cu stropi de ploaie reci si ascutiti, aflata intre geamurile aburite ale unui automobil am asteptat coplesita de moment in fata barierei cazute ca un tren luminat si gol sa treaca prin noaptea tacuta. Si nu am scris.
Voiam sa scriu multe. M-as fi bucurat impreuna cu voi de faptul ca viata de elev e destul de interesanta, as fi pus intrebari in singuratate la ale caror ecou auzind m-as fi ridicat si as fi raspuns. Am tacut.
Am alunecat degetele inghetate asupra tastaturii asa cum as fi atins claviatura unui pian. M-am lasat condusa de nimic. Am inceput sa tastez grabit fredonand fara sens oda bucuriei. Cantam si tastam. Mi-am revazut o parte din copilarie si nu am scris. Mi-am revazut primul sarut, am vazut cum a murit pisica sub rotile infierbantate ale masinii cu sofer nebun, m-am revazut la marginea padurii fredonand cantece si strigand de durere. SI NU AM SCRIS NIMIC DIN TOATE ASTEA!!
Acum ma vad purtand o haina simpla. O esarfa la fel de simpla. Ma vad langa acel castan, ma visez peste cativa ani mergand in acel loc golit de suflare omeneasca animat din cand in cand de cate o pisica in calduri ori de cate un caine ratacit. Toamna si vant, un soare aproape deloc prietenos si eu plangand langa copacul ce mi-a purtat tineretea si toti anii de dupa ea.
Anii mi-au sunat a cantec. Cand am fost lasa am murit, am fost moarta in planset iar apoi tot in cantec am inviat. Ma vad gandind toate acestea batuta de vant. Inchid ochii, ii deschid iarasi, ma intorc si plec.
Dau pagina...