Furtuna

Trece zi dupa zi si simt ca ma string usor si sigur. Nu mai am inspiratie, ma pierd aiurea in fata calculatorului, gandurile imi sunt ravasite, si emotia se manifesta printr-un tremur ciudat.

Sunt coplesita.

Ascult la nesfarsit o melodie cantata de Amy MacDonald numita "This is the life".

Vibreaza si sufletul in mine cand ma gandesc ca nimic nu e intamplator.

Zilele trecute am avut cateva clipe fericite. Am gasit o persoana care bea ceai verde, gandeste si vorbeste mult si seamana putin cu mine. Am fost fericita cand am aflat ca cineva se gandeste la mine si ca imi iubeste talentul in pictura. Inca vibrez. Nu e intamplator sa ma gandesc la ceva si apoi sa aiba loc, nu e intamplator ca intre sutele de mii de persoane care sunt pe internet sa gasesc cateva care sa ajunga sa insemne mult pentru mine.

Desi trista , sunt fericita. Nu cer multe de la viata. Vreau doar soare in fiecare zi, un suflet calm, impacarea ca cineva se gandeste la mine si ca zilele nu trec degeaba, ca am facut cate ceva bun.

Inca ascult melodia aceea...Raman fara cuvinte de incheiere si realizez ca am aberat in acest articol...

Simt ca mintea imi e cuprinsa de o furtuna. Lupt pe doua fronturi si nu castig nimic. Si ce?

Ma am pe mine si gandurile mele.

Tarziu cand gandurile sunt departe

[Am trantit usa de lemn de perete cu o forta care nici pana acum nu am aflat de unde venea. Un val de lumina si sunet mi-a izbit corpul abia trezit, parca, dintr-o boala.
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!

Ploaia..."

"Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme..."

Cand aud asemena vorbe pur si simplu simt ca as vrea sa ma fac mica, mica de tot si sa fiu purtata de vant in timp ce amintiri peste amintiri imi strabat mintea si sufletul. Ideea e ca mica nu ma pot face, insa deseori ma retrag undeva intr-un colt si imi amintesc de atatea clipe frumoase, amuzante sau triste pe care le-am simtit si care mi-au impregnat memoria cu o cerneala imposibil de sters.

Poate ca nici nu as vrea sa sterg amintirile si cunostintele mele... Poate ca defapt ele sunt tot ceea ce mi-a mai ramas din trecut, ele sunt trecutul in sine.

Realizez ca toate intamplarile prin care am trecut pana la varsta aceasta mi-au fost ca o ploaie. Sa fie oare asta motivul pentru care m-am indragostit de ploaie?

De fiecare data cand aud acest cuvant, ori cand il citesc, de fiecare data cand vine ploaia simt o placere formidabila de a o privi, de a o atinge, de a o simti si intelege. Ploaia e singura ce ma face sa imi doresc o imbratisare calda din partea unui prieten drag. Ador sa pasesc pe pietrele ude de pe stradute inguste si intortocheate in timp ce amurgul invaluie oraselul intr-o lumina umeda, traversata de stropi de ploaie durerosi.

Aceeasi apa veche de mii se ani cade pe pamant, aceeasi ploaie ne spune mereu aceeasi poveste. Iar si iar, dar altfel.

Imi amintesc cand apusul m-a surprins candva in apropierea unei cai ferate, in timp ce faceam poze. Apoi a inceput ploaia. Radeam de fericire, simteam ca sunt vie. NU AM FOST UITATA! Rochia imi era uda, mi-am scos sandalele din picioare si am inceput sa pasesc pe calea ferata continuand sa zambesc.

[Nu e minunat?] Apoi a venit soarele, am vazut curcubeul si totul a revenit la normal. Dar splendoarea acelei ploi o voi pastra mereu in minte... Am ascultat povestea picaturilor lovite de pietre, am auzit cantecul pasarilor vesele, am simtit urletul padurii, am cantat ca sa ma simt vie.

De la autor pentru razboinicii luminii

[Perfect by nature
Icons of self indulgence,
Just what we all need,
More lies about a world that...

(Chorus)
Never was and never will be,
Have you no shame don't you see me,
You know you've got everybody fooled,

Look here she comes now,
Bow down and stare in wonder,
Oh how we love you,
No flaws when you're pretending
But now I know she...

Never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

Without the mask where will you hide?
Can't find yourself lost in your lies.

I know the truth now,
I know who you are,
And I don't love you anymore,

It never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

It never was and never will be,
If you're not real then you cant's save me,
And somehow now you're everybody's fool.]


[Noi toti simtim o data sau de mai multe ori, niciodata sau mereu , cum pamantul parca ne fuge de sub picioare, cum totul parca se prabuseste peste noi si nu simtim decat teama, furie si o arzatoare dorinta de a ne ascunde, de a fugi departe de tot. Poate ca fiecare dintre noi a simtit cum pericolul se apropie pas cu pas iar norocul este inlocuit de un esec total.
Sunt persoane si persoane pe lume... Unele cad de sus, iar aterizarea le este atat de grea incat deseori totul se termina tragic, dar unele dintre ele au forta sa se ridice iar, lucru rar intalnit. Alte persoane nu cad deloc. Ele au decazut cu mult timp in urma, iar o noua decolare le-ar fi imposibila, insa multe o fac, reusesc, si ca prin minune singure isi alunga norii de deasupra capului inlocuindu-i cu o lumina protectoare, cu noroc sau pur si simplu raspunsul la increderea lor ca luminita de la capatul tunelului va aparea.
Pe aceasta planeta micuta si neincapatoare, in aceasta societate chinuitor de incurcata si simpla in acelasi timp, unde se bat idei cap in cap, unde moralitatea pierde teren in fata cruzimii, aici, noi toti ne nastem razboinici ai luminii, insa oh! cat de putini isi pastreaza acest titlu. Dar cat de usor ei decad si ce repede se scufunda in nisipurile miscatoare ale raului.
Sunt prea putini cei ce inteleg ce inseamna cu adevarat “razboinic al luminii”, dar iata ca o sintagma invaluita in ambiguitate poate fi inteleasa destul de usor atunci cand cineva atinge acest punct, atunci cand devine razboinic al luminii.
Desi vechi cat lumea, termenul este recent dat spre intelegere, fiind consacrat totodata ca si apogeul dezvoltarii spirituale. ]
Pentru cei care sunt razboinici ai luminii ori pentru cei care incearca din rasputeri sa isi recupereze medalionul pierdut in trecut exista o carte pe care eu am citit-o si o recomand cu oarecare disperare in speranta ca suflete vor fi salvate si ca lumea va fi un loc mai bun. Titlul sugereaza tot: “Manualul razboinicului luminii”. Nu e greu sa o intelegi, insa sa o simti, sa o traiesti si sa o patrunzi e destul de dificil, insa tot aceasta lectura te invata ca luminita poate aparea din clipa in clipa si ca “Aegroto dum anima est, spes est”( Cat timp bolnavul respira exista speranta).
Pe scurt tot ceea ce ne invata acest genial manual este ca razboinicul luminii mediteaza, traieste, accepta, tolereaza, riposteaza, alege, sufera, raspunde,crede, iubeste si in sfarsit moare. El duce o lupta continua in care este posibil sa castige sau sa fie invins, insa in conceptia sa nu exista invinsi, ci fiecare este un invingator. Orice ar fi merge mai departe. Face sacrificii si nu uita niciodata de unde a plecat. Nu uita ce inseamna gratitudinea, uneori crede alteori nu, uneori spera alteori stie ca trebuie, cunoaste umilinta si vede victoria, dar la sfarsit se redreseaza si stie ca drumu-i nu este calauzit decat de o lumina.
Asadar toti luptam pentru ceva, iar daca nu reusim sa ne atingem scopul, sa ne realizam legenda personala, nu ne mai ramane decat sa zambim, sa ne simtim vinovati, eventual dezamagiti, si sa vedem partea plina a paharului crezand in continuare.
Desi varsta mea m-ar putea face de rusine cand spun acestea, risc, fiindca pana si a scrie despre ceea ce ai vazut si ai incercat sa atingi inseamna provocare. Iata ca am acceptat provocarea si sunt aici, in fata acestui computer tastand grabit fraza dupa fraza incercand sa aliniez ganduri sa ii incurajez pe ceilalti ori poate doar sa ma descotorosesc eu insami de suferinte sedimentate in sufletul meu de prea mult timp.
Am si plans, am simtit ce-i durerea, m-am simtit vinovata, dezamagita, urata, proasta, naiva, dar la sfarsit mi-am adus singura ceva ce m-a putut ajuta: medalionul sufletului. Un medalion facut din lumina ce semnifica o cale lunga si anevoioaza calauzita de o lumina incredibila.
Nu sunt aici ca sa par altceva decat sunt. Sunt aici pentru a-mi atinge un vis, acela de a scrie. Uneori trec zambind pe strada si ma gandesc la mine, si la sufletul meu, dar alteori trec golita de idei, insa niciodata nu uit de unde am plecat si ce am de facut. Noaptea aud trenuri trecand prin gara apropiata. Le sorb sunetul atat de profund si le simt parca trecandu-mi prin tunelul spiritului meu, patrunzand in strafunduri, facandu-ma sa inteleg ca trenul vietii are vagoane alese de mine si ca inainte de toate sunt razboinicul luminii ce cu speranta in priviri si-n minte spune MAKTUB (Asa este scris)

๑۩In Grecia۩๑

[Nimic nu e mai frumos ca atunci cand citesti dintr-o carte, simtindu-i filele, mirosul de cerneala si izul de vechi, insa atunci cand cartea nu poate fi atinsa e de-ajuns doar sa vezi cateva pagini acoperite cu cerneala imprastiata in forma de litere.]

Dream

♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥
Cand eram mica, primul meu vis a fost sa ajung pana in varful pomului de Craciun. Imi parea ceva nemaipomenit, ma chema acea stea din varful sau, si o vroiam, ma provoca [hm...;;) se pare ca inca de atunci imi plac provocarile]
Mai tarziu am vrut sa devin medic, iubeam sa vad cum bunicul trateaza oamenii cu atata pasiune, fara a cere nimic in schimb, multumindu-se doar sa vada un zambet si o vindecare rapida.
Dupa asta au urmat diferite vise, am vrut sa am o papusa Barbie - ca toate fetele de altfel. Nu stiu de ce imi placea, era totusi un moft, si ca orice moft m-am plictisit urgent de ea, hainutele ei au fost distruse de catre mainile mele, care, pline de nervi de copil mic, rupeau si spargeau multe. A trecut si curentul cu papusile si jucariile...nu mai am decat amintirile jucariilor aruncate peste tot, distruse poate, si doar un iepuras, pe care fara sa stiu de ce l-am numit Balin, si ma asteapta si acum, peste atatia ani, pe o noptiera veche.
Cred ca imi schimbam visele la fiecare 30 de zile...poate chiar si mai putin [o fire nehotarata s-ar zice :)]. Cel mai lung vis al meu a fost sa devin arhitect-designer... Desigur, inca mai sper la asa ceva, dar am renuntat la idee.
Timpul si insasi viata au facut din mine ceva nou. Nu tind sa ma reinventez la fiecare 12 luni. Nu am nimic, decat un computer, o pereche de jeansi, niste tenisi, o bluza care-mi este preferata, un penar unde imi tin pixuri, creioane, si cateva caiete, o inteligenta care mi-a fost data atunci cand am intrat in acvariul lumii, puterea de a privi, de a accepta provocarile si muuuuulte amintiri [prea multe ar spune unii]. Cateva persoane, un profesor de romana, cativa prieteni virtuali, un caine, un copac, trei creioane, o suvita de par, si o fotografie.
Si multe vise au trecut pe langa mine... ma vedeam medic, ghid turistic, astrolog, cantareata, jucatoare de volei, vanator de comori, si tot asa [cred ca le-am si pierdut sirul]. Mai nou nu imi doresc nimic. Nu vreau decat sa calatoresc, sa gust din baclavaua facuta de un turc, sa beau apa de la o fantana publica din Medina Marocului, sa incalt pantofii de samba si sa dansez alaturi de o brazilianca. Tare as vrea sa beau vodka in Rusia, sa port un sari din India, sa alerg merg intr-o caravana simtind camila ce calca nisipul, in fine, sa calatoresc. Vreau la fel de mult sa citesc... ca sa nu mai vorbim de cultura generala, aventuri, provocari, si restul... [Poate ca "sa-mi traiesc viata" e rezumatul dorintei mele, visului meu, dar e o expresie prea invechita, prefer termenul de "IMPLINIRE A VISELOR". Fiind o visatoare ma hranesc din fantezii si dorinte, asa ca, o implinire a tuturor viselor ar fi idealul :)].
Nu incetez sa cred ca o carte te face fericit, nu ma opresc din visat, traiesc respirand sensibilitate, ating naiv subiecte neatinse inca de cei de varsta mea. [Sa fie oare acestea provocari ?].
Trebuie sa inchei ...ar fi mult mai multe de scris, dar iata ca vreau sa plec... Nu refuz niciodata o calatorie prin padure... Se apropie ora cand trenul trece pe acolo...vreau sa fac poze. :)

♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥

Indragostita mereu

"As vrea sa ii vad ochii Maitreyiei", asa s-a sfarsit inca o carte pe care Mircea Eliade a scris-o in asa fel incat sa nu lase pe nimeni neatins de sentimente profunde [profunde!] .

[Nu stiu altora cum li se pare insa eu cand spun ochi spun tot ceea ce inseamna om,

creatura; spun tristete si bucurie, spun lumina, speranta, incredere si iubire, tradare, umilinta, dezamagire si prietenie, complot , dorinta , chin si supravietuire, sau mai bine zis tot ceea ce inseamna trairi si sentimente umane, caci ochii ne sunt oglinda sufletului.

Deaceea si mie, ca si lui Eliade, imi place sa vad ochii mai intai de toate, si sa inteleg ce se ascunde in spatele privirilor. ]

Aceasta lucrare, "Maitreyi", m-a facut sa imi dau seama de cat de frumos sau cat de dureros este sa iubesti. Si iarasi reflectez la zilele in care citeam "Romanul adolescentului miop", "La rascruce de vanturi" ori "Printul fericit" si ma gandesc la cat de mult am fost influentata de aceste carti, povesti la urma urmei... [Povesti!!!]

[...]

Stau si plang... Nu inteeg cum e posibil... Oare de ce am renuntat la asa-zisii prieteni ai mei? Poate fiindca sufletul meu repugna orice urma de minciuna, de ipocrizie, invidie, fals. Asa ca decat sa imi arunc dragostea in gol, in prapastii primejdioase mai bine o revars peste o carte, carte ce tot mie imi va inapoia dragostea, insa transformata. Voi continua sa citesc, sa ma cufund in abisul cartilor, sa fiu eu protagonista ori naratorul.

Deseori ma trezesc, in nopti cu luna "aruncata", parca, din somn. Cartile ma cheama... si nu oricum, ci prin vise, si iata, ca si eu, ca prin vis, ma ridic, calc pe podeaua rece, care ma trezeste brusc, aprind lampa, imi iau stiloul si incep apoi continui fara rasuflare sa imi astern vise intregi pe jurnalul cu coperti vanate de timp si file aromate cu asteptare care ma face sa mai vreau o data sa evadez din casa si sa ma duc la furat de cirese, sa strabat 20000 de leghe sub mari incercand sa aflu de ce in casa bunicilor e mereu cald si placut, si de ce pe ulita copilariei Olguta si Otilia au uitat sa apara.

De cate ori vad jurnalul, inghit in sec, inchid ochii si imi dau seama ca il iubesc pe Robinson Crusoe mai mult decat pe Croitorasul cel viteaz, care -dupa o serie de cugetari- nu e deloc viteaz, fiindca ce a facut el nu era crima, si ca singurul "criminal" din copilaria mea este lupul. Realizez ca ma arde o dorinta de a fugi urgent in Alaska, in cautare de noi aventuri, ori sa inot pana in strafunduri cu Mica Sirena, sa vedem de acolo, de joc, impreuna, cum Moby Dick devine prada pentru oamenii bicentenari; or poate nu as vrea sa fug nicaieri, poate ca tot ce vreau e sa ma asez pe scaunul batran la masuta prea patata de cerneala si sa incep sa umplu pagina dupa pagina cu ganduri si trairi de adolescent miop.

Am amintiri incepand cu varsta prea frageda la care am deschis prima carte. Oooohh.... pagini fine, miros de cerneala, aspect placut... : [...] Iar apoi cartile au devenit caramizi din zidul amintirilor mele, diapozitive din filmul vietii mele. Mi-ar fi greu fara ele. Da. Recunosc. Mi-ar fi prea greu fara Mircea Eliade, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Ionel Teodoreanu, Gorge Cosbuc, Vasile Alecsandri, Nichita Stanescu, Mihail Sadoveanu, Emily Bronte, Paulo Coelho, Liviu Rebreanu si toti ceilalti pe care i-am "cunoscut" sau care urmeaza sa ii "cunosc".

Il iubesc pe artistul din Teodoreanu, cel care transforma cuvintele in metafore, si face din nimic ceva maret. Ii multumesc lui Creanga fiindca datorita lui mi-a fost dat sa traiesc o copilarie vesnica. Nu voi uita ca Sadoveanu m-a imbogatit spiritual, si nici ca psihologia/filosofia lui Eliade, Rebreanu si Coelho mi-au oferit o alta conceptie despre tot ce ma inconjoara, despre...Univers...

Nici nu stiu cum sa inchei... Defapt, sunt in extaz [ Oooo da...!!] Sufar de insetare si tremur de bucurie fiindca am putut sa imi deshid iarasi ochii si sa las acea sclipire sa cada aici.

[...]

Iarasi plang.Insa sunt lacrimi de fericire. Mi-e dor de privire. As vrea sa vad ochii... Ba nu. Poate ca ar refuza sa imi ofere o privire. Ma asteapta o carte. :) Ma arunc intr-o alta aventura, caci multe si frumoase sunt caile pe care te poarta dragostea...ma rog, cartile.

De la autor

(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)




De curand mi-a fost sugerat sa fac din acest blog un loc unde cei tristi si indurerati, cei plini de viata si increzatori, cei statornici ori cei visatori, sa isi gaseasca un refugiu sau coltul unde sa dea frau liber gandurilor si ideilor...

Nu stiu de ce, dar am sesizat ca odata cu varsta fiecare ne dorim cate ceva pentru suflet. Fie ca mergem in supermarket si ne cumparam o cutie de bomboane de ciocolata, pe care le savuram acasa urmarind un film bun, ori le dam bunicii cand mergem in vizita la ea; fie ca mergem sa facem sport in parc ori la sala; sau pur si simplu stam si ascultam muzica preferata in compania unei cani cu ceai sau unui suc de fructe, tot pentru suflet o facem.

Si chiar daca noi criticam non-stop, si strigam cat se poate de tare "ASTA E ROMANIA!!! O TARA DE R***T!!" tot degeaba o facem, fiindca asta ne da de gol ca defapt noi nu stim cum sa ne bucuram de ceea ce e mai frumos: cativa prieteni, o vacanta placuta, un sarut, o privire, o carte buna, muzica preferata, un film, o petrecere, cateva ore in telefon stand la barfa, plaja, bataie cu rosii, tenis cu piciorul, volei, v-ati ascunselea...Toate acestea sunt placeri pe care le poti avea oriunde , si chiar sunt pentru suflet, chiar ne fac sa ne simtim bine.

Nu stiu, strada probabil e singurul loc unde inspiratia mea ia amploare. Acolo vad batrani trecuti prin viata care isi poarta batranetea grea cu resemnare; vad copii ce se joaca lipsiti chiar pana si de cele mai minore griji. O vad pe tanti Paula carand iarasi o sacosa cu nimic in ea...imbracata aiurea si murdara. O salut, inghit in sec si merg mai departe. Vad pisici aruncate de oameni prin santuri, cersetori, gropi, gunoaie, aglomeratie, stres, chinuri, voci, injurii, laude, manele, accidente, zgomot, poluare, masini, indiferenta, nepasare, tristete, disperare, orgoliu, mahnire, resemnare... SI TOTI CRITICA! Toti vad numai asta! Dar oare nu ar putea si ei sa fie mai putin superficiali, sa nu mai vada doar aceasta patura jalnica ce acopera tot ceea ce e frumos? Stratul asta ce ne macina sufletele, si care ne face sa doara tot mai mult...??!!!

Bineinteles ca e posibil sa patrundem in abisul lucrurilor din "vasul" pe care exista o eticheta colorata unde scrie simplu "Pentru suflet" : Acest "vas" e doar acel balon amintit in articolele mai vechi, e zidul de sticla ce ne desparte de nepasarea asta chinuitoare din lume, e lumea imaginara unde cei care reusesc sa patrunda vad tot ceea ce ne face sufletul usor si plin de incredere. Poate si blogul acesta e doar o sutime din acel vas, DAR ESTE, si aici fiecare putem fi sinceri, demni, iubitori, putem gasi cele mai frumoase lucruri: o cutie de bomboane, o cana cu ceai, o imbratisare, o carte, muzica,un zambet, o floare, o privire, un suc, o intalnire, un dans, un sarut, o noapte impreuna, iubire, sinceritate, prietenie, compasiune, solidaritate, posesie, implinire si nu in ultimul rand FERICIRE...



(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)

Fara sens

♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥

Fa totul atat de frumos intr-o lume nebuna

Si eu voi incerca sa gasesc cuvinte ca sa zic

Tu faci ca totul sa fie in regula cand esti prin preajma

Baiete, tu ma faci sa cant...

Mmm....

Tu esti lumina mea in intuneric

Ghidandu-ma, ghidandu-ma spre casa

Si increderea ta in mine, este tot ce am eu nevoie

Baby, dragostea ta ma face sa fiu libera

Mmm...

Am nevoie de putin ajutor, baby

Nu pot sa dau impresia ca respir usor

Nu cand esti tu prin preajma, oooh...

Mmmm...

Desi inca nu am simtit iubirea, ea exista peste tot in jurul meu... Imi place sa vad oameni iubindu-se si iubind. Da, fiindca dragostea nu e numai pentru persoane, ci si pentru obiecte sau lucruri spirituale...

Am vazut calugari si maicute ce il iubesc pe Hristos; am vazut oameni ce iubesc oameni, oameni ce iubesc animale, oameni ce iubesc lucruri; animale ce iubesc oameni, animale ce iubesc animale sau chiar lucruri... Tin minte cum atunci cand eram mica parintii imi spuneau ca dragostea este cel mai frumos sentiment pe care il poate trai cineva... Si toti afirmam asta.:)

Nu inteleg de ce scriu acestea...insa, cert e ca dragostea e ca hidrogenul :D:D Este omniprezenta, batrana cat lumea si indispensabila. :X:X

Poate fi scrisa, citita, stearsa, aruncata, primita, furata, cantata si simtita :)

♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥