Mesaj din trenul ideilor

Intuneric. Scot o mana de sub patura si o arunc pe parchet. Caut cu degetele telefonul, dau mai intai peste cerceii lasati inainte de culcare acolo pentru a nu ma deranja, apoi gasesc telefonul. Ma uit cu un singur ochi la ceas si vad 8:00.
Buna dimineata, Cara! Iar ai deschis usa si ai venit langa mine? Suntem singure azi, asa-i?
Da. O sa fiu singura, mai bine zis, caci Cara, e doar un caine, nu va face decat sa manance, sa doarma si sa vrea sa iasa afara.
E frig. Pijamale, papuci de camera, ochelari...ma duc la baie. Arat bine azi. Chiar mai bine decat ma asteptam. Ma spal pe fata -ce rece e apa!! Apoi merg catre birou, sau...camera de tortura pentru creiere. Un morman de carti si caiete ma asteapta pe masa, doua CD-uri cu proiecte intr-o borseta, stiloul a ramas fara capac si cu rezerva consumata- aseara am petrecut un fel de Revelion de una singura. Acum e inca frig. Vreau un iaurt...nu vreau sa scriu la TIC si nici la fizica...
Ok..daca nu vreau nu fac, nu e foarte greu. Mai bine merg sa imi prepar un ceai de capsuni. WoW! Ce-i asta? Ciocolata?! Ooo da...ciocolata amaruie cu crema de menta. Ce buna e...
Totusi, un ceai nu strica. Bun, fac ceaiul si ma asez la birou. Incep sa scriu un exercitiu la mate pe care bineinteles ca nu il voi rezolva... noroc ca deschid calculatorul cu gandul sa verific corespondenta, si un prieten se ofera sa imi explice exercitiile la matematica. Ma suna pe mobil, si imi explica...ce voce are...si mi-ar putea fi tata!!!
Nu mai pot! Ma imbrac cu pantalonii negri, bluza caramizie, jacheta maro, fularul pastelat si tenisii cu sireturi diferite. Inchid usa, si merg pe strada. E ora 10...soarele a rasarit, e oarecum frumos. E toamna, ce pot sa cer mai mult? Merg in parc, pe aleea mea preferata, cea cu castani. Trec prin fata catedralei si imi fac cruce - sunt un crestin exemplar!! (pe naiba!) Respir aerul ala rece, aburi usori se ridica de deasupra straturilor cu flori si de deasupra gazonului, castanii se dezbraca de frunze...ori ma rog..cel putin asta as vrea eu...ei deocamdata se dezbraca de ...castane, si castanele la randul lor de invelisul tepos.
Uff..imi amintesc cum in urma cu 9 ani, mergeam pe aleile cu castani si tei de la Palatul Chrissovelonni impreuna cu tatal meu. Era tot toamna, tot dimineata si acelasi soare rasarea. Am adunat doua castane. Una s-a pierdut, alta e acum un castan mare si frumos. Mi-e drag...Ce tampenie, iubesc un copac...
Defapt, mai iubesc si cateva persoane- cred ca e iubire agapica..., iubesc si cateva locuri, cateva idei, e posibil sa ma iubesc si pe mine...(sunt posibila narcisita?) ... Nu conteaza...
Imi place dimineata asta. Sper sa zic si la sfarsitul zilei acelasi lucru. Imi rasuna in gand doua citate:"Afara ploua ca atunci cand l-am cunoscut pe Bacovia" si "Nimic nu e intamplator"...

Tampenii

Poate ca e doar o idee de-a mea, insa a vorbi cu accent moldovenesc e urat. Suna vulgar. Loveste. Pare grotesc si violent, e dezamagitor.
Simt ca gresesc prin a avea o repulsie fata de accentul folosit in limba vorbita in zona mea, dar asta sunt.
Cat de urat este sa fii profesor si sa vorbesti moldoveneste, stand la catedra, acolo, in vazul tuturor!!
Da, e nepotrivit ca eu, elev, sa comentez felul in care un profesor alege sa isi faca ora, dar iata ca indraznesc asumandu-mi riscul presupus de asta si vin sa spun ca e cazul sa ne schimbam, sa adoptam un limbaj mai elevat, vorbind o limba literara, fara accente de genul acesta, incercand sa folosim cat mai multe cuvinte din diverse categorii ale lexicului. E frumos sa facem mai mult.
Pacat ca unii se resemneaza cu ideea de accent moldovenesc si vocabular zilnic format din putin peste o suta de cuvinte.
Sunt dezolata...

Student life

I wake up early and through my eyelashes I see a desk covered of books and papers and after that I realize that the school will be my home and those desks will be my brains increasers for a long time from now on.
I sit down and I keep trying to give my best for the a better student job for hours and hours... After that I find out i will be late for school and I eat an apple as fast as I can while i put on my clothes. I look at ashen face in the mirror, I put on my sneakers and I run to school.
Of course I get late for the French language class...oh...my back hurts because of that heavy rucksack and after all that the teacher wants more, I mean she wants me to speak French perfectly, she wants me to write it perfectly, what am I? Am I a robot?!!!
The break elapses too fast... a maths class is gonna begin and I think we'll feel those feelings again: hunger and fever.
Informatics, Romanian language, chemestry, history and English language. Yes. Seven hours per day. On the street my feet have an extrordinary speed, and I walk without seeing what's around me. It's night time.
At home, quietly, I eat a soup with no taste, I walk to the office, I lock myself in there, and I already know that I will open that door just when the clock will show the midnight.
Pyjamas, make-up off, teddy bear, linen, bed... all of these human things are running in my mind generating a real huricane.
I lay down and my eyes close by their selves...oh...it feels great...The image of the moon seen from a train makes me sleep and thinking of all cute things I will do when I grow up. That makes me forget about the thing I am a student and I will be so a long time from now on...

Adio

Mi-am cautat oglinda in toate paharele de sticla colorata. Am vrut o fotografie cu mine din fiecare frunza cazuta din inaltul ce-mi acopera lumina. Plangeam impreuna cu norii cand ploaia uda cu sete fiecare fir de iarba de pe intinsul pamant, dar apoi un curcubeu aparea numai pentru mine.
Am reusit sa mi-l infasor in jurul gatului ca pe o esarfa scumpa. Mi-am bagat mana in buzunar pentru a sti ca inca mai am doua monede de arama ce zornaie ca banutii de la fustele celor fara griji. Am zambit si imbracata in lumina am urcat in trenul vietii cu privirea inainte, dand crezare vrobelor ce-mi rasuna vesnic in minte: nimic nu e intamplator.
Acum cant ragusit pe sub ferestrele caselor adormite. Plang cand se plange si rad cand se rade. Iubesc asa cum nu am mai facut-o inainte, si cu mana ridicata spre cer strig din strafundul inimii: Ascultati voi toti, fericirea si durerea mea!
Ma veti gasi sub clar de luna, intr-o orhidee batuta de vant pusa intr-o glastra de ametist la geamul trenului vietii. Voi fi in vantul ce poarta frunza si mirosul castanului, voi merge prin praful scortisoarei dulci noapte de noapte...voi chema razand, si voi striga de dor.
Adio...

Trenul vietii mele

Nu vi s-a intamplat niciodata sa simtiti ca numai voua vi se putea intampla un anumit lucru? Nu ati vrut niciodata sa se deschida pamantul iar voi sa dispareti definitiv, sau ca ati dezamagit pe cineva asa cum nu ati facut-o niciodata iar acum regretati? Ati simtit vreodata cum parca pamantul va fuge de sub picioare?

Eu cred ca da, defapt sunt 100% convinsa ca fiecare trecem prin clipe superbe, clipe banale, clipe groaznice, clipe de neuitat ori clipe pe care nu am vrea sa le mai traim vreodata. Sunt chestii firesti.

Desi la o varsta frageda, am trait deja destule momente, fie direct fie prin cei din jurul meu, ca sa imi dau seama de niste lucruri. M-am maturizat, iar acum cand coltul paginii e intors, cand pagina mai are putin si va fi intoarsa complet trec in revista tot ce mi-a placut pana acum, s-ar spune ca fac un album cu cele mai importante momente sau lucruri de pana acum, imortalizez frumosul clipelor de neuitat. Acestea sunt preferatele mele, fiindca pot fi atat bune cat si rele.

Asadar, lucrurile scumpe din viata mea sunt cartile, muzica, picturile, trenurile si tot ce tine de asta, orhideele, betisoarele parfumate si obiectele feng shui, castanii si padurea toamna.

Suna ca o declaratie de dragoste, dar adevarul e ca amintirile mele inseamna foarte mult...

Acum cand am incheiat un capitol din viata mea, e cazul sa imi iau amintirile si sa plec mai departe.

Visul nu e vis niciodata

Credeti in reincarnare? Ei bine...eu nu stiu ce sa cred, cand ma gandesc ca inca tremur cand imi amintesc de visul pe care l-am avut asta-noapte.

Eram un barbat, un yankee puternic ce credea in cele patru elemente si iubea lumea; credea in moarte si iubea sangele. Traiam intr-un tinut ostil, copilaria imi fusese trista, greutatile vietii nu facusera altceva decat sa ma transforme intr-o persoana matura, cu sufletul inghetat, insetat de razbunare pe orice mi-ar fi putut distruge viata. Ajunsesem sa pot intelege animalele, le vorbeam, le chemam, ma intelegeau. Stiau ca cicatricea de pe obraz facuse legatura dintre mine si lumea lor; ma considerau stapanul lor fiindca mai demult, cand probabil fusesem aproape de moarte, am invins-o iar leul cu care luptasem si-a lasat urmele ghearelor in semn de supunere.

De atunci leii ma ascultau... Aveam niste lei feroce si insetati de sange, ma inchinam zeilor, jertfeam fiecare strop de bunatate pe altarul mortii.

Fiecare turma purtata de un pastor neajutorat devenea prada ....noastra. Era suficient sa ridic mana indemandu-mi leii cu privirea si vocea sa atace. Urma un masacru...plecam si lasam in urma sange, resturi de cadavre ...un adevarat cimitir. Totul murea in acel loc. Ramaneau doar copaci goi in bataia vantului ce suna sinistru maturand acel nisip insangerat si plin de oase.

Visul era oarecum confuz, fiindca brusc leii mi s-au transformat intr-un gen de bizoni puternici, mutanti probabil, caci aveau o ingrengatura de coarne asemanatoare celor de elan... Asa-zisii bizoni pastrasera ceva din caracterul leilor si anume setea de sange si dorinta de a distruge.

Si continuam calatoria...turma dupa turma, victime dupa victime, nimiceam totul cu un sadism fara egal. Si mergeam la nesfarsit prin acelasi taram ostil; calcam pe aceleasi pietre ciudate, aveam doar un cer innorat si intunecat deasupra capului, eram udat din cand in cand de o ploaie verzuie si urata, respiram mereu acelasi aer inchis si sufletul continua sa fie rigid si murdar, scarbit de ceea ce traiam insa resemnat la gandul ca uneori sangele si masacrul imi faceau placere.

Aceleasi cimitire ramaneau in urma mea, la fel, mereu la fel, iar visul meu, asa cum a inceput a si continuat...confuz. Brusc am incetat a mai fi o fiinta umana si visul mi-a adus o alta existenta sub forma de bizon. Dar de data asta eram singur. Nu mai aveam nici “prietenii mei cu mine” si nici talismanele pe care le purtam candva.

Bantuiam singur pe acele meleaguri. Sufletul imi era mai trist si mai ranit ca niciodata. Ingandurat si sleit de putere, mergand agale fara chemare am ajuns la un fel de hotar... Era un gard “viu”, ar spune unii, insa era defapt un lant de tufisuri cu ghimpi usturatori prin care inconstient am trecut, si ajuns la jumatate am simtit defapt durerea pricinuita de acele plante care candva m-as fi bucurat sa le vad infigandu-se in carnea unui pastor sau a vreunei oi.
Dar de data asta durea, si parca m-am trezit la o realitate ciudata.Am spart acel “perete” format din maracinisuri si am trecut de partea celalalta. Acolo am ramas socat. Lumina, soare, iarba, aer proaspat si un rau.
Uitandu-ma la raul acela am vazut langa el, band apa, o fiinta asemanatoare mie insa mai delicata, mai suava...era cea de care m-am indragostit pe loc.
Nu m-am indragostit la propriu, ci doar am fost atras, caci la mine in suflet, in acea inima ce purta cicatricea unui leu si amintirile atator cimitire si fiinte ucise, nu mai incapea dragostea.
M-am apropiat incetisor de ea si nu m-a respins. Era ranita si am incercat s-o ajut, dar cand am simtit mirosul acela de sange proaspat si gustul sau, pur si simplu am innebunit. Putin dupa aceea in fata mea zacea ceva ce candva fusese o fiinta dulce si frumoasa. Plina de sange, sfasiata toata, oasele-i fiind dezvelite, viata-i spulberata...
Asa a disparut si tot acel peisaj frumos... Cerul s-a intunecat, a inceput o ploaie verzuie si urat mirositoare, vantul batea sinistru, vegetatia a disparut complet lasand doar nisip imprastiat. Redevenise acel taram ostil unde moartea era pretutindeni, acolo unde nu era loc de sentimente frumoase, ci poate doar de resemnare.
Nu stiu daca mi-am urmat calatoria sau daca acel rau m-a dus undeva departe lasandu-ma sa ma sting linistit, insa cert e ca m-a trezit din vis infricosata, ingandurata insa calma. Intelesesem visul...si am ajuns la conculzia ca visele sunt doar o prezentare a realitatii dar sub alta forma.

Dust in the wind

In dimineata aceasta m-am trezit cu un chef de viata nebun. A fost de-ajuns sa cant sub dus, sa mananc si sa dansez pentru a-mi pastra buna dispozitie. Ma simt fenomenal de bine, chiar daca inca mai am cateva idei ce m-ar putea intrista.
Am visat ca m-am dus sa vizitez padurea. A fost de-a dreptul fantastic. Mergand la granita dintre padure si camp simteam cum curentul dintre copaci aducea miresme noi de frunze si iarba, un aer pe care il intalnesti doar atunci, toamna. M-am asezat si am asteptat asfintitul cu calm, observand cum razele strabat ruginiul padurii luminandu-l, transformand pomii in zdrente arzande.
Fara pasari, fara viata, doar o ploaie de frunze si nimic mai mult.
Uscata de talent si lipsita de idei stau aici, in aceasta dimineata de 2 septembrie gandindu-ma la ce va urma si incercand sa gasesc frumosul din trecut . :)
Nu-i motiv de intristare. Ma simt bine!

Furtuna

Trece zi dupa zi si simt ca ma string usor si sigur. Nu mai am inspiratie, ma pierd aiurea in fata calculatorului, gandurile imi sunt ravasite, si emotia se manifesta printr-un tremur ciudat.

Sunt coplesita.

Ascult la nesfarsit o melodie cantata de Amy MacDonald numita "This is the life".

Vibreaza si sufletul in mine cand ma gandesc ca nimic nu e intamplator.

Zilele trecute am avut cateva clipe fericite. Am gasit o persoana care bea ceai verde, gandeste si vorbeste mult si seamana putin cu mine. Am fost fericita cand am aflat ca cineva se gandeste la mine si ca imi iubeste talentul in pictura. Inca vibrez. Nu e intamplator sa ma gandesc la ceva si apoi sa aiba loc, nu e intamplator ca intre sutele de mii de persoane care sunt pe internet sa gasesc cateva care sa ajunga sa insemne mult pentru mine.

Desi trista , sunt fericita. Nu cer multe de la viata. Vreau doar soare in fiecare zi, un suflet calm, impacarea ca cineva se gandeste la mine si ca zilele nu trec degeaba, ca am facut cate ceva bun.

Inca ascult melodia aceea...Raman fara cuvinte de incheiere si realizez ca am aberat in acest articol...

Simt ca mintea imi e cuprinsa de o furtuna. Lupt pe doua fronturi si nu castig nimic. Si ce?

Ma am pe mine si gandurile mele.

Tarziu cand gandurile sunt departe

[Am trantit usa de lemn de perete cu o forta care nici pana acum nu am aflat de unde venea. Un val de lumina si sunet mi-a izbit corpul abia trezit, parca, dintr-o boala.
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!

Ploaia..."

"Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme..."

Cand aud asemena vorbe pur si simplu simt ca as vrea sa ma fac mica, mica de tot si sa fiu purtata de vant in timp ce amintiri peste amintiri imi strabat mintea si sufletul. Ideea e ca mica nu ma pot face, insa deseori ma retrag undeva intr-un colt si imi amintesc de atatea clipe frumoase, amuzante sau triste pe care le-am simtit si care mi-au impregnat memoria cu o cerneala imposibil de sters.

Poate ca nici nu as vrea sa sterg amintirile si cunostintele mele... Poate ca defapt ele sunt tot ceea ce mi-a mai ramas din trecut, ele sunt trecutul in sine.

Realizez ca toate intamplarile prin care am trecut pana la varsta aceasta mi-au fost ca o ploaie. Sa fie oare asta motivul pentru care m-am indragostit de ploaie?

De fiecare data cand aud acest cuvant, ori cand il citesc, de fiecare data cand vine ploaia simt o placere formidabila de a o privi, de a o atinge, de a o simti si intelege. Ploaia e singura ce ma face sa imi doresc o imbratisare calda din partea unui prieten drag. Ador sa pasesc pe pietrele ude de pe stradute inguste si intortocheate in timp ce amurgul invaluie oraselul intr-o lumina umeda, traversata de stropi de ploaie durerosi.

Aceeasi apa veche de mii se ani cade pe pamant, aceeasi ploaie ne spune mereu aceeasi poveste. Iar si iar, dar altfel.

Imi amintesc cand apusul m-a surprins candva in apropierea unei cai ferate, in timp ce faceam poze. Apoi a inceput ploaia. Radeam de fericire, simteam ca sunt vie. NU AM FOST UITATA! Rochia imi era uda, mi-am scos sandalele din picioare si am inceput sa pasesc pe calea ferata continuand sa zambesc.

[Nu e minunat?] Apoi a venit soarele, am vazut curcubeul si totul a revenit la normal. Dar splendoarea acelei ploi o voi pastra mereu in minte... Am ascultat povestea picaturilor lovite de pietre, am auzit cantecul pasarilor vesele, am simtit urletul padurii, am cantat ca sa ma simt vie.