Furtuna

Trece zi dupa zi si simt ca ma string usor si sigur. Nu mai am inspiratie, ma pierd aiurea in fata calculatorului, gandurile imi sunt ravasite, si emotia se manifesta printr-un tremur ciudat.

Sunt coplesita.

Ascult la nesfarsit o melodie cantata de Amy MacDonald numita "This is the life".

Vibreaza si sufletul in mine cand ma gandesc ca nimic nu e intamplator.

Zilele trecute am avut cateva clipe fericite. Am gasit o persoana care bea ceai verde, gandeste si vorbeste mult si seamana putin cu mine. Am fost fericita cand am aflat ca cineva se gandeste la mine si ca imi iubeste talentul in pictura. Inca vibrez. Nu e intamplator sa ma gandesc la ceva si apoi sa aiba loc, nu e intamplator ca intre sutele de mii de persoane care sunt pe internet sa gasesc cateva care sa ajunga sa insemne mult pentru mine.

Desi trista , sunt fericita. Nu cer multe de la viata. Vreau doar soare in fiecare zi, un suflet calm, impacarea ca cineva se gandeste la mine si ca zilele nu trec degeaba, ca am facut cate ceva bun.

Inca ascult melodia aceea...Raman fara cuvinte de incheiere si realizez ca am aberat in acest articol...

Simt ca mintea imi e cuprinsa de o furtuna. Lupt pe doua fronturi si nu castig nimic. Si ce?

Ma am pe mine si gandurile mele.

Tarziu cand gandurile sunt departe

[Am trantit usa de lemn de perete cu o forta care nici pana acum nu am aflat de unde venea. Un val de lumina si sunet mi-a izbit corpul abia trezit, parca, dintr-o boala.
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!

Ploaia..."

"Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme..."

Cand aud asemena vorbe pur si simplu simt ca as vrea sa ma fac mica, mica de tot si sa fiu purtata de vant in timp ce amintiri peste amintiri imi strabat mintea si sufletul. Ideea e ca mica nu ma pot face, insa deseori ma retrag undeva intr-un colt si imi amintesc de atatea clipe frumoase, amuzante sau triste pe care le-am simtit si care mi-au impregnat memoria cu o cerneala imposibil de sters.

Poate ca nici nu as vrea sa sterg amintirile si cunostintele mele... Poate ca defapt ele sunt tot ceea ce mi-a mai ramas din trecut, ele sunt trecutul in sine.

Realizez ca toate intamplarile prin care am trecut pana la varsta aceasta mi-au fost ca o ploaie. Sa fie oare asta motivul pentru care m-am indragostit de ploaie?

De fiecare data cand aud acest cuvant, ori cand il citesc, de fiecare data cand vine ploaia simt o placere formidabila de a o privi, de a o atinge, de a o simti si intelege. Ploaia e singura ce ma face sa imi doresc o imbratisare calda din partea unui prieten drag. Ador sa pasesc pe pietrele ude de pe stradute inguste si intortocheate in timp ce amurgul invaluie oraselul intr-o lumina umeda, traversata de stropi de ploaie durerosi.

Aceeasi apa veche de mii se ani cade pe pamant, aceeasi ploaie ne spune mereu aceeasi poveste. Iar si iar, dar altfel.

Imi amintesc cand apusul m-a surprins candva in apropierea unei cai ferate, in timp ce faceam poze. Apoi a inceput ploaia. Radeam de fericire, simteam ca sunt vie. NU AM FOST UITATA! Rochia imi era uda, mi-am scos sandalele din picioare si am inceput sa pasesc pe calea ferata continuand sa zambesc.

[Nu e minunat?] Apoi a venit soarele, am vazut curcubeul si totul a revenit la normal. Dar splendoarea acelei ploi o voi pastra mereu in minte... Am ascultat povestea picaturilor lovite de pietre, am auzit cantecul pasarilor vesele, am simtit urletul padurii, am cantat ca sa ma simt vie.

De la autor pentru razboinicii luminii

[Perfect by nature
Icons of self indulgence,
Just what we all need,
More lies about a world that...

(Chorus)
Never was and never will be,
Have you no shame don't you see me,
You know you've got everybody fooled,

Look here she comes now,
Bow down and stare in wonder,
Oh how we love you,
No flaws when you're pretending
But now I know she...

Never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

Without the mask where will you hide?
Can't find yourself lost in your lies.

I know the truth now,
I know who you are,
And I don't love you anymore,

It never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.

It never was and never will be,
If you're not real then you cant's save me,
And somehow now you're everybody's fool.]


[Noi toti simtim o data sau de mai multe ori, niciodata sau mereu , cum pamantul parca ne fuge de sub picioare, cum totul parca se prabuseste peste noi si nu simtim decat teama, furie si o arzatoare dorinta de a ne ascunde, de a fugi departe de tot. Poate ca fiecare dintre noi a simtit cum pericolul se apropie pas cu pas iar norocul este inlocuit de un esec total.
Sunt persoane si persoane pe lume... Unele cad de sus, iar aterizarea le este atat de grea incat deseori totul se termina tragic, dar unele dintre ele au forta sa se ridice iar, lucru rar intalnit. Alte persoane nu cad deloc. Ele au decazut cu mult timp in urma, iar o noua decolare le-ar fi imposibila, insa multe o fac, reusesc, si ca prin minune singure isi alunga norii de deasupra capului inlocuindu-i cu o lumina protectoare, cu noroc sau pur si simplu raspunsul la increderea lor ca luminita de la capatul tunelului va aparea.
Pe aceasta planeta micuta si neincapatoare, in aceasta societate chinuitor de incurcata si simpla in acelasi timp, unde se bat idei cap in cap, unde moralitatea pierde teren in fata cruzimii, aici, noi toti ne nastem razboinici ai luminii, insa oh! cat de putini isi pastreaza acest titlu. Dar cat de usor ei decad si ce repede se scufunda in nisipurile miscatoare ale raului.
Sunt prea putini cei ce inteleg ce inseamna cu adevarat “razboinic al luminii”, dar iata ca o sintagma invaluita in ambiguitate poate fi inteleasa destul de usor atunci cand cineva atinge acest punct, atunci cand devine razboinic al luminii.
Desi vechi cat lumea, termenul este recent dat spre intelegere, fiind consacrat totodata ca si apogeul dezvoltarii spirituale. ]
Pentru cei care sunt razboinici ai luminii ori pentru cei care incearca din rasputeri sa isi recupereze medalionul pierdut in trecut exista o carte pe care eu am citit-o si o recomand cu oarecare disperare in speranta ca suflete vor fi salvate si ca lumea va fi un loc mai bun. Titlul sugereaza tot: “Manualul razboinicului luminii”. Nu e greu sa o intelegi, insa sa o simti, sa o traiesti si sa o patrunzi e destul de dificil, insa tot aceasta lectura te invata ca luminita poate aparea din clipa in clipa si ca “Aegroto dum anima est, spes est”( Cat timp bolnavul respira exista speranta).
Pe scurt tot ceea ce ne invata acest genial manual este ca razboinicul luminii mediteaza, traieste, accepta, tolereaza, riposteaza, alege, sufera, raspunde,crede, iubeste si in sfarsit moare. El duce o lupta continua in care este posibil sa castige sau sa fie invins, insa in conceptia sa nu exista invinsi, ci fiecare este un invingator. Orice ar fi merge mai departe. Face sacrificii si nu uita niciodata de unde a plecat. Nu uita ce inseamna gratitudinea, uneori crede alteori nu, uneori spera alteori stie ca trebuie, cunoaste umilinta si vede victoria, dar la sfarsit se redreseaza si stie ca drumu-i nu este calauzit decat de o lumina.
Asadar toti luptam pentru ceva, iar daca nu reusim sa ne atingem scopul, sa ne realizam legenda personala, nu ne mai ramane decat sa zambim, sa ne simtim vinovati, eventual dezamagiti, si sa vedem partea plina a paharului crezand in continuare.
Desi varsta mea m-ar putea face de rusine cand spun acestea, risc, fiindca pana si a scrie despre ceea ce ai vazut si ai incercat sa atingi inseamna provocare. Iata ca am acceptat provocarea si sunt aici, in fata acestui computer tastand grabit fraza dupa fraza incercand sa aliniez ganduri sa ii incurajez pe ceilalti ori poate doar sa ma descotorosesc eu insami de suferinte sedimentate in sufletul meu de prea mult timp.
Am si plans, am simtit ce-i durerea, m-am simtit vinovata, dezamagita, urata, proasta, naiva, dar la sfarsit mi-am adus singura ceva ce m-a putut ajuta: medalionul sufletului. Un medalion facut din lumina ce semnifica o cale lunga si anevoioaza calauzita de o lumina incredibila.
Nu sunt aici ca sa par altceva decat sunt. Sunt aici pentru a-mi atinge un vis, acela de a scrie. Uneori trec zambind pe strada si ma gandesc la mine, si la sufletul meu, dar alteori trec golita de idei, insa niciodata nu uit de unde am plecat si ce am de facut. Noaptea aud trenuri trecand prin gara apropiata. Le sorb sunetul atat de profund si le simt parca trecandu-mi prin tunelul spiritului meu, patrunzand in strafunduri, facandu-ma sa inteleg ca trenul vietii are vagoane alese de mine si ca inainte de toate sunt razboinicul luminii ce cu speranta in priviri si-n minte spune MAKTUB (Asa este scris)

๑۩In Grecia۩๑

[Nimic nu e mai frumos ca atunci cand citesti dintr-o carte, simtindu-i filele, mirosul de cerneala si izul de vechi, insa atunci cand cartea nu poate fi atinsa e de-ajuns doar sa vezi cateva pagini acoperite cu cerneala imprastiata in forma de litere.]