Ca un real blogger ce sunt am jurat frecventare zilnică a locului de muncă, articole multe şi frumoase şi bineînţeles, nu m-am ţinut de cuvânt. Nu am regrete profunde acum, urmărind trecutul în note retrospective. Deşi aveam o listă bogat încărcată cu lucruri pe care aveam să le fac in viitorul apropiat şi nu numai am ajuns la concluzia că nu mai am nevoie de nimic în condiţiile în care voi muri în curând. Nu mi-a zis-o nimeni, nici nu simt vreo briză de sfârşit răvăşind cotoarele de măr din stânga darrrrrr...ţin la ideea că nu mai am mult.
Dacă acum două luni înghiţeam apă fără nici cel mai mic menaj în speranţa că la un moment dat se vor coordona şi membrele mele şi voi înnota, iată că în prezent ştiu să înnot dar probabil sufăr de o otită. Sub cheie ipohondrică vă anunţ că până şi respiraţia plantelor e un teribil curent pentru mine ce-mi agită tot capul.
Nu imi pot face un testament referitor la bunuri ce le las drept moştenire urmaşilor fiindcă de bunuri materiale duc lipsă iar de urmaşi idem. Cu alte cuvinte tot ceea ce deţin eu se rezumă la parola unui cont ce mă ajută să intru pe diverse pagini, inclusiv pe acest blog; o tonă de nesimţire, bun simţ doar în visele când eu sunt victimă, un bagaj de cunoştinţe destul de aglomerat şi, evident, sute de secrete şi idei pe care mulţi le râvnesc.
În condiţiile în care nu pot anunţa parola conturilor mele sub nicio formă, nu pot da nesimţire altora şi nici cunoştinţe colorate , vă las extrem de puţin bun-simţ cu care să vă ştergeţi undeva căci oricum bunul simţ e ca şi cheia de la cutia de bere după ce o desfaci: inutil.
În concluzia acestui Pseudo-testament al ipohondrului din mine vă anunţ pe voi, zero cititori, că vă las ca moştenire NIMIC. Da, un mare, frumos, dulce, util, armonios, echilibrat, ingenios, cu multe calorii şi care nu transpiră NIMIC.
