"Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme..."
Cand aud asemena vorbe pur si simplu simt ca as vrea sa ma fac mica, mica de tot si sa fiu purtata de vant in timp ce amintiri peste amintiri imi strabat mintea si sufletul. Ideea e ca mica nu ma pot face, insa deseori ma retrag undeva intr-un colt si imi amintesc de atatea clipe frumoase, amuzante sau triste pe care le-am simtit si care mi-au impregnat memoria cu o cerneala imposibil de sters.
Poate ca nici nu as vrea sa sterg amintirile si cunostintele mele... Poate ca defapt ele sunt tot ceea ce mi-a mai ramas din trecut, ele sunt trecutul in sine.
Realizez ca toate intamplarile prin care am trecut pana la varsta aceasta mi-au fost ca o ploaie. Sa fie oare asta motivul pentru care m-am indragostit de ploaie?
De fiecare data cand aud acest cuvant, ori cand il citesc, de fiecare data cand vine ploaia simt o placere formidabila de a o privi, de a o atinge, de a o simti si intelege. Ploaia e singura ce ma face sa imi doresc o imbratisare calda din partea unui prieten drag. Ador sa pasesc pe pietrele ude de pe stradute inguste si intortocheate in timp ce amurgul invaluie oraselul intr-o lumina umeda, traversata de stropi de ploaie durerosi.
Aceeasi apa veche de mii se ani cade pe pamant, aceeasi ploaie ne spune mereu aceeasi poveste. Iar si iar, dar altfel.
Imi amintesc cand apusul m-a surprins candva in apropierea unei cai ferate, in timp ce faceam poze. Apoi a inceput ploaia. Radeam de fericire, simteam ca sunt vie. NU AM FOST UITATA! Rochia imi era uda, mi-am scos sandalele din picioare si am inceput sa pasesc pe calea ferata continuand sa zambesc.
[Nu e minunat?] Apoi a venit soarele, am vazut curcubeul si totul a revenit la normal. Dar splendoarea acelei ploi o voi pastra mereu in minte... Am ascultat povestea picaturilor lovite de pietre, am auzit cantecul pasarilor vesele, am simtit urletul padurii, am cantat ca sa ma simt vie.
