În afară de faptul că dacă mă vezi pe stradă îmi dai 20j de ani şi Sindromul Down nu credeam să mai am şi altă problemă. Dar zi de zi observ cum blestemul vacanţei câştigă teren şi îmi sfâşie orice dorinţă de a mai trăi ceva palpitant. In realitate am văzut până acum 15 ierni şi mă simt ca un minor cu o greutate legată de gât, obligat să se sinucidă aruncându-se de pe San Francisco's Golden Gate Bridge.
E vacanţă şi e a naibii de tulburătoare liniştea asta atunci când suferi de vârstă prea mică. Trăiesc un gri apăsător cu tente de plictiseală bolnavă în care singurele somnifere ce mă trimit în vise cu insule şi petreceri sunt nişte cărţi, un calculator obosit şi un televizor.
Şi asta e prima sâmbătă în care chiar regret că altădată spuneam că mă bucur de vârsta pe care o am şi de felul în care viaţa mea decurge; regret fiindcă nu pot să merg la o petrecere, se împart pijamalele înainte de doişpe, beau suc de portocale şi mănânc gogoşi dând în demenţă la TV pe motiv că nu pot ieşi căci o furtună se apropie...ca melcul.
Zi de zi stârnesc adrenalină vânând muşte prin cameră şi meditând la nimic. E frumos să te gândeşti la nimic, mai ales atunci când faci NIMIC. Simt atunci când înnebunesc, îndeosebi când sunt mai rău decât penibilă căci, iată, scriu cu diacritice. Dacă nu eşti "mare" nu poţi merge în Vamă, nu poţi fuma, avea petreceri, nu poţi să ţi-o pui cu prietenul şi nici să ai mofturi ori pretenţii. Dar cel mai rău e că nu ai voie să vrei, nu ai voie să poţi, să ceri, să indrăzneşti. Nu ai voie să gândeşti ori să visezi.
Refrenul cu "nu ai voie să..." mi-a spart timpanele în draci şi dacă mă întrebi de vreau două dopuri o să spun "NU!! Dă-mi 3 ani în plus, o maşină cu tot cu chei şi leave me fucking alone!".
P.S. De ceva timp îmi clădesc un regat cu viaţă boemă dincolo de graniţele viselor din somn.
