E ciudat....e ciudat rau...

Biblia?!

Cu putin timp in urma aici a fost un articol cu un mesaj gol. Am decis sa-l sterg. Nu stiu de ce. Mi-am schimbat parerea. Nu am crezut intotdeauna in ceea ce scriam caci scrierile mele au fost modelate in asa fel incat mesajul sa influenteze intr-un anumit mod. Regret ca am facut ca aceasta eroare sa aiba loc.

Memories

O sa fiu directa. Nu o sa mai insist pe ideea cu redactarea cartii, suna absurd si nu e nici locul si nici momentul potrivit. Adevarul e ca nu am chef de mare lucru, si ma astept sa tastez cu sila si fara interes. Singurul lucru care m-a determinat sa scriu acest articol a fost faptul ca persoana de pe care voi scrie mi-e mult prea draga.

Numele lui nu conteaza. Nu stiu cum arata. Nu ii stiu decat ochii. O pereche de ochi bruni sub o hatta rosie. Imi placeau.

L-am cunoscut accidental: pe un chat. Imi parea un cretin, dar dupa ce m-a abordat pe privat mi-am dat seama ca era defapt destept si foarte interesant.

Si cate puncte in comun avem...

Ne place inghetata de menta, bem ceai verde, ascultam cam acelasi gen de muzica, dar ce e cel mai important e faptul ca avem aceeasi zodie, sagetator, si ca avem fetis pentru trenuri.

Nu stiu cum sa inchei.

Asa as vrea sa mi-l aduc aminte. Ca pe un domn destept si elegant cu care am avut intotdeauna ce sa discut.

Ce-i drept m-a suparat de cateva ori, dar l-am iertat, fiindca am stiu mereu la ce sa ma astept...

Recunosc ca mi-e dor de el uneori. Promit sa nu il uit, chiar daca el ma va uita...

Dar vocea aia...

Simt nevoia sa fac aceasta marturisire. Adevarul e ca atunci cand am facut ca acest blog sa ia nastere m-am gandit ca peste ani de zile el va fi foarte important pentru mine si pentru ceea ce va deveni o carte semnata de mine. Da, visez sa scriu o carte. Suna aiurea, penibil chiar, si poate ca cei ce ma cunosc si citesc asta isi spun ceva de genul "Ce-a mai patit si asta? A innebunit?", dar chiar nu imi pasa la ora asta de asa ceva.

Nu stiu nici daca voi mai pastra blogul asta si nici daca intentia de a scrie o carte imi va mai starni vreodata vointa greu stimulabila. Am ajuns la acel nivel la care fiecare gand ori fiecare amintire se transforma in randuri virtuale, se arhiveaza pe un blog bine ascuns si lasa sa se astearna praful pana cand un cititor razlet se loveste de articol si il citeste grabit neintelegand framantarile celei ce a pierdut timp incercand sa invingva diferenta dintre gand si scriere.

Pana aici a fost introducere in lumea...nimicului. De aici pana cand voi epuiza cuvintele ce contureaza amintiri va fi nisipul purtat de vant...

☺☺☺

Mi-am amintit de un medic pediatru cu care am avut de-a face atunci cand bronsita astmatiforma ma chinuia foarte des nelasandu-ma sa ma bucur de iarna ca ceilalti. Era o doamna plinuta, cu ochelari si par saten tuns scurt. Vocea ei nu mi-o amintesc, stiu doar ca imi placea ceea ce vorbea. Eu eram grasa. Aratam ca un baiat. Mama era ingrijoarata, dar doamna doctor a calmat-o spunandu-i ca voi slabi atunci cand voi vrea eu. Ii multumesc pentru acele cuvinte realiste.

Imi aduc aminte de un pilot de elicopter pe nume Mihai. Omul acela era in stare sa lumineze cu aura sa noaptea absoluta ce se poate gasi in suflete. Nu tin minte decat strasnicie, luciditate, inteligenta, caracter, vointa, putere, incredere si realism. Azi oricat l-as cauta nu l-as gasi niciunde. E departe de mine, departe de noi toti.

Imi ramane in minte o balanta tanara dar matura. Spun balanta chiar daca as fi putut sa ii scriu numele, caci ocultismul parea a fi o parte din ea. E aproape de mine dar o voi vedea doar in fotografii. Destinul nu ne va aduce aproape prea curand.

Tanti Paula, batrana bolnava alungata din casa de propriul fiu. Ea era imaginea sacrificiului matern nerasplatit. Poate va avea un loc mai bun dincolo.

Batrana Catrina, cea fecioara, cea care a facut sacrificii, a suportat multe, a indurat, a inghitit in sec, s-a inchinat Domnului si a murit in tacere.

Un domn ce a vazut multe si a trait multe a trecut catre cele vesnice recitand poezii in chinuri. Ultima data l-am vazut intr-o toamna a naibii de insorita si de portocalie. Nu mi-e dor de el. Nu mi-a fost niciodata. Doar mi-a ramas in amintire ca fiind imaginea experientei.

Imi aduc aminte de cersetoarea tanara din autogara si de profesoara mea de romana. Doamna cu ochi albastri care zambea cald chiar daca avea ochi inghetati. Doamna, fiindca era o doamna, si inca este, si fiindca imi aduc aminte de ea asa, imbracata bine, simpla, plina de viata, desteapta si cu o frumusete deosebita.

Scoala mi-a fost viata, viata nu mi-a fost inca scoala. Mi-a fost frica sa risc. Am riscat putine. Nimic defapt. Am citit fara sa imi dau seama ce citesc. Am cantat fara ca eu sa fiu de fata, am cantat in timp ce eram absenta. Ma leg de trecut in incercarea de a intelege. Nu am sanse. Majoritatea persoanelor de care imi amintesc sunt moarte. Celelalte sunt doar ciudate vazute prin prisma celor cu care impart astazi oxigenul.

Am nevoie de incredere in mine, de perseverenta, vointa si... lista continua. Inca sunt goala.

EL ma ajuta oarecum. E cel care pe undeva a fost candva ca mine, s-a lovit de obstacole puse acolo doar pentru el, a trecut de ele si incearca sa ma ajute sa invat sa evit ceea ce pentru el a fost greu evitabil mai demult.

Nu o sa dau nume. Nici macar nu stiu cum il cheama. Nu stiu nimic despre el. E doar o voce si o fotografie simpla. Dar vocea aia... Promit sa scriu despre ea in cartea pe care sper ca o voi publica vreodata.

Il iubesc fara sa stiu de ce si cum am ajuns la concluzia asta. Mi-e dor de el uneori, defapt mi-e dor de ceea ce inseamna el ptr mine: voce. Dar vocea aia...

Iremediabil

In urma cu un an as fi spus ca am asteptat vacanta ca si cum as fi asteptat a doua venire pe pamant a lui Iisus, dar iata-ma acum rece si indiferenta la venirea vacantei. Nici nu mi-am dat seama cand s-a scurs nisipul din clepsidra intoarsa atunci cand a inceput anul scolar. Nu am idee daca ma simt fericita ori trista, ma simt doar usor schimbata si multumita de ce am realizat pana acum. Pe de alta parte imi fac reprosuri dure cu privire la faptul ca nu am dat tot ce puteam eu, ca am fost delasatoare si ca asta m-a costat oarecum.
Dupa aceste cateva luni nu am reusit decat sa acumulez ceva rubrici cu note maxime si o nota decenta dar infecta la matematica - sapte. Matematica se vorbeste la fel peste tot, dar eu de ce nu o inteleg asa cum ar trebui? S-ar zice ca tot ce trebuie sa fac e sa lucrez mai mult, dar iarasi vin si imi reprosez necrutatoare ca ar fi trebuit sa fac mai mult.
Suna a moment de bilant, dar nu contabilizam nici banii pe care i-am cheltuit la chioscul scolii cumparand guma de mestecat si nici banii ce echivaleaza cu suma data pentru fondul scolii; fac bilantul a ideilor sclipitoare pe care le-am avut si nu le-am aplicat, a temerilor invinse si a temerilor intarite prin lupta pe care au castigat-o, a complexelor mele si a lucrurilor rele pe care le-am pierdut in favoarea celor de care sunt mai mult decat multumita acum.
Scriu despre mine in ideea ca intr-o zi ma voi putea intelege. Nu am mari sperante in ceea ce priveste asta.
Am fost acuzata pe nedrept ca filosofez in loc sa incerc sa traiesc asa cum traiesc toti ceilalti de varsta mea. Cu ceva timp in urma m-am vrut mai matura, acum nu ma vad decat adolescenta si atat. Nu am dobandit decat mai multa incredere in forte proprii, popularitate, speranta, amici, muzica si... monotonie.
Suna trist, caci ceea ce scriu eu aici este ca un cerc, nu incepe si nu se termina, si totusi ma invart mereu in jurul aceluiasi punct. Defapt tot ce fac si tot ce creez este reactia vietii mele monotone. Am nevoie de ceva care sa o coloreze.
Inchei aici. Astept sarbatorile, s-ar spune... Defapt stiu ca vor urma zile in care voi merge la bunici si ma voi indopa cu dulciuri si alte feluri de mancare, va veni Revelionul cand voi sta pe o canapea dintr-o imensa sufragerie, printre adulti, ascultand muzica la casti pana la miezul noptii cand voi bea o cupa de sampanie in speranta ca anul urmator nu se va comporta la fel ca acesta, in virtutea inertiei, ci ca va fi mai bun. Bine inteles ca speranta va ramane speranta, si ca oricate reprosuri mi-as face nu voi da mai mult din mine, iar anul urmator nu va aduce decat aceeasi monotonie, o pata de culoare pe ici pe colo, aceleasi rubrici in catalog, acelasi sapte la matematica, un vagon in plus la trenul vietii si... noi articole.
Respir greu si mintea mi-e obosita. Corpul asta e atrofiat. Invat sa traiesc.

In urma cu 15 ani...

In urma cu 15 ani manastirea Sf Sihastru era reconstruita....
La 6 ani de la Revolutia din '89 oameni au murit iar altii s-au nascut, iar printre acestia din urma eram si eu.
O dimineata rece de decembrie, intr-un spital roman ca toate celelalte. Mai apoi o casa la tara ca toate celelalte case de la tara. O copilarie scurta si timp ce a trecut mai repede decat m-as fi asteptat, probabil...
Iata-ma aici, dupa 15 ani de la acea dimineata tastand grabit un text memorialistic. Va intrebati daca tin minte acele momente? Nici o sansa. Le stiu altii si pentru mine.
Ascult o melodie ciudata. Ma intreb daca ma simt mai batrana. Raspuns: nici vorba.
Normal nu ar trebui sa sarbatorim imbatranirea, dar cand adaugam o boaba la ciorchinele vietii, cand la trenul destinului se mai alatura un vagon, nu ai cum sa zambesti stiind ca un an de zile ai invatat noi lucruri, ti-ai fixat cunostinte, ai avut noi trairi si sufletul tau s-a imbogatit.
"La multi ani mie!" as putea spune. Dar tac. Nu am nevoie decat de liniste si dragoste.

Autorul

Esec

Printre altele cel mai mare defect al meu este naivitatea. Pentru mine orice amic e prieten, si niciodata nu ma invat minte, mereu spun ca nu am incredere in nimeni, dar nici eu nu cred ce zic. M-au dezamagit multi si inca nu m-am invatat minte. Degeaba mai astept recunostinta cand stiu ca nu voi primi asa ceva ever...

Sunt trista. Ma simt iar copil. Parca as trai "Romanul adolescentului miop"...esecuri la scoala, esecuri in viata din afara scolii...va intrebati daca somnul mi-e un esec? Raspuns afirmativ. :

Cine esti tu?

M-ai vrea poate un fenomen fizic, rezltanta unor vectori, dar...la ce bun? La ce bun cand suflet inseamna nu doar fizica, matematica si chimie ori limba, psihologie, desen si muzica, ci mult mai mult decat atat. Eu sunt eu. Unica. Nu o sa imi gasesti omolog nicaieri. Ma gasesti aici, acum, eu. O privire, un zambet, un gest conteaza? Eu in toate momentele mele, eu buna, rea, vesela, posesiva, neglijenta, toleranta, calma, echilibrata, avida de cunoastere, neatenta, indecisa, curioasa, indrazneata, curajoasa, sensibila, devotata. Calitati, defecte...eu, adica raspantia lor. Numele meu nu ti-ar spune prea multe. O fotografie cu mine nu ar spune nimic, caci eu nu sunt un corp obosit si un chip cu ochelari. Sunt dincolo de toate acestea. Nu am formula chimica. Am varsta doar calculata din ziua in care s-a nascut trupul meu. Varsta mea nici macar eu nu o stiu.
S-ar spune ca sunt un fum, un nor, ceva purtat de vant... Sunt confuza uneori si totusi inconfundabila. O carte, privirea unui trecator, o mana calda, o voce ferme, o pereche de ochelari a unui profesor aspru, un planset, ochi inchisi, un copil, asta sunt. Am trecut printr-un lan de obiecte si intamplari, toate m-au "zgariat". Cicatricile ramase sunt eu.
Pare ciudat. Ma vreau unica, sunt, dar si normala totodata. Ma vreau matura. Sunt doar un copil. Ti-e teama? Ia-ma in brate! Ti-e teama? Simte-ma! Ti-e teama? Sa nu-ti fie...si strainii stiu sa iubeasca.

S.O.S

Nu mai reusesc sa imi traduc gandurile. Simt ca nu s-au inventat inca suficiente cuvinte pentru un limbaj ce ar converti gandul in vorba ori litera. Ceea ce vorbesc ori ceea ce scriu nu e nici pe departe ceea ce gandesc, e ceva simplu, aproximativ, sarac.

Nu vreau sa demonstrez nimic nimanui dar uneori simt ca pentru a ajunge undeva parerile celor din jurul meu se vor schimba.