Nu stiu ce sa mai cred. Simt cum sunetul rasului malefic al ploii se loveste de peretii sufletului dand un ecou dureros. De fiecare data cand ploua imi amintesc de tristul Bacovia, cu versul sau " Ploua placid, ploua stupid, daca mai ploua ma sinucid" fiindca e atata adevar in aceste cuvinte. Stereotipia m-a distrus. O noapte intreaga a plouat in acelasi ritm, nici grabit dar sfidator as spune.
Intr-un vis mai mult decat parte a domeniului fantastic, intr-o stare de dementa si betie considerabila mi-as fi imaginat zambetul dezgustator al unei ploi personificate, mama tuturor ploilor ce imi chinuie noptile, un spirit in fum negru de-o forma confuza dar puternic artistica si provocatoare, ce isi canta izbanda pe o lira discordata care zgarie aprig interiorul sensibilizat al atator suflete; mi-as fi imaginat natura la picioarele Doamnei Ploii implorand o mila prefacuta, in ipocrizia sa natura se simte purificata prin fiecare picatura ce cade, pe mine ca un strop de acid, dar pe ea ca un sfant crucifix binecuvantat de omniprezenta Sfintei Treimi. E un fel de simbioza. Ploaia isi dezlantuie furia ori blandetea lichida peste natura in timp ce aceasta din urma isi murmura un cantec ca cel al piratilor ce asteapta clipa in care isi vor fuma ultima tigara si vor sorbi ultima inghititura de rom in fata streangului; plange zambind cu ochi de vant si buze de soare intemnitat.
Daca m-as fi trezit din narcoza imaginara, intr-o clipa de luciditate si realism as fi initiat o cruciada spre a rezolva misterul ploii, dar m-ar fi inghitit eternitatea caci eu nici pana astazi, dupa atatea ploi ce mi-au ondulat parul, mi-au distrus umbrela, m-au udat pana la piele si au ucis soarele, nu am reusit sa inteleg cine a inventat ploaia si de ce. Ramane in aer caci articolul acesta va ramane neinteresant asa cum e si autoarea, va fi sfarmat in vortexul timpului exact ca o frunza plimbata de ploaie prin toamna si iarna...
