Acum sunt in perioada in care incerc sa imi aduc aminte intamplari si detalii ale copilariei pe care, desi o credeam inexistenta, acum o descopar tot mai mult, si ii zaresc catargele in zare, treptat iese din ceata si iat-o mare, bine construita si frumoasa. Desigur, zi de zi am senzatii de deja vu pe care, corect sau nu, le leg de copilaria-mi care acum imi pare mai plina decat oricand altcandva. Ieri cugetam, reflectam la ziua ce trecuse, la durerea de picioare pe care o aveam, la faptul ca sunt destul de buna pentru varsta mea, si imi imaginam un fel de mitoza, dupa care ma trezeam cu o alta eu in fata mea ce incepea sa ma incurajeze, sa incerce sa imi ridice moralul si sa-mi insufle mai multa incredere in mine. Era un exercitiu de imaginatie destul de dragut, constructiv si chiar functiona...oarecum, cand brusc l-am parasit ca si cum s-ar fi terminat filmul la cinematograf. Mi-am amintit de usile din casa bunicilor, casa ai carei pereti sunt impregnati cu fumul copilariei mele, perdelele au ochi de rasete diabolicopilaroase, tablourile sunt martorii crimelor paianjenilor iar plafoanele....hei da...plafoanele inca mai barfesc cu podeaua despre alergaturi dintr-o camera in alta, despre jucarii si geamuri sparte ori despre usi de soba deschise si caldura ceaiului de dimineata. Zic usi caci ele imi pareau al doilea cel mai interesant si complex, crocant si savuros element din casa, dupa tavan. Usile erau zidul Berlinului, erau ceea ce despartea ceva de ceva, aveau o nota de mister, le uram cand paraseau complicitatea spre a ma face vinovata de zgomote in noapte ori la pranz. Dar pe langa perdelele des tesute pe care uneori le uram din toate incheieturile pentru stupiditatea prin care blocau dorinta mea de a admira ce era "dincolo", sau pe care la iubeam destul de des in jocurile ce se lasau cu capuri date de masa in dorinta de a ma ascunde; aveau ceva mult mai palpitant si mai incitant, aveau o gaura, si gaura putea primi o cheie. Era mirific. Imi amintesc, destul de clar, ce-i drept cum obisnuiam sa privesc prin gaura cheii. Multa vreme era un fel de al doilea loc de munca, era ceva asemanator cu activitatile de spionaj din filmele pe care le-am vizionat mult mai tarziu dupa aceea. Adoram curentul acela racoros ce imi inunda ochiul si apoi intreaga fata cand priveam. Desigur. Dupa ce am testat fiecare usa, si pe o parte si pe alta, dupa ce m-am luptat cu un minuscul polonic de jucarie si ceva vata care infunda gaura cheii uneia dintre usi, am devenit destul de selectiva. Am intepenit minute serioase in fata usii de la bucatarie privind cu jind la vasul cu frisca, ce parea , ce-i drept , mai mare prin gaura cheii, aspirand la momentul in care mama se va intoarce cu spatele iar eu voi aparea ca un super erou cu pelerina si voi insfaca pretiosul vas spre a-i devora continutul in ascunzatoarea mea, desigur, secreta; apoi am renuntat la ideea de a-mi umple CV-ul cu victorii in razboiul cu frisca, incepusem sa ma multumesc cu felia de tort perfect delicios, faurit de mainile geniale ale mamei mele geniale care era un geniu in bucataria ei geniala. Dupa ce am pandit in disperare venirea surorii mele pentru a preveni deconspirarea secretului meu loc de ascunzatoare in dulapul cu haine in timpul jocului de-a v-ati ascunselea, a trecut si criza cu jocurile acestea, deci spionajul pe gaura cheii devenea absolut inutil. Astfel am ajuns sa imi dezvolt gustul pentru camera cea mai rar frecventata a casei, o camera cu o usa cu geam cu canate inguste pline de perdele dese si reci. Prin gaura cheii era altfel. Curentul racoros ce treacea prin orificiul in forma de vioara prindea miros de naftalina, iar camera parea mai intunecoasa, mai rece, mai infricosatoare si perfecta pentru a-ti creste pulsul. Mobila isi pierduse luciul, era praf de doua degete si marar pus la uscat pe hartie de ziar. O saltea veche se sprijinea de doua sifoniere ce abia isi mai tineau greutatea si praful...si varful piramidei este ca pana si usile lor aveau gauri pentru cheie.. Si chiar daca mai tarziu m-am riscat si am ajuns pana acolo am aflat ca gaura cheii era acoperita de un dop de hartie si ca in spatele lui era un monstru de naftalina si molii mutante devorand stofa de pe vremea bunicii si palarii de pe vremea cand bunicul nu era bunic, ci doar tata. Asta a incheiat aventura gaurilor de cheie. Acum fiecare usa imi aminteste de acele vremuri. Nu am mai gasit nicaieri o gaura a cheii mai draguta decat cele ale acelor usi. Acum nu mai au forma de vioara ci sunt mici si neincapatoare, nu mai au nici curent racoros si, sincer, imi scade pulsul de plictiseala cand ma apropii de o usa...
