Mirobolant! Blogul meu a implinit pe 7 aprilie nici mai mult nici mai putin de un an. E fermecator cum eu, un elev cat se poate de banal cu aspect de copil suferind de sindromul Down atunci cand ma vezi pe strada, sunt capabila de un asa efort sustinut in vietisoara asta a mea. Nu conteaza. E mai mult decat important ca am reusit sa tastez sute de milioane de caractere pentru a scrie 109 articole, 110 incluzandu-l pe cel prezent. In articolul precedent m-a chinuit putin talentul si m-am crezut iarasi in clasa a opta pe cand participam eu la minunatele olimpiade scolare si la importantele concursuri Mihai Eminescu spre a-mi varsa talentul in ale literaturii pe niste coli de hartie indoite la coltul unde ma semnam eu cu un pix de 0,5 lei; zic "m-a chinuit" doar ca sa nu spun ca a trebuit sa ma plimb toata dimineata printre vaci, gandaci, narcise, bulgari de pamant si bunici ca sa ma plesneasca inspiratia intr-un mod cat de cat satisfacator.
In articolul acesta o las mai moale cu limbajul ingrijit si ma dau pe brazda, zic pe brazda, fiindca cititorii mei vor considera ca "in sfarsit m-am trezit la realitate" si ca "probabil mi s-au spart lentilele roz de la ochelarii cu care lumea capata alte tente pentru mine".
E clar. Daca nu dai peste cel putin un cretin pe zi viata isi pierde farmecul si nu stiu, parca ti se face dor de cate un papagal care se trezea de obicei in ora de matematica sa te incurce cu cate o manea.
Trebuie sa recunosc ca daca nu m-as fi dus joi la scoala acum eram deja sinucisa de dezamagire si regret, sau de nesatisfacerea curiozitatii mele apasatoare. A trebuit sa ma trezesc cu noaptea in cap din cauza radioului pe care cineva foarte inspirat l-a lasat deschis, am sarit peste ritualul magic ce imi intrase in sange, ritual compus din spalarea parului cu samponul meu preferat, apoi balsam, clatire, uscare si intins cu placa; a trebuit sa ma imbrac repede si sa mai consum si doua minute sunand-o pe o ametita spre a-i spune sa nu plece fara mine, ca intarzii eu trezeci de secunde. Numai bine, fiindca, nu-i asa?, viata e frumoasa, a trebuit sa stau eu in fata benzinariei si sa astept ca o vita pana cand s-a trezit ametita sa ajunga, adica peste 8 minute.
Am ajuns pe "taramul fagaduintei" tragand in piept miros de balega proaspata de cal si bucurandu-ne ochii cu imaginea pur romaneasca a unui rau ce in curand isi va iesi din matca din cauza gunoaielor. La capatul liniei am dat peste o priveliste ce ne-a lasat masca. In loc sa plantam copaci, lucru pentru care ne carasem pana acolo, ni s-au dat cate o manusa chirurgicala si cate un sac de plastic de toata...frumusetea in care urma sa punem gunoaiele, fiind specificat ca nu trebuie sa adunam decat plastic si hartie. Poftim? Adica doar fiindca sunt cetatean si fiindca sunt si elev pe deasupra la un colegiu national de prestigiu trebuie sa adun gunoaie in scopul ecologizarii mediului? Raspuns: DA. Fantastic! Si...nu-i asa? Moldovenii cand fac ceva, o fac...ca la carte, s-ar spune. Am curatat in doar o ora tot terenul, am adunat saci intregi de gunoaie, si am facut o treaba minunata, la sfarsit chiar am plantat si cativa copacei. Speram ca fotografiile pe care directoarea, ce nu s-a atins nici macar de un servetel dar care a zambit non-stop dand ordine ca un Hitler, le-a facut vor fi puse la un panou cu elevi de onoare, si ca ni se vor da si noua diplomele mult promise si, de ce nu, ni se va multumi si noua ca, nu-i asa, aproape am salvat planeta de poluare.
Dar momentele acestea in care partea dorsala era la inaltime din cauza pozitiei de lucrator la Romprest aproape ca au fost uitate caci ziua s-a dovedit a fi in continuare minunata. Cel putin nu am mai fost nevoiti, eu si colegii mei, sa o suportam pe plictisitoarea profesoara de engleza din cauza careia, cand intra in clasa, cade varul de pe pereti. Nu a mai trebuit sa aud cum trancaneste fara rost tentativa de profesoara de matematica si nici nu am mai suportat ora tarzie la care in mod normal ieseam din acel lagar de persecutie.
Pe aceasta cale vreau sa fac si o declaratie de dragoste pentru scumpa si adorata noastra profesoara de istorie, care e mai tare de cel putin 10 la puterea n ori decat orice alt profesor in viata, si care stie ca noi o iubim fiindca a mers cu noi in parc si ne-a pupat si ne lasa sa ii spunem Iubi. - E minunat sa stii ca inca exista profesori deosebiti in tarisoara noastra.
A doua zi, cand in mod firesc nu calca nici dracul in liceu, ne-am trezit ca ar fi cazul sa onoram bancile de pe terenul de sport cu fabuloasa noastra prezenta. Ne-am intalnit acolo, si zau, ca nu regret.
Dupa ce ca am ras de absolut orice intalneam am beneficiat si de dedicatiile gratis ale boschetarului ce frecventeaza "cercurile de oameni intelectuali" cu fata sa de "giggolo". Il putem considera deja un dumnezeu cu "d" pe motiv ca are buletin si ca desi nu a vazut pana acum un buric de fata stie cum e sa sarute. Si...fiind vorba intre noi, el nu poate fi primit nici macar la CartoonNetwork, d'apoi la TarafTV, televiziune ce reprezinta o adevarata tinta pentru "pitzi&coco club members".
Sarind peste partea cu intalnirea mea cu bunul meu prieten domnu' nenea profu' de biologie ajungem la sfarsitul listei cu lucruri "interesante".
Ca sa nu mai spun ca deja a devenit o obisnuinta sa vad papagalii cum se imbata in disperare intre orele 8 si 11 pm; ca a devenit un mod de viata sa dai ignore de 30j de ori pe zi unor cretini ce te iau cu "asl plz" pe mess.
M-am saturat de tatele Simonei Sensual. Mi s-a acrit de tipetele bunicamii atunci cand merg pe role. Clar. Libertatea lor trebuie sa se termine acolo unde incepe libertatea mea. Fara discutii. Astept Pastele si imi pare rau ca nu pot sa ma duc la concert Placebo dar nu-i nimic! pe 24 ma duc la Teatrul National. Urati-mi vizionare placuta!
Pana data viitoare... ganditi-va la cum ar fi daca ar exista spatii special amenajate - precum cele pentru fumatori sau cel din imagine - unde sa poti merge sa zbieri, sa urli, sa dai cu scaune de pereti cat te tine doar din cauza disperarii ca traiesti in...Romania!
