Promit sa nu mai calc in parcul din acest orasel gri si nici macar sa nu mai inspir mirosul florilor teilor in mai cand pasesc prin apropiere ori sa ascult strigatele pasarilor intemnitate ce dispera din spatele a doar catorva gratii ce le rapesc libertatea. Ma deprima. Azi dimineata am trecut pe acolo. Paseam absenta, nefiind atenta la ceea ce era in jurul meu, singurul lucru care ma pastra treaza era acea tentativa de iarna in gerul ei si in vantul ei uscat care imi biciuiau obrajii obositi.
La un moment dat m-am trezit brusc, ca si cum m-as fi trezit dintr-o hipnoza, si am privit in jurul meu stupefiata. Priveam cerul acela sec, gol, simplu de pe asfaltul prea rece si ostil, strain mie. Arborii isi purtau goliciunea resemnati, iar amintirile mele legate de frumoasele lor frunze de vara pareau ca devin cenusa in inutilitatea lor. Tufe de trandafiri morti parca, sub frunze uscate, alungau putina culoare care poate cu ceva noroc s-ar fi putut ratacit prin parc.Pasarile disparusera de mult. Brazi inveliti in plastic drept protectie pentru iarna ma repugna de fiecare data. Dar poate ca doar de as fi inchis ochii as fi uitat de acel gri si de monotonia aducatoare de moarte a acelui parc, as fi uitat de ciorile ce prevesteau furtuna in norii aspri si as fi facut abstractie de gerul din pietrele, daca nu as fi fost cu totul si cu totul coplesita de adevarata batranete a parcului: oamenii. La ora 10 dimineata, in frigul lui februarie batrani taraiau sosoni si bocanci lasand urme de batranete si durere pe fiecare piatra, pe fiecare banca, in fiecare umbra. Daca mai demult credeam ca e imposibil sa nu zaresti cel putin un zambet iata ca am atins culmea absoluta, in dimineata aceasta in care nu vedeam decat un fel de violenta si bocet in fiecare privire, respiratii grele, amintiri ce apasa. Am grabit pasul, mi-am facut Sfanta Cruce cand am trecut prin fata Catedralei, am coborat la subsol si am aprins o lumanare pentru vii si una pentru morti in ideea de a scapa de povara. Dar mi-a fost si mai greu dupa aceea. Am iesit din parc cu o viteza imaginara, nu m-am uitat in urma. E ca un lagar de concentrare, dar nu al evreilor, ci al sufletelor pline de cicatrici. ~Gandeam ca era nepotrivit ca eu ori cei de varsta mea sa ne plangem de neputinta, primejdie, durere, scarba de tara si familie fara sa fi trecut macar o data printr-o lupta, fara sa fi stiut macar o data ce e aceea greutatea ori fara sa avem o cicatrice care nu ne lasa noaptea sa dormim.~ Batranii aceea veneau sa isi verse cumplitul si absolutul in bolul ce statea in centrul Mesei Tacerii, o masa nu cu douasprezece scaune, ci cu o infinitate, un scaun pentru fiecare indurerat. De aceea promit sa nu ma mai apropii de parcul acela in dimineti precum cea a zilei de 2 februarie 2009.
