Ce noroc. De maine incep cele doua saptamani de foc. Teze si teste. Multe. Prea multe. In lipsa de antrenament risc sa esuez si sa naufragiez pe insula notelor ce nu ma satisfac. Simt ca nu reusesc sa imi traduc gandurile. Sufar refluxul figurilor de stil si al imaginatiei debordante si resimt fiecare centimetru cu care se departeaza acestea de mine asa cum, poate prea putini m-ar intelege. E ceva ce se numeste teama de nimic. Pur si simplu e o stare asemanatoare cu eruptia unui vulcan de gheata, sau un rau de gheata in desertul Saharei. E ciudat sa stii ca desi ai putea face mai mult totul se limiteaza la ceva banal, lumesc si perfect nedorit.
Suntem elevi pentru a trai asta. An dupa an, pana la sfarsit, totul e prin ochelarii profesorului mai batran, sub tocurile profesoarei elegante si intre ochii mai mult sau mai putin invidiosi, destul sau insuficient de placuti si prietenosi ai colegilor. Daca nimic nu ar gravita in jurul scolii si a catalogului nu am mai fi aici. Chiar daca de cele mai multe ori ne zbatem pentru a schimba ceva, si plangem din cauza unor rautati sau manevre ascunse, tot noi suntem cei ce ne aducem aminte nostalgic de anii in care de prea multe ori transpiram si tremuram timp de cincizeci de minute regretand ca in loc sa invatam o simpla lectie am preferat sa ne facem manichiura sau sa punem sireturi la bascheti.
Tind sa cred ca ajung victima convingerii ca DA, e minunat sa fii si tanar si elev in acelasi timp.
Intr-un exercitiu de imaginatie as putea da un ceas virtual cu cativa ani mai tarziu si sa vizualizez scene, nu numai din viata mea, ci si din viata celorlaltor colegi ai mei.
Toti adulti. Au si uitat de ce au trait candva. Anii aceia sunt ascunsi intr-o ceata imposibil de patruns. Au uitat ca demult aveau talente dragute, ca aveau vise, aspiratii, dorinte si prieteni. Nu mai stiu ca atunci erau capabili de multe, ca aveau lumea la picioare chiar daca erau sub ea. Apusul era colorat nu alb-negru ca acum. Viata avea gust dulce si miros placut, acum nu are decat un gust de plombe si miroase a fum de tigara si a tus de imprimanta. Isi cresc copiii ingropati in datorii, isi lasa varsta sa fie tradata de cearcane si supraponderabilitate. Isi pierd controlul si tipa in disperare cand ceva le perturba acel circuit infinit de ganduri seci si limitate.
Urasc tipul asta de adult pana la limita inferioara a nebuniei. As zgaria cu unghiile sute de table numai ca noi, cei ce suntem astazi copii,adolescenti si tineri, sa nu degeneram si sa ajungem adulti. Astfel de adulti: cu idealuri spulberate, vise darmate, accese de stupiditate si viata de sclav.
Desi nu imi place sentimentul de ura, il simt acum in gura, amar, sub un alt aspect al urii.
Asadar, refuz sa il urasc pe Cuza. Ii multumesc cum pot eu mai bine si apreciez ca a facut invatamantul obligatoriu fiindca asa am intalnit persoane deosebite, si nu numai eu, ci si ceilalti, au sansa de a deveni deosebiti.
Nu pot sa tastez ceea ce simt in clipa asta. Las articolul in aer...Somn usor
