marți, 30 decembrie 2008
vineri, 26 decembrie 2008
marți, 23 decembrie 2008
Biblia?!
Cu putin timp in urma aici a fost un articol cu un mesaj gol. Am decis sa-l sterg. Nu stiu de ce. Mi-am schimbat parerea. Nu am crezut intotdeauna in ceea ce scriam caci scrierile mele au fost modelate in asa fel incat mesajul sa influenteze intr-un anumit mod. Regret ca am facut ca aceasta eroare sa aiba loc.
duminică, 21 decembrie 2008
Memories
O sa fiu directa. Nu o sa mai insist pe ideea cu redactarea cartii, suna absurd si nu e nici locul si nici momentul potrivit. Adevarul e ca nu am chef de mare lucru, si ma astept sa tastez cu sila si fara interes. Singurul lucru care m-a determinat sa scriu acest articol a fost faptul ca persoana de pe care voi scrie mi-e mult prea draga.
Numele lui nu conteaza. Nu stiu cum arata. Nu ii stiu decat ochii. O pereche de ochi bruni sub o hatta rosie. Imi placeau.
L-am cunoscut accidental: pe un chat. Imi parea un cretin, dar dupa ce m-a abordat pe privat mi-am dat seama ca era defapt destept si foarte interesant.
Si cate puncte in comun avem...
Ne place inghetata de menta, bem ceai verde, ascultam cam acelasi gen de muzica, dar ce e cel mai important e faptul ca avem aceeasi zodie, sagetator, si ca avem fetis pentru trenuri.
Nu stiu cum sa inchei.
Asa as vrea sa mi-l aduc aminte. Ca pe un domn destept si elegant cu care am avut intotdeauna ce sa discut.
Ce-i drept m-a suparat de cateva ori, dar l-am iertat, fiindca am stiu mereu la ce sa ma astept...
Recunosc ca mi-e dor de el uneori. Promit sa nu il uit, chiar daca el ma va uita...
sâmbătă, 20 decembrie 2008
Dar vocea aia...
Simt nevoia sa fac aceasta marturisire. Adevarul e ca atunci cand am facut ca acest blog sa ia nastere m-am gandit ca peste ani de zile el va fi foarte important pentru mine si pentru ceea ce va deveni o carte semnata de mine. Da, visez sa scriu o carte. Suna aiurea, penibil chiar, si poate ca cei ce ma cunosc si citesc asta isi spun ceva de genul "Ce-a mai patit si asta? A innebunit?", dar chiar nu imi pasa la ora asta de asa ceva.
Nu stiu nici daca voi mai pastra blogul asta si nici daca intentia de a scrie o carte imi va mai starni vreodata vointa greu stimulabila. Am ajuns la acel nivel la care fiecare gand ori fiecare amintire se transforma in randuri virtuale, se arhiveaza pe un blog bine ascuns si lasa sa se astearna praful pana cand un cititor razlet se loveste de articol si il citeste grabit neintelegand framantarile celei ce a pierdut timp incercand sa invingva diferenta dintre gand si scriere.
Pana aici a fost introducere in lumea...nimicului. De aici pana cand voi epuiza cuvintele ce contureaza amintiri va fi nisipul purtat de vant...
☺☺☺
Mi-am amintit de un medic pediatru cu care am avut de-a face atunci cand bronsita astmatiforma ma chinuia foarte des nelasandu-ma sa ma bucur de iarna ca ceilalti. Era o doamna plinuta, cu ochelari si par saten tuns scurt. Vocea ei nu mi-o amintesc, stiu doar ca imi placea ceea ce vorbea. Eu eram grasa. Aratam ca un baiat. Mama era ingrijoarata, dar doamna doctor a calmat-o spunandu-i ca voi slabi atunci cand voi vrea eu. Ii multumesc pentru acele cuvinte realiste.
Imi aduc aminte de un pilot de elicopter pe nume Mihai. Omul acela era in stare sa lumineze cu aura sa noaptea absoluta ce se poate gasi in suflete. Nu tin minte decat strasnicie, luciditate, inteligenta, caracter, vointa, putere, incredere si realism. Azi oricat l-as cauta nu l-as gasi niciunde. E departe de mine, departe de noi toti.
Imi ramane in minte o balanta tanara dar matura. Spun balanta chiar daca as fi putut sa ii scriu numele, caci ocultismul parea a fi o parte din ea. E aproape de mine dar o voi vedea doar in fotografii. Destinul nu ne va aduce aproape prea curand.
Tanti Paula, batrana bolnava alungata din casa de propriul fiu. Ea era imaginea sacrificiului matern nerasplatit. Poate va avea un loc mai bun dincolo.
Batrana Catrina, cea fecioara, cea care a facut sacrificii, a suportat multe, a indurat, a inghitit in sec, s-a inchinat Domnului si a murit in tacere.
Un domn ce a vazut multe si a trait multe a trecut catre cele vesnice recitand poezii in chinuri. Ultima data l-am vazut intr-o toamna a naibii de insorita si de portocalie. Nu mi-e dor de el. Nu mi-a fost niciodata. Doar mi-a ramas in amintire ca fiind imaginea experientei.
Imi aduc aminte de cersetoarea tanara din autogara si de profesoara mea de romana. Doamna cu ochi albastri care zambea cald chiar daca avea ochi inghetati. Doamna, fiindca era o doamna, si inca este, si fiindca imi aduc aminte de ea asa, imbracata bine, simpla, plina de viata, desteapta si cu o frumusete deosebita.
Scoala mi-a fost viata, viata nu mi-a fost inca scoala. Mi-a fost frica sa risc. Am riscat putine. Nimic defapt. Am citit fara sa imi dau seama ce citesc. Am cantat fara ca eu sa fiu de fata, am cantat in timp ce eram absenta. Ma leg de trecut in incercarea de a intelege. Nu am sanse. Majoritatea persoanelor de care imi amintesc sunt moarte. Celelalte sunt doar ciudate vazute prin prisma celor cu care impart astazi oxigenul.
Am nevoie de incredere in mine, de perseverenta, vointa si... lista continua. Inca sunt goala.
EL ma ajuta oarecum. E cel care pe undeva a fost candva ca mine, s-a lovit de obstacole puse acolo doar pentru el, a trecut de ele si incearca sa ma ajute sa invat sa evit ceea ce pentru el a fost greu evitabil mai demult.
Nu o sa dau nume. Nici macar nu stiu cum il cheama. Nu stiu nimic despre el. E doar o voce si o fotografie simpla. Dar vocea aia... Promit sa scriu despre ea in cartea pe care sper ca o voi publica vreodata.
Il iubesc fara sa stiu de ce si cum am ajuns la concluzia asta. Mi-e dor de el uneori, defapt mi-e dor de ceea ce inseamna el ptr mine: voce. Dar vocea aia...
joi, 18 decembrie 2008
Iremediabil
In urma cu un an as fi spus ca am asteptat vacanta ca si cum as fi asteptat a doua venire pe pamant a lui Iisus, dar iata-ma acum rece si indiferenta la venirea vacantei. Nici nu mi-am dat seama cand s-a scurs nisipul din clepsidra intoarsa atunci cand a inceput anul scolar. Nu am idee daca ma simt fericita ori trista, ma simt doar usor schimbata si multumita de ce am realizat pana acum. Pe de alta parte imi fac reprosuri dure cu privire la faptul ca nu am dat tot ce puteam eu, ca am fost delasatoare si ca asta m-a costat oarecum.
Dupa aceste cateva luni nu am reusit decat sa acumulez ceva rubrici cu note maxime si o nota decenta dar infecta la matematica - sapte. Matematica se vorbeste la fel peste tot, dar eu de ce nu o inteleg asa cum ar trebui? S-ar zice ca tot ce trebuie sa fac e sa lucrez mai mult, dar iarasi vin si imi reprosez necrutatoare ca ar fi trebuit sa fac mai mult.
Suna a moment de bilant, dar nu contabilizam nici banii pe care i-am cheltuit la chioscul scolii cumparand guma de mestecat si nici banii ce echivaleaza cu suma data pentru fondul scolii; fac bilantul a ideilor sclipitoare pe care le-am avut si nu le-am aplicat, a temerilor invinse si a temerilor intarite prin lupta pe care au castigat-o, a complexelor mele si a lucrurilor rele pe care le-am pierdut in favoarea celor de care sunt mai mult decat multumita acum.
Scriu despre mine in ideea ca intr-o zi ma voi putea intelege. Nu am mari sperante in ceea ce priveste asta.
Am fost acuzata pe nedrept ca filosofez in loc sa incerc sa traiesc asa cum traiesc toti ceilalti de varsta mea. Cu ceva timp in urma m-am vrut mai matura, acum nu ma vad decat adolescenta si atat. Nu am dobandit decat mai multa incredere in forte proprii, popularitate, speranta, amici, muzica si... monotonie.
Suna trist, caci ceea ce scriu eu aici este ca un cerc, nu incepe si nu se termina, si totusi ma invart mereu in jurul aceluiasi punct. Defapt tot ce fac si tot ce creez este reactia vietii mele monotone. Am nevoie de ceva care sa o coloreze.
Inchei aici. Astept sarbatorile, s-ar spune... Defapt stiu ca vor urma zile in care voi merge la bunici si ma voi indopa cu dulciuri si alte feluri de mancare, va veni Revelionul cand voi sta pe o canapea dintr-o imensa sufragerie, printre adulti, ascultand muzica la casti pana la miezul noptii cand voi bea o cupa de sampanie in speranta ca anul urmator nu se va comporta la fel ca acesta, in virtutea inertiei, ci ca va fi mai bun. Bine inteles ca speranta va ramane speranta, si ca oricate reprosuri mi-as face nu voi da mai mult din mine, iar anul urmator nu va aduce decat aceeasi monotonie, o pata de culoare pe ici pe colo, aceleasi rubrici in catalog, acelasi sapte la matematica, un vagon in plus la trenul vietii si... noi articole.
Respir greu si mintea mi-e obosita. Corpul asta e atrofiat. Invat sa traiesc.
Dupa aceste cateva luni nu am reusit decat sa acumulez ceva rubrici cu note maxime si o nota decenta dar infecta la matematica - sapte. Matematica se vorbeste la fel peste tot, dar eu de ce nu o inteleg asa cum ar trebui? S-ar zice ca tot ce trebuie sa fac e sa lucrez mai mult, dar iarasi vin si imi reprosez necrutatoare ca ar fi trebuit sa fac mai mult.
Suna a moment de bilant, dar nu contabilizam nici banii pe care i-am cheltuit la chioscul scolii cumparand guma de mestecat si nici banii ce echivaleaza cu suma data pentru fondul scolii; fac bilantul a ideilor sclipitoare pe care le-am avut si nu le-am aplicat, a temerilor invinse si a temerilor intarite prin lupta pe care au castigat-o, a complexelor mele si a lucrurilor rele pe care le-am pierdut in favoarea celor de care sunt mai mult decat multumita acum.
Scriu despre mine in ideea ca intr-o zi ma voi putea intelege. Nu am mari sperante in ceea ce priveste asta.
Am fost acuzata pe nedrept ca filosofez in loc sa incerc sa traiesc asa cum traiesc toti ceilalti de varsta mea. Cu ceva timp in urma m-am vrut mai matura, acum nu ma vad decat adolescenta si atat. Nu am dobandit decat mai multa incredere in forte proprii, popularitate, speranta, amici, muzica si... monotonie.
Suna trist, caci ceea ce scriu eu aici este ca un cerc, nu incepe si nu se termina, si totusi ma invart mereu in jurul aceluiasi punct. Defapt tot ce fac si tot ce creez este reactia vietii mele monotone. Am nevoie de ceva care sa o coloreze.
Inchei aici. Astept sarbatorile, s-ar spune... Defapt stiu ca vor urma zile in care voi merge la bunici si ma voi indopa cu dulciuri si alte feluri de mancare, va veni Revelionul cand voi sta pe o canapea dintr-o imensa sufragerie, printre adulti, ascultand muzica la casti pana la miezul noptii cand voi bea o cupa de sampanie in speranta ca anul urmator nu se va comporta la fel ca acesta, in virtutea inertiei, ci ca va fi mai bun. Bine inteles ca speranta va ramane speranta, si ca oricate reprosuri mi-as face nu voi da mai mult din mine, iar anul urmator nu va aduce decat aceeasi monotonie, o pata de culoare pe ici pe colo, aceleasi rubrici in catalog, acelasi sapte la matematica, un vagon in plus la trenul vietii si... noi articole.
Respir greu si mintea mi-e obosita. Corpul asta e atrofiat. Invat sa traiesc.
marți, 16 decembrie 2008
In urma cu 15 ani...
In urma cu 15 ani manastirea Sf Sihastru era reconstruita....
La 6 ani de la Revolutia din '89 oameni au murit iar altii s-au nascut, iar printre acestia din urma eram si eu.
O dimineata rece de decembrie, intr-un spital roman ca toate celelalte. Mai apoi o casa la tara ca toate celelalte case de la tara. O copilarie scurta si timp ce a trecut mai repede decat m-as fi asteptat, probabil...
Iata-ma aici, dupa 15 ani de la acea dimineata tastand grabit un text memorialistic. Va intrebati daca tin minte acele momente? Nici o sansa. Le stiu altii si pentru mine.
Ascult o melodie ciudata. Ma intreb daca ma simt mai batrana. Raspuns: nici vorba.
Normal nu ar trebui sa sarbatorim imbatranirea, dar cand adaugam o boaba la ciorchinele vietii, cand la trenul destinului se mai alatura un vagon, nu ai cum sa zambesti stiind ca un an de zile ai invatat noi lucruri, ti-ai fixat cunostinte, ai avut noi trairi si sufletul tau s-a imbogatit.
"La multi ani mie!" as putea spune. Dar tac. Nu am nevoie decat de liniste si dragoste.
Autorul
La 6 ani de la Revolutia din '89 oameni au murit iar altii s-au nascut, iar printre acestia din urma eram si eu.
O dimineata rece de decembrie, intr-un spital roman ca toate celelalte. Mai apoi o casa la tara ca toate celelalte case de la tara. O copilarie scurta si timp ce a trecut mai repede decat m-as fi asteptat, probabil...
Iata-ma aici, dupa 15 ani de la acea dimineata tastand grabit un text memorialistic. Va intrebati daca tin minte acele momente? Nici o sansa. Le stiu altii si pentru mine.
Ascult o melodie ciudata. Ma intreb daca ma simt mai batrana. Raspuns: nici vorba.
Normal nu ar trebui sa sarbatorim imbatranirea, dar cand adaugam o boaba la ciorchinele vietii, cand la trenul destinului se mai alatura un vagon, nu ai cum sa zambesti stiind ca un an de zile ai invatat noi lucruri, ti-ai fixat cunostinte, ai avut noi trairi si sufletul tau s-a imbogatit.
"La multi ani mie!" as putea spune. Dar tac. Nu am nevoie decat de liniste si dragoste.Autorul
miercuri, 10 decembrie 2008
Esec
Printre altele cel mai mare defect al meu este naivitatea. Pentru mine orice amic e prieten, si niciodata nu ma invat minte, mereu spun ca nu am incredere in nimeni, dar nici eu nu cred ce zic. M-au dezamagit multi si inca nu m-am invatat minte. Degeaba mai astept recunostinta cand stiu ca nu voi primi asa ceva ever...
Sunt trista. Ma simt iar copil. Parca as trai "Romanul adolescentului miop"...esecuri la scoala, esecuri in viata din afara scolii...va intrebati daca somnul mi-e un esec? Raspuns afirmativ. :
joi, 4 decembrie 2008
Cine esti tu?
M-ai vrea poate un fenomen fizic, rezltanta unor vectori, dar...la ce bun? La ce bun cand suflet inseamna nu doar fizica, matematica si chimie ori limba, psihologie, desen si muzica, ci mult mai mult decat atat. Eu sunt eu. Unica. Nu o sa imi gasesti omolog nicaieri. Ma gasesti aici, acum, eu. O privire, un zambet, un gest conteaza? Eu in toate momentele mele, eu buna, rea, vesela, posesiva, neglijenta, toleranta, calma, echilibrata, avida de cunoastere, neatenta, indecisa, curioasa, indrazneata, curajoasa, sensibila, devotata. Calitati, defecte...eu, adica raspantia lor. Numele meu nu ti-ar spune prea multe. O fotografie cu mine nu ar spune nimic, caci eu nu sunt un corp obosit si un chip cu ochelari. Sunt dincolo de toate acestea. Nu am formula chimica. Am varsta doar calculata din ziua in care s-a nascut trupul meu. Varsta mea nici macar eu nu o stiu.
S-ar spune ca sunt un fum, un nor, ceva purtat de vant... Sunt confuza uneori si totusi inconfundabila. O carte, privirea unui trecator, o mana calda, o voce ferme, o pereche de ochelari a unui profesor aspru, un planset, ochi inchisi, un copil, asta sunt. Am trecut printr-un lan de obiecte si intamplari, toate m-au "zgariat". Cicatricile ramase sunt eu.
Pare ciudat. Ma vreau unica, sunt, dar si normala totodata. Ma vreau matura. Sunt doar un copil. Ti-e teama? Ia-ma in brate! Ti-e teama? Simte-ma! Ti-e teama? Sa nu-ti fie...si strainii stiu sa iubeasca.
S-ar spune ca sunt un fum, un nor, ceva purtat de vant... Sunt confuza uneori si totusi inconfundabila. O carte, privirea unui trecator, o mana calda, o voce ferme, o pereche de ochelari a unui profesor aspru, un planset, ochi inchisi, un copil, asta sunt. Am trecut printr-un lan de obiecte si intamplari, toate m-au "zgariat". Cicatricile ramase sunt eu.
Pare ciudat. Ma vreau unica, sunt, dar si normala totodata. Ma vreau matura. Sunt doar un copil. Ti-e teama? Ia-ma in brate! Ti-e teama? Simte-ma! Ti-e teama? Sa nu-ti fie...si strainii stiu sa iubeasca.
luni, 1 decembrie 2008
S.O.S
Nu mai reusesc sa imi traduc gandurile. Simt ca nu s-au inventat inca suficiente cuvinte pentru un limbaj ce ar converti gandul in vorba ori litera. Ceea ce vorbesc ori ceea ce scriu nu e nici pe departe ceea ce gandesc, e ceva simplu, aproximativ, sarac.
Nu vreau sa demonstrez nimic nimanui dar uneori simt ca pentru a ajunge undeva parerile celor din jurul meu se vor schimba.
miercuri, 26 noiembrie 2008
Fara sens
Ganditi-va la ce inseamna EXUVIE iar apoi duceti-va cu gandul la Simona Popescu - Exuvii. Sunt coplesita!
marți, 25 noiembrie 2008
Regret
Sa fi trecut 13 zile de cand am postat ultimul articol aici? Da. E trist. In fiecare zi deschid pagina aceasta de blogger, in fiecare zi incep un articol, ramane sub forma de schita, il sterg si inchid. Profesoara mea de romana spunea ca talentul nu vine din cer. Atunci de unde vine? Sau mai bine zis, unde pleaca?
Regret ca pierd talentul, regret ca sunt uneori proasta, regret cand nu stiu sa vorbesc, regret cand ma pierd in fata altora. Acestea sunt singurele lucruri pe care le regret. Nu am regretat niciodata cand mi-am taiat parul, cand am spart portelanul bunicii ori cand m-am despartit de cineva ce se voia a-mi fi prieten dar defapt ma consuma.
Mi-e rusine sa recunosc unele lucruri. Mi-e rusine sa recunosc ca nu am deloc ambitie si ca in loc sa lucrez la matematica, acolo unde stiu ca sunt mai slaba, eu pierd vremea uitandu-ma pe tavan si gandindu-ma daca nu cumva sunt atrasa de femei. Mi-e rusine sa recunosc ca imbatranesc doar fiindca pierd ludismul si optimismul in favoarea ideii de maturitate si pesimismului. M-as vrea mai activa, mai vesela, mai realista, dar nu...eu astept ca totul sa curga de la sine, nu ma intereseaza viitorul, va veni el cumva.
Nu mai stiu ce sa scriu...am inceput o poezie...va ramane neterminata...
Am inceput o carte...am lasat-o deschisa...
O melodie curge fara sa o aud..
Regret multe...
Regret ca pierd talentul, regret ca sunt uneori proasta, regret cand nu stiu sa vorbesc, regret cand ma pierd in fata altora. Acestea sunt singurele lucruri pe care le regret. Nu am regretat niciodata cand mi-am taiat parul, cand am spart portelanul bunicii ori cand m-am despartit de cineva ce se voia a-mi fi prieten dar defapt ma consuma.
Mi-e rusine sa recunosc unele lucruri. Mi-e rusine sa recunosc ca nu am deloc ambitie si ca in loc sa lucrez la matematica, acolo unde stiu ca sunt mai slaba, eu pierd vremea uitandu-ma pe tavan si gandindu-ma daca nu cumva sunt atrasa de femei. Mi-e rusine sa recunosc ca imbatranesc doar fiindca pierd ludismul si optimismul in favoarea ideii de maturitate si pesimismului. M-as vrea mai activa, mai vesela, mai realista, dar nu...eu astept ca totul sa curga de la sine, nu ma intereseaza viitorul, va veni el cumva.
Nu mai stiu ce sa scriu...am inceput o poezie...va ramane neterminata...
Am inceput o carte...am lasat-o deschisa...
O melodie curge fara sa o aud..
Regret multe...
joi, 13 noiembrie 2008
Can't take my eyes off you...
E cel mai frumos lucru pe care i-l poate spune cineva persoanei dragi...
Sufletul mi s-a deschis impresionant...Sunt coplesita...
luni, 10 noiembrie 2008
Fara sens
As fi vrut sa scriu despre un om. Da. Am vrut sa scriu despre grecul ce scrisese sute de carti iar la un moment dat a vrut sa scrie tot ce se stia despre Dumnezeu pana atunci. Dar plimbandu-se pe plaja a vazut un copil ce facuse o groapa in nisip si cara apa din mare acolo in ideea de a muta toata marea in groapa sapata de el, iar atunci scriitorul si-a dat seama ca nu putea cuprinde pe Dumnezeu intr-o carte, caci infinitul e de neatins. Si totusi am evitat.
Am vrut sa scriu despre cum intr-o seara rece cu stropi de ploaie reci si ascutiti, aflata intre geamurile aburite ale unui automobil am asteptat coplesita de moment in fata barierei cazute ca un tren luminat si gol sa treaca prin noaptea tacuta. Si nu am scris.
Voiam sa scriu multe. M-as fi bucurat impreuna cu voi de faptul ca viata de elev e destul de interesanta, as fi pus intrebari in singuratate la ale caror ecou auzind m-as fi ridicat si as fi raspuns. Am tacut.
Am alunecat degetele inghetate asupra tastaturii asa cum as fi atins claviatura unui pian. M-am lasat condusa de nimic. Am inceput sa tastez grabit fredonand fara sens oda bucuriei. Cantam si tastam. Mi-am revazut o parte din copilarie si nu am scris. Mi-am revazut primul sarut, am vazut cum a murit pisica sub rotile infierbantate ale masinii cu sofer nebun, m-am revazut la marginea padurii fredonand cantece si strigand de durere. SI NU AM SCRIS NIMIC DIN TOATE ASTEA!!
Acum ma vad purtand o haina simpla. O esarfa la fel de simpla. Ma vad langa acel castan, ma visez peste cativa ani mergand in acel loc golit de suflare omeneasca animat din cand in cand de cate o pisica in calduri ori de cate un caine ratacit. Toamna si vant, un soare aproape deloc prietenos si eu plangand langa copacul ce mi-a purtat tineretea si toti anii de dupa ea.
Anii mi-au sunat a cantec. Cand am fost lasa am murit, am fost moarta in planset iar apoi tot in cantec am inviat. Ma vad gandind toate acestea batuta de vant. Inchid ochii, ii deschid iarasi, ma intorc si plec.
Dau pagina...
Am vrut sa scriu despre cum intr-o seara rece cu stropi de ploaie reci si ascutiti, aflata intre geamurile aburite ale unui automobil am asteptat coplesita de moment in fata barierei cazute ca un tren luminat si gol sa treaca prin noaptea tacuta. Si nu am scris.
Voiam sa scriu multe. M-as fi bucurat impreuna cu voi de faptul ca viata de elev e destul de interesanta, as fi pus intrebari in singuratate la ale caror ecou auzind m-as fi ridicat si as fi raspuns. Am tacut.
Am alunecat degetele inghetate asupra tastaturii asa cum as fi atins claviatura unui pian. M-am lasat condusa de nimic. Am inceput sa tastez grabit fredonand fara sens oda bucuriei. Cantam si tastam. Mi-am revazut o parte din copilarie si nu am scris. Mi-am revazut primul sarut, am vazut cum a murit pisica sub rotile infierbantate ale masinii cu sofer nebun, m-am revazut la marginea padurii fredonand cantece si strigand de durere. SI NU AM SCRIS NIMIC DIN TOATE ASTEA!!
Acum ma vad purtand o haina simpla. O esarfa la fel de simpla. Ma vad langa acel castan, ma visez peste cativa ani mergand in acel loc golit de suflare omeneasca animat din cand in cand de cate o pisica in calduri ori de cate un caine ratacit. Toamna si vant, un soare aproape deloc prietenos si eu plangand langa copacul ce mi-a purtat tineretea si toti anii de dupa ea.
Anii mi-au sunat a cantec. Cand am fost lasa am murit, am fost moarta in planset iar apoi tot in cantec am inviat. Ma vad gandind toate acestea batuta de vant. Inchid ochii, ii deschid iarasi, ma intorc si plec.
Dau pagina...
Altfel (Partea II)
Dupa ce a terminat clasa a opta s-a schimbat. Era hotarata sa nu se uite in urma, chiar daca mult timp i-a fost dor de colegii de acolo. A dat pagina. Din trecut a pastrat milioane de amintiri si un prieten drag. Un nebun ce ii semana. Aceeasi zodie, idei asemanatoare, aceleasi gusturi, placeri similiare. Varste foarte departate, origini fara puncte in comun. Nici o similitudine aparenta insa mai mult decat "la fel" dincolo de aparente.
Nu l-a uitat. El a invatat-o multe, dupa care s-a schimbat si ea. Apoi a cunoscut alte si alte persoane. Nici pe ele nu le-a uitat. A pastrat de la fiecare cate ceva, cu alte cuvinte fiecare persoana intalnita fie la semafor pentru cateva secunde, fie in supermarket cand se loveau cosurile, la scoala, acasa, la restaurant, in scara blocului, persoane pe care le stia se ani se zile ori persoane pe care nu le intalnise decat pret de doar cateva minute. Toate si-au lasat amprenta in personalitatea ei, ea luand numai ce ii placea de la acele persoane.
Asa a ajuns sa fie ambitioasa, orgolioasa, frumoasa, desteapta. A invatat sa fie sexy, a invatat sa atraga atentia, sa cucereasca pe cei din jur. A invatat multe. De curand si-a dat seama ca independenta e frumoasa. A hotarat sa isi creeze un altfel de viitor.
Unii o simt ciudata, altii o vad tocilara, multi o considera normala, destui o vad asa cum e ea si o doresc aproape.
Ea nu e nici ciudata, nici tocilara. Nu se vrea desteapta iar normalitatea nu ii surade.
Trece neobservata. Eu i-am intrat cu greu in dedesubturi. Uneori plangeam cand nu o intelegeam. M-am calmat mai tarziu caci am inteles ca ea este ea si va ramane asa mult timp. As fi strans-o in brate, i-as fi vorbit, as fi luat-o de mana dar nu am avut parte decat de o privire.
Si-a strans esarfa si mai bine, si-a ridicat rucsacul, a clipit arogant si a mers mai departe.
Nu l-a uitat. El a invatat-o multe, dupa care s-a schimbat si ea. Apoi a cunoscut alte si alte persoane. Nici pe ele nu le-a uitat. A pastrat de la fiecare cate ceva, cu alte cuvinte fiecare persoana intalnita fie la semafor pentru cateva secunde, fie in supermarket cand se loveau cosurile, la scoala, acasa, la restaurant, in scara blocului, persoane pe care le stia se ani se zile ori persoane pe care nu le intalnise decat pret de doar cateva minute. Toate si-au lasat amprenta in personalitatea ei, ea luand numai ce ii placea de la acele persoane.
Asa a ajuns sa fie ambitioasa, orgolioasa, frumoasa, desteapta. A invatat sa fie sexy, a invatat sa atraga atentia, sa cucereasca pe cei din jur. A invatat multe. De curand si-a dat seama ca independenta e frumoasa. A hotarat sa isi creeze un altfel de viitor.
Unii o simt ciudata, altii o vad tocilara, multi o considera normala, destui o vad asa cum e ea si o doresc aproape.
Ea nu e nici ciudata, nici tocilara. Nu se vrea desteapta iar normalitatea nu ii surade.
Trece neobservata. Eu i-am intrat cu greu in dedesubturi. Uneori plangeam cand nu o intelegeam. M-am calmat mai tarziu caci am inteles ca ea este ea si va ramane asa mult timp. As fi strans-o in brate, i-as fi vorbit, as fi luat-o de mana dar nu am avut parte decat de o privire.
Si-a strans esarfa si mai bine, si-a ridicat rucsacul, a clipit arogant si a mers mai departe.
vineri, 7 noiembrie 2008
Altfel Partea I
Candva era un simplu copil ce nu stia prea multe. Numele ei era Irina. Trecand peste toata naivitatea, timiditatea si aspectul fizic ce lasa de dorit ea visa ca intr-o zi va ajunge sa fie frumoasa, va ajunge sa aiba cultura generala, prieteni, ca va fi cunoscuta, admirata, iubita si invidiata.
In acele timpuri nu credea ca va fi cu putinta. Citea mult. Regasea in orice carte un refugiu. Prieteni nu avea. Avea doar cativa amici pe care ii umilea de cate ori se putea, iar ocazii erau mult prea des, incat ajunsese sa fie marginalizata.
Asta a durat destui ani. A cunoscut si ea ca toti ceilalti pubertatea, o usoara independenta si dorinta de a vrea mai mult.
Cineva a aparut brusc in ...decor. Un moldovean blond cu ochi albastri, cu degete de pianist, absolvent al facultatii de teologie si a celei de litere, profesor de limba romana venise in scoala ei din curiozitate, pentru a cunoaste alte persoane.
A ajutat-o mult. I-a dat incredere. Poate ca nu a facut-o intentionat, ori poate nici macar nu si-a dat seama de cat de mult a ajutat-o. Dupa plecarea lui ea a fost altfel. Putem incepe prin a spune ca dupa ce el a plecat exista o diferenta intre ce stia ea la inceput si ce stia in acel moment, cat de independenta era ea atunci si cat a fost dupa si cat de dornica de schimbare a fost mai demult si cat era acum.
Apoi a urmat o "epoca" de metamorfoza. A inceput sa puna accent pe valorile morale, pe altfel de calitati decat cum ar putea impresiona prin haine, ce manele se asculta la tv, ori ce cura de slabire este in voga.
In acele timpuri nu credea ca va fi cu putinta. Citea mult. Regasea in orice carte un refugiu. Prieteni nu avea. Avea doar cativa amici pe care ii umilea de cate ori se putea, iar ocazii erau mult prea des, incat ajunsese sa fie marginalizata.
Asta a durat destui ani. A cunoscut si ea ca toti ceilalti pubertatea, o usoara independenta si dorinta de a vrea mai mult.
Cineva a aparut brusc in ...decor. Un moldovean blond cu ochi albastri, cu degete de pianist, absolvent al facultatii de teologie si a celei de litere, profesor de limba romana venise in scoala ei din curiozitate, pentru a cunoaste alte persoane.
A ajutat-o mult. I-a dat incredere. Poate ca nu a facut-o intentionat, ori poate nici macar nu si-a dat seama de cat de mult a ajutat-o. Dupa plecarea lui ea a fost altfel. Putem incepe prin a spune ca dupa ce el a plecat exista o diferenta intre ce stia ea la inceput si ce stia in acel moment, cat de independenta era ea atunci si cat a fost dupa si cat de dornica de schimbare a fost mai demult si cat era acum.
Apoi a urmat o "epoca" de metamorfoza. A inceput sa puna accent pe valorile morale, pe altfel de calitati decat cum ar putea impresiona prin haine, ce manele se asculta la tv, ori ce cura de slabire este in voga.
duminică, 2 noiembrie 2008
Mesaj din trenul ideilor2
E toamna. M-am plictisit deja. Vreau iarna. Mi-e bine. E cald. Vantul adie bland peste frunzele bolnave de tei. Mi-e somn.
miercuri, 22 octombrie 2008
Tremur si vorbe
De ceva timp ma simt secata de talent. Pictez...dar parca nu eu tin pensula in mana, ci ea picteaza cu mana mea. Scriu...dar parca imaginile sunt pur si simplu niste cuvinte alaturate, nu starnesc nici un sentiment, nu te trimit cu gandul niciunde, sunt simple, goale, fara sens. Cant...dar parca vocea mea nici macar nu e controlata. Joc volei...si mainile imi tremura, mingea nici macar nu pare ca ar fi fost atinsa de mine.
Respir si simt o durere surda. Privesc in departari si undeva in interior simt un uragan de ganduri ce se sfarseste cu o ploaie vijelioasa de lacrimi si regrete.
Nu mai stiu ce vreau. Nu mai simt nimic in afara de dezamagire, retinere ori nepasare.
Muzica imi suna a nimic in minte, vantul trece pe langa mine lovindu-si frunzele bolnave de corpul meu, iar eu tot nepasatoare si ratacitoare sunt. Imaginea dintr-o oglinda s-ar vrea frumoasa si tanara, dar e umbrita de aceleasi ganduri.
Ma simt inchisa si singura. Rutina imi transforma viata intr-un nimic. Chem si plang dupa cei pe care i-as dori alaturi de mine. Unde sunt?
Inca mai citesc cartea de la el...ma cufund in apele diavolului cu mana ridicata, imitand durerea.
Respir si simt o durere surda. Privesc in departari si undeva in interior simt un uragan de ganduri ce se sfarseste cu o ploaie vijelioasa de lacrimi si regrete.
Nu mai stiu ce vreau. Nu mai simt nimic in afara de dezamagire, retinere ori nepasare.
Muzica imi suna a nimic in minte, vantul trece pe langa mine lovindu-si frunzele bolnave de corpul meu, iar eu tot nepasatoare si ratacitoare sunt. Imaginea dintr-o oglinda s-ar vrea frumoasa si tanara, dar e umbrita de aceleasi ganduri.
Ma simt inchisa si singura. Rutina imi transforma viata intr-un nimic. Chem si plang dupa cei pe care i-as dori alaturi de mine. Unde sunt?
Inca mai citesc cartea de la el...ma cufund in apele diavolului cu mana ridicata, imitand durerea.
vineri, 10 octombrie 2008
Fluturi...
As putea vorbi o viata despre melc si fluture, insa de data aceasta vreau doar sa surprind ceea ce din punctul meu de vedere reprezinta esentialul. Intreband pe unii ce gandesc la auzul cuvantului "fluture" aflam ca de obicei fluturele e libertate, zbor, gingasie, cunoastere si altele...
"Melc" ii determina pe unii sa se gandeasca la neimportanta, secret, profunzime si asa mai departe.
Parerea mea e ca ceea ce le leaga este tocmai gingasia lor, astfel devenind efemeride, purtatoare ale unei vieti efemere, de care, din nefericire si omul are parte.
Melcul este vazut ca un increat, este ceva ce poate da nastere sau poate muri; ii este proprie linia orizontala, el reprezentand tocmai o viata grea, fiind totemul luptei cu viata, a cunoasterii de sine. Fluturele nu e decat zbor, libertate, puritate, apartinandu-i linia verticala, este totemul cunoasterii absolutului, este vis si speranta.
La intersectia acestor linii nu se gaseste nimeni altul decat omul, cu viata sa efemera, din punct de vedere orizontal, cu micimea sa, cu gandurile sale legate numai de o viata materiala, lipsita de substanta, guvernata de bani si putere, condusa de idealuri grotesti; dar si cu o viata vesnica, cu un spirit etern din punct de vedere vertical, indreptat spre zbor si implinire spirituala.
Dar ceea ce este cel mai ciudat este faptul ca putini sunt cei ce se gandesc la axa verticala, iar aceea sunt doar artistii, doar ei traiesc prin spirit. Restul traiesc material, se transforma in melc si isi poarta viata in spate. Astfel ajungem la ideea ca fiecare om duce intreaga sa viata un strain, fiindca nu se cunoaste pe sine si nu vede decat o linie dreapta, aceea a interesului material. Poarta in spate un necunoscut, ego-ul fiindu-le imbatranit din aceasta cauza, pier sub numele de efemeride, in timp ce "fluturii" prin metamorfoza, isi incheie viata orizontala si aleg verticalitatea pe care o urmeaza vesnic spre absolut.
"Melc" ii determina pe unii sa se gandeasca la neimportanta, secret, profunzime si asa mai departe.
Parerea mea e ca ceea ce le leaga este tocmai gingasia lor, astfel devenind efemeride, purtatoare ale unei vieti efemere, de care, din nefericire si omul are parte.
Melcul este vazut ca un increat, este ceva ce poate da nastere sau poate muri; ii este proprie linia orizontala, el reprezentand tocmai o viata grea, fiind totemul luptei cu viata, a cunoasterii de sine. Fluturele nu e decat zbor, libertate, puritate, apartinandu-i linia verticala, este totemul cunoasterii absolutului, este vis si speranta.
La intersectia acestor linii nu se gaseste nimeni altul decat omul, cu viata sa efemera, din punct de vedere orizontal, cu micimea sa, cu gandurile sale legate numai de o viata materiala, lipsita de substanta, guvernata de bani si putere, condusa de idealuri grotesti; dar si cu o viata vesnica, cu un spirit etern din punct de vedere vertical, indreptat spre zbor si implinire spirituala.
Dar ceea ce este cel mai ciudat este faptul ca putini sunt cei ce se gandesc la axa verticala, iar aceea sunt doar artistii, doar ei traiesc prin spirit. Restul traiesc material, se transforma in melc si isi poarta viata in spate. Astfel ajungem la ideea ca fiecare om duce intreaga sa viata un strain, fiindca nu se cunoaste pe sine si nu vede decat o linie dreapta, aceea a interesului material. Poarta in spate un necunoscut, ego-ul fiindu-le imbatranit din aceasta cauza, pier sub numele de efemeride, in timp ce "fluturii" prin metamorfoza, isi incheie viata orizontala si aleg verticalitatea pe care o urmeaza vesnic spre absolut.
marți, 7 octombrie 2008
A nu se citi
Nu am mai scris de mult timp. Probleme? Nici gand...
Ma simt bine asa. Geamuri aburite, betisoare parfumate, ceai de capsuni cu menta, o carte buna, muzica buna...astept sa vina iarna.
Bacovia imi bantuie sufletul. Imi vreau un prieten alaturi caci altfel simt ca ma sting.
Ma simt bine asa. Geamuri aburite, betisoare parfumate, ceai de capsuni cu menta, o carte buna, muzica buna...astept sa vina iarna.
Bacovia imi bantuie sufletul. Imi vreau un prieten alaturi caci altfel simt ca ma sting.
marți, 30 septembrie 2008
Mesaj din trenul ideilor
Intuneric. Scot o mana de sub patura si o arunc pe parchet. Caut cu degetele telefonul, dau mai intai peste cerceii lasati inainte de culcare acolo pentru a nu ma deranja, apoi gasesc telefonul. Ma uit cu un singur ochi la ceas si vad 8:00.
Buna dimineata, Cara! Iar ai deschis usa si ai venit langa mine? Suntem singure azi, asa-i?
Da. O sa fiu singura, mai bine zis, caci Cara, e doar un caine, nu va face decat sa manance, sa doarma si sa vrea sa iasa afara.
E frig. Pijamale, papuci de camera, ochelari...ma duc la baie. Arat bine azi. Chiar mai bine decat ma asteptam. Ma spal pe fata -ce rece e apa!! Apoi merg catre birou, sau...camera de tortura pentru creiere. Un morman de carti si caiete ma asteapta pe masa, doua CD-uri cu proiecte intr-o borseta, stiloul a ramas fara capac si cu rezerva consumata- aseara am petrecut un fel de Revelion de una singura. Acum e inca frig. Vreau un iaurt...nu vreau sa scriu la TIC si nici la fizica...
Ok..daca nu vreau nu fac, nu e foarte greu. Mai bine merg sa imi prepar un ceai de capsuni. WoW! Ce-i asta? Ciocolata?! Ooo da...ciocolata amaruie cu crema de menta. Ce buna e...
Totusi, un ceai nu strica. Bun, fac ceaiul si ma asez la birou. Incep sa scriu un exercitiu la mate pe care bineinteles ca nu il voi rezolva... noroc ca deschid calculatorul cu gandul sa verific corespondenta, si un prieten se ofera sa imi explice exercitiile la matematica. Ma suna pe mobil, si imi explica...ce voce are...si mi-ar putea fi tata!!!
Nu mai pot! Ma imbrac cu pantalonii negri, bluza caramizie, jacheta maro, fularul pastelat si tenisii cu sireturi diferite. Inchid usa, si merg pe strada. E ora 10...soarele a rasarit, e oarecum frumos. E toamna, ce pot sa cer mai mult? Merg in parc, pe aleea mea preferata, cea cu castani. Trec prin fata catedralei si imi fac cruce - sunt un crestin exemplar!! (pe naiba!) Respir aerul ala rece, aburi usori se ridica de deasupra straturilor cu flori si de deasupra gazonului, castanii se dezbraca de frunze...ori ma rog..cel putin asta as vrea eu...ei deocamdata se dezbraca de ...castane, si castanele la randul lor de invelisul tepos.
Uff..imi amintesc cum in urma cu 9 ani, mergeam pe aleile cu castani si tei de la Palatul Chrissovelonni impreuna cu tatal meu. Era tot toamna, tot dimineata si acelasi soare rasarea. Am adunat doua castane. Una s-a pierdut, alta e acum un castan mare si frumos. Mi-e drag...Ce tampenie, iubesc un copac...
Defapt, mai iubesc si cateva persoane- cred ca e iubire agapica..., iubesc si cateva locuri, cateva idei, e posibil sa ma iubesc si pe mine...(sunt posibila narcisita?) ... Nu conteaza...
Imi place dimineata asta. Sper sa zic si la sfarsitul zilei acelasi lucru. Imi rasuna in gand doua citate:"Afara ploua ca atunci cand l-am cunoscut pe Bacovia" si "Nimic nu e intamplator"...
Buna dimineata, Cara! Iar ai deschis usa si ai venit langa mine? Suntem singure azi, asa-i?
Da. O sa fiu singura, mai bine zis, caci Cara, e doar un caine, nu va face decat sa manance, sa doarma si sa vrea sa iasa afara.
E frig. Pijamale, papuci de camera, ochelari...ma duc la baie. Arat bine azi. Chiar mai bine decat ma asteptam. Ma spal pe fata -ce rece e apa!! Apoi merg catre birou, sau...camera de tortura pentru creiere. Un morman de carti si caiete ma asteapta pe masa, doua CD-uri cu proiecte intr-o borseta, stiloul a ramas fara capac si cu rezerva consumata- aseara am petrecut un fel de Revelion de una singura. Acum e inca frig. Vreau un iaurt...nu vreau sa scriu la TIC si nici la fizica...
Ok..daca nu vreau nu fac, nu e foarte greu. Mai bine merg sa imi prepar un ceai de capsuni. WoW! Ce-i asta? Ciocolata?! Ooo da...ciocolata amaruie cu crema de menta. Ce buna e...
Totusi, un ceai nu strica. Bun, fac ceaiul si ma asez la birou. Incep sa scriu un exercitiu la mate pe care bineinteles ca nu il voi rezolva... noroc ca deschid calculatorul cu gandul sa verific corespondenta, si un prieten se ofera sa imi explice exercitiile la matematica. Ma suna pe mobil, si imi explica...ce voce are...si mi-ar putea fi tata!!!
Nu mai pot! Ma imbrac cu pantalonii negri, bluza caramizie, jacheta maro, fularul pastelat si tenisii cu sireturi diferite. Inchid usa, si merg pe strada. E ora 10...soarele a rasarit, e oarecum frumos. E toamna, ce pot sa cer mai mult? Merg in parc, pe aleea mea preferata, cea cu castani. Trec prin fata catedralei si imi fac cruce - sunt un crestin exemplar!! (pe naiba!) Respir aerul ala rece, aburi usori se ridica de deasupra straturilor cu flori si de deasupra gazonului, castanii se dezbraca de frunze...ori ma rog..cel putin asta as vrea eu...ei deocamdata se dezbraca de ...castane, si castanele la randul lor de invelisul tepos.
Uff..imi amintesc cum in urma cu 9 ani, mergeam pe aleile cu castani si tei de la Palatul Chrissovelonni impreuna cu tatal meu. Era tot toamna, tot dimineata si acelasi soare rasarea. Am adunat doua castane. Una s-a pierdut, alta e acum un castan mare si frumos. Mi-e drag...Ce tampenie, iubesc un copac...
Defapt, mai iubesc si cateva persoane- cred ca e iubire agapica..., iubesc si cateva locuri, cateva idei, e posibil sa ma iubesc si pe mine...(sunt posibila narcisita?) ... Nu conteaza...
Imi place dimineata asta. Sper sa zic si la sfarsitul zilei acelasi lucru. Imi rasuna in gand doua citate:"Afara ploua ca atunci cand l-am cunoscut pe Bacovia" si "Nimic nu e intamplator"...
sâmbătă, 27 septembrie 2008
Tampenii
Poate ca e doar o idee de-a mea, insa a vorbi cu accent moldovenesc e urat. Suna vulgar. Loveste. Pare grotesc si violent, e dezamagitor.
Simt ca gresesc prin a avea o repulsie fata de accentul folosit in limba vorbita in zona mea, dar asta sunt.
Cat de urat este sa fii profesor si sa vorbesti moldoveneste, stand la catedra, acolo, in vazul tuturor!!
Da, e nepotrivit ca eu, elev, sa comentez felul in care un profesor alege sa isi faca ora, dar iata ca indraznesc asumandu-mi riscul presupus de asta si vin sa spun ca e cazul sa ne schimbam, sa adoptam un limbaj mai elevat, vorbind o limba literara, fara accente de genul acesta, incercand sa folosim cat mai multe cuvinte din diverse categorii ale lexicului. E frumos sa facem mai mult.
Pacat ca unii se resemneaza cu ideea de accent moldovenesc si vocabular zilnic format din putin peste o suta de cuvinte.
Sunt dezolata...
Simt ca gresesc prin a avea o repulsie fata de accentul folosit in limba vorbita in zona mea, dar asta sunt.
Cat de urat este sa fii profesor si sa vorbesti moldoveneste, stand la catedra, acolo, in vazul tuturor!!
Da, e nepotrivit ca eu, elev, sa comentez felul in care un profesor alege sa isi faca ora, dar iata ca indraznesc asumandu-mi riscul presupus de asta si vin sa spun ca e cazul sa ne schimbam, sa adoptam un limbaj mai elevat, vorbind o limba literara, fara accente de genul acesta, incercand sa folosim cat mai multe cuvinte din diverse categorii ale lexicului. E frumos sa facem mai mult.
Pacat ca unii se resemneaza cu ideea de accent moldovenesc si vocabular zilnic format din putin peste o suta de cuvinte.
Sunt dezolata...
Student life
I wake up early and through my eyelashes I see a desk covered of books and papers and after that I realize that the school will be my home and those desks will be my brains increasers for a long time from now on.
I sit down and I keep trying to give my best for the a better student job for hours and hours... After that I find out i will be late for school and I eat an apple as fast as I can while i put on my clothes. I look at ashen face in the mirror, I put on my sneakers and I run to school.
Of course I get late for the French language class...oh...my back hurts because of that heavy rucksack and after all that the teacher wants more, I mean she wants me to speak French perfectly, she wants me to write it perfectly, what am I? Am I a robot?!!!
The break elapses too fast... a maths class is gonna begin and I think we'll feel those feelings again: hunger and fever.
Informatics, Romanian language, chemestry, history and English language. Yes. Seven hours per day. On the street my feet have an extrordinary speed, and I walk without seeing what's around me. It's night time.
At home, quietly, I eat a soup with no taste, I walk to the office, I lock myself in there, and I already know that I will open that door just when the clock will show the midnight.
Pyjamas, make-up off, teddy bear, linen, bed... all of these human things are running in my mind generating a real huricane.
I lay down and my eyes close by their selves...oh...it feels great...The image of the moon seen from a train makes me sleep and thinking of all cute things I will do when I grow up. That makes me forget about the thing I am a student and I will be so a long time from now on...
I sit down and I keep trying to give my best for the a better student job for hours and hours... After that I find out i will be late for school and I eat an apple as fast as I can while i put on my clothes. I look at ashen face in the mirror, I put on my sneakers and I run to school.
Of course I get late for the French language class...oh...my back hurts because of that heavy rucksack and after all that the teacher wants more, I mean she wants me to speak French perfectly, she wants me to write it perfectly, what am I? Am I a robot?!!!
The break elapses too fast... a maths class is gonna begin and I think we'll feel those feelings again: hunger and fever.
Informatics, Romanian language, chemestry, history and English language. Yes. Seven hours per day. On the street my feet have an extrordinary speed, and I walk without seeing what's around me. It's night time.
At home, quietly, I eat a soup with no taste, I walk to the office, I lock myself in there, and I already know that I will open that door just when the clock will show the midnight.
Pyjamas, make-up off, teddy bear, linen, bed... all of these human things are running in my mind generating a real huricane.
I lay down and my eyes close by their selves...oh...it feels great...The image of the moon seen from a train makes me sleep and thinking of all cute things I will do when I grow up. That makes me forget about the thing I am a student and I will be so a long time from now on...
luni, 15 septembrie 2008
Adio
Mi-am cautat oglinda in toate paharele de sticla colorata. Am vrut o fotografie cu mine din fiecare frunza cazuta din inaltul ce-mi acopera lumina. Plangeam impreuna cu norii cand ploaia uda cu sete fiecare fir de iarba de pe intinsul pamant, dar apoi un curcubeu aparea numai pentru mine.
Am reusit sa mi-l infasor in jurul gatului ca pe o esarfa scumpa. Mi-am bagat mana in buzunar pentru a sti ca inca mai am doua monede de arama ce zornaie ca banutii de la fustele celor fara griji. Am zambit si imbracata in lumina am urcat in trenul vietii cu privirea inainte, dand crezare vrobelor ce-mi rasuna vesnic in minte: nimic nu e intamplator.
Acum cant ragusit pe sub ferestrele caselor adormite. Plang cand se plange si rad cand se rade. Iubesc asa cum nu am mai facut-o inainte, si cu mana ridicata spre cer strig din strafundul inimii: Ascultati voi toti, fericirea si durerea mea!
Ma veti gasi sub clar de luna, intr-o orhidee batuta de vant pusa intr-o glastra de ametist la geamul trenului vietii. Voi fi in vantul ce poarta frunza si mirosul castanului, voi merge prin praful scortisoarei dulci noapte de noapte...voi chema razand, si voi striga de dor.
Adio...
Am reusit sa mi-l infasor in jurul gatului ca pe o esarfa scumpa. Mi-am bagat mana in buzunar pentru a sti ca inca mai am doua monede de arama ce zornaie ca banutii de la fustele celor fara griji. Am zambit si imbracata in lumina am urcat in trenul vietii cu privirea inainte, dand crezare vrobelor ce-mi rasuna vesnic in minte: nimic nu e intamplator.
Acum cant ragusit pe sub ferestrele caselor adormite. Plang cand se plange si rad cand se rade. Iubesc asa cum nu am mai facut-o inainte, si cu mana ridicata spre cer strig din strafundul inimii: Ascultati voi toti, fericirea si durerea mea!
Ma veti gasi sub clar de luna, intr-o orhidee batuta de vant pusa intr-o glastra de ametist la geamul trenului vietii. Voi fi in vantul ce poarta frunza si mirosul castanului, voi merge prin praful scortisoarei dulci noapte de noapte...voi chema razand, si voi striga de dor.
Adio...
luni, 8 septembrie 2008
Trenul vietii mele
Nu vi s-a intamplat niciodata sa simtiti ca numai voua vi se putea intampla un anumit lucru? Nu ati vrut niciodata sa se deschida pamantul iar voi sa dispareti definitiv, sau ca ati dezamagit pe cineva asa cum nu ati facut-o niciodata iar acum regretati? Ati simtit vreodata cum parca pamantul va fuge de sub picioare?
Eu cred ca da, defapt sunt 100% convinsa ca fiecare trecem prin clipe superbe, clipe banale, clipe groaznice, clipe de neuitat ori clipe pe care nu am vrea sa le mai traim vreodata. Sunt chestii firesti.
Desi la o varsta frageda, am trait deja destule momente, fie direct fie prin cei din jurul meu, ca sa imi dau seama de niste lucruri. M-am maturizat, iar acum cand coltul paginii e intors, cand pagina mai are putin si va fi intoarsa complet trec in revista tot ce mi-a placut pana acum, s-ar spune ca fac un album cu cele mai importante momente sau lucruri de pana acum, imortalizez frumosul clipelor de neuitat. Acestea sunt preferatele mele, fiindca pot fi atat bune cat si rele.
Asadar, lucrurile scumpe din viata mea sunt cartile, muzica, picturile, trenurile si tot ce tine de asta, orhideele, betisoarele parfumate si obiectele feng shui, castanii si padurea toamna.
Suna ca o declaratie de dragoste, dar adevarul e ca amintirile mele inseamna foarte mult...
Acum cand am incheiat un capitol din viata mea, e cazul sa imi iau amintirile si sa plec mai departe.
sâmbătă, 6 septembrie 2008
Visul nu e vis niciodata
Credeti in reincarnare? Ei bine...eu nu stiu ce sa cred, cand ma gandesc ca inca tremur cand imi amintesc de visul pe care l-am avut asta-noapte.
Eram un barbat, un yankee puternic ce credea in cele patru elemente si iubea lumea; credea in moarte si iubea sangele. Traiam intr-un tinut ostil, copilaria imi fusese trista, greutatile vietii nu facusera altceva decat sa ma transforme intr-o persoana matura, cu sufletul inghetat, insetat de razbunare pe orice mi-ar fi putut distruge viata. Ajunsesem sa pot intelege animalele, le vorbeam, le chemam, ma intelegeau. Stiau ca cicatricea de pe obraz facuse legatura dintre mine si lumea lor; ma considerau stapanul lor fiindca mai demult, cand probabil fusesem aproape de moarte, am invins-o iar leul cu care luptasem si-a lasat urmele ghearelor in semn de supunere.
De atunci leii ma ascultau... Aveam niste lei feroce si insetati de sange, ma inchinam zeilor, jertfeam fiecare strop de bunatate pe altarul mortii.
Fiecare turma purtata de un pastor neajutorat devenea prada ....noastra. Era suficient sa ridic mana indemandu-mi leii cu privirea si vocea sa atace. Urma un masacru...plecam si lasam in urma sange, resturi de cadavre ...un adevarat cimitir. Totul murea in acel loc. Ramaneau doar copaci goi in bataia vantului ce suna sinistru maturand acel nisip insangerat si plin de oase.
Visul era oarecum confuz, fiindca brusc leii mi s-au transformat intr-un gen de bizoni puternici, mutanti probabil, caci aveau o ingrengatura de coarne asemanatoare celor de elan... Asa-zisii bizoni pastrasera ceva din caracterul leilor si anume setea de sange si dorinta de a distruge.
Si continuam calatoria...turma dupa turma, victime dupa victime, nimiceam totul cu un sadism fara egal. Si mergeam la nesfarsit prin acelasi taram ostil; calcam pe aceleasi pietre ciudate, aveam doar un cer innorat si intunecat deasupra capului, eram udat din cand in cand de o ploaie verzuie si urata, respiram mereu acelasi aer inchis si sufletul continua sa fie rigid si murdar, scarbit de ceea ce traiam insa resemnat la gandul ca uneori sangele si masacrul imi faceau placere.
Aceleasi cimitire ramaneau in urma mea, la fel, mereu la fel, iar visul meu, asa cum a inceput a si continuat...confuz. Brusc am incetat a mai fi o fiinta umana si visul mi-a adus o alta existenta sub forma de bizon. Dar de data asta eram singur. Nu mai aveam nici “prietenii mei cu mine” si nici talismanele pe care le purtam candva.
Bantuiam singur pe acele meleaguri. Sufletul imi era mai trist si mai ranit ca niciodata. Ingandurat si sleit de putere, mergand agale fara chemare am ajuns la un fel de hotar... Era un gard “viu”, ar spune unii, insa era defapt un lant de tufisuri cu ghimpi usturatori prin care inconstient am trecut, si ajuns la jumatate am simtit defapt durerea pricinuita de acele plante care candva m-as fi bucurat sa le vad infigandu-se in carnea unui pastor sau a vreunei oi.
Dar de data asta durea, si parca m-am trezit la o realitate ciudata.Am spart acel “perete” format din maracinisuri si am trecut de partea celalalta. Acolo am ramas socat. Lumina, soare, iarba, aer proaspat si un rau.
Uitandu-ma la raul acela am vazut langa el, band apa, o fiinta asemanatoare mie insa mai delicata, mai suava...era cea de care m-am indragostit pe loc.
Nu m-am indragostit la propriu, ci doar am fost atras, caci la mine in suflet, in acea inima ce purta cicatricea unui leu si amintirile atator cimitire si fiinte ucise, nu mai incapea dragostea.
M-am apropiat incetisor de ea si nu m-a respins. Era ranita si am incercat s-o ajut, dar cand am simtit mirosul acela de sange proaspat si gustul sau, pur si simplu am innebunit. Putin dupa aceea in fata mea zacea ceva ce candva fusese o fiinta dulce si frumoasa. Plina de sange, sfasiata toata, oasele-i fiind dezvelite, viata-i spulberata...
Asa a disparut si tot acel peisaj frumos... Cerul s-a intunecat, a inceput o ploaie verzuie si urat mirositoare, vantul batea sinistru, vegetatia a disparut complet lasand doar nisip imprastiat. Redevenise acel taram ostil unde moartea era pretutindeni, acolo unde nu era loc de sentimente frumoase, ci poate doar de resemnare.
Nu stiu daca mi-am urmat calatoria sau daca acel rau m-a dus undeva departe lasandu-ma sa ma sting linistit, insa cert e ca m-a trezit din vis infricosata, ingandurata insa calma. Intelesesem visul...si am ajuns la conculzia ca visele sunt doar o prezentare a realitatii dar sub alta forma.
Eram un barbat, un yankee puternic ce credea in cele patru elemente si iubea lumea; credea in moarte si iubea sangele. Traiam intr-un tinut ostil, copilaria imi fusese trista, greutatile vietii nu facusera altceva decat sa ma transforme intr-o persoana matura, cu sufletul inghetat, insetat de razbunare pe orice mi-ar fi putut distruge viata. Ajunsesem sa pot intelege animalele, le vorbeam, le chemam, ma intelegeau. Stiau ca cicatricea de pe obraz facuse legatura dintre mine si lumea lor; ma considerau stapanul lor fiindca mai demult, cand probabil fusesem aproape de moarte, am invins-o iar leul cu care luptasem si-a lasat urmele ghearelor in semn de supunere.
De atunci leii ma ascultau... Aveam niste lei feroce si insetati de sange, ma inchinam zeilor, jertfeam fiecare strop de bunatate pe altarul mortii.
Fiecare turma purtata de un pastor neajutorat devenea prada ....noastra. Era suficient sa ridic mana indemandu-mi leii cu privirea si vocea sa atace. Urma un masacru...plecam si lasam in urma sange, resturi de cadavre ...un adevarat cimitir. Totul murea in acel loc. Ramaneau doar copaci goi in bataia vantului ce suna sinistru maturand acel nisip insangerat si plin de oase.
Visul era oarecum confuz, fiindca brusc leii mi s-au transformat intr-un gen de bizoni puternici, mutanti probabil, caci aveau o ingrengatura de coarne asemanatoare celor de elan... Asa-zisii bizoni pastrasera ceva din caracterul leilor si anume setea de sange si dorinta de a distruge.
Si continuam calatoria...turma dupa turma, victime dupa victime, nimiceam totul cu un sadism fara egal. Si mergeam la nesfarsit prin acelasi taram ostil; calcam pe aceleasi pietre ciudate, aveam doar un cer innorat si intunecat deasupra capului, eram udat din cand in cand de o ploaie verzuie si urata, respiram mereu acelasi aer inchis si sufletul continua sa fie rigid si murdar, scarbit de ceea ce traiam insa resemnat la gandul ca uneori sangele si masacrul imi faceau placere.
Aceleasi cimitire ramaneau in urma mea, la fel, mereu la fel, iar visul meu, asa cum a inceput a si continuat...confuz. Brusc am incetat a mai fi o fiinta umana si visul mi-a adus o alta existenta sub forma de bizon. Dar de data asta eram singur. Nu mai aveam nici “prietenii mei cu mine” si nici talismanele pe care le purtam candva.
Bantuiam singur pe acele meleaguri. Sufletul imi era mai trist si mai ranit ca niciodata. Ingandurat si sleit de putere, mergand agale fara chemare am ajuns la un fel de hotar... Era un gard “viu”, ar spune unii, insa era defapt un lant de tufisuri cu ghimpi usturatori prin care inconstient am trecut, si ajuns la jumatate am simtit defapt durerea pricinuita de acele plante care candva m-as fi bucurat sa le vad infigandu-se in carnea unui pastor sau a vreunei oi.
Dar de data asta durea, si parca m-am trezit la o realitate ciudata.Am spart acel “perete” format din maracinisuri si am trecut de partea celalalta. Acolo am ramas socat. Lumina, soare, iarba, aer proaspat si un rau.
Uitandu-ma la raul acela am vazut langa el, band apa, o fiinta asemanatoare mie insa mai delicata, mai suava...era cea de care m-am indragostit pe loc.
Nu m-am indragostit la propriu, ci doar am fost atras, caci la mine in suflet, in acea inima ce purta cicatricea unui leu si amintirile atator cimitire si fiinte ucise, nu mai incapea dragostea.
M-am apropiat incetisor de ea si nu m-a respins. Era ranita si am incercat s-o ajut, dar cand am simtit mirosul acela de sange proaspat si gustul sau, pur si simplu am innebunit. Putin dupa aceea in fata mea zacea ceva ce candva fusese o fiinta dulce si frumoasa. Plina de sange, sfasiata toata, oasele-i fiind dezvelite, viata-i spulberata...
Asa a disparut si tot acel peisaj frumos... Cerul s-a intunecat, a inceput o ploaie verzuie si urat mirositoare, vantul batea sinistru, vegetatia a disparut complet lasand doar nisip imprastiat. Redevenise acel taram ostil unde moartea era pretutindeni, acolo unde nu era loc de sentimente frumoase, ci poate doar de resemnare.
Nu stiu daca mi-am urmat calatoria sau daca acel rau m-a dus undeva departe lasandu-ma sa ma sting linistit, insa cert e ca m-a trezit din vis infricosata, ingandurata insa calma. Intelesesem visul...si am ajuns la conculzia ca visele sunt doar o prezentare a realitatii dar sub alta forma.
marți, 2 septembrie 2008
Dust in the wind
In dimineata aceasta m-am trezit cu un chef de viata nebun. A fost de-ajuns sa cant sub dus, sa mananc si sa dansez pentru a-mi pastra buna dispozitie. Ma simt fenomenal de bine, chiar daca inca mai am cateva idei ce m-ar putea intrista.
Am visat ca m-am dus sa vizitez padurea. A fost de-a dreptul fantastic. Mergand la granita dintre padure si camp simteam cum curentul dintre copaci aducea miresme noi de frunze si iarba, un aer pe care il intalnesti doar atunci, toamna. M-am asezat si am asteptat asfintitul cu calm, observand cum razele strabat ruginiul padurii luminandu-l, transformand pomii in zdrente arzande.
Fara pasari, fara viata, doar o ploaie de frunze si nimic mai mult.
Uscata de talent si lipsita de idei stau aici, in aceasta dimineata de 2 septembrie gandindu-ma la ce va urma si incercand sa gasesc frumosul din trecut . :)
Nu-i motiv de intristare. Ma simt bine!
Am visat ca m-am dus sa vizitez padurea. A fost de-a dreptul fantastic. Mergand la granita dintre padure si camp simteam cum curentul dintre copaci aducea miresme noi de frunze si iarba, un aer pe care il intalnesti doar atunci, toamna. M-am asezat si am asteptat asfintitul cu calm, observand cum razele strabat ruginiul padurii luminandu-l, transformand pomii in zdrente arzande.
Fara pasari, fara viata, doar o ploaie de frunze si nimic mai mult.
Uscata de talent si lipsita de idei stau aici, in aceasta dimineata de 2 septembrie gandindu-ma la ce va urma si incercand sa gasesc frumosul din trecut . :)
Nu-i motiv de intristare. Ma simt bine!
marți, 26 august 2008
Furtuna
Trece zi dupa zi si simt ca ma string usor si sigur. Nu mai am inspiratie, ma pierd aiurea in fata calculatorului, gandurile imi sunt ravasite, si emotia se manifesta printr-un tremur ciudat.
Sunt coplesita.
Ascult la nesfarsit o melodie cantata de Amy MacDonald numita "This is the life".
Vibreaza si sufletul in mine cand ma gandesc ca nimic nu e intamplator.
Zilele trecute am avut cateva clipe fericite. Am gasit o persoana care bea ceai verde, gandeste si vorbeste mult si seamana putin cu mine. Am fost fericita cand am aflat ca cineva se gandeste la mine si ca imi iubeste talentul in pictura. Inca vibrez. Nu e intamplator sa ma gandesc la ceva si apoi sa aiba loc, nu e intamplator ca intre sutele de mii de persoane care sunt pe internet sa gasesc cateva care sa ajunga sa insemne mult pentru mine.
Desi trista , sunt fericita. Nu cer multe de la viata. Vreau doar soare in fiecare zi, un suflet calm, impacarea ca cineva se gandeste la mine si ca zilele nu trec degeaba, ca am facut cate ceva bun.
Inca ascult melodia aceea...Raman fara cuvinte de incheiere si realizez ca am aberat in acest articol...
Simt ca mintea imi e cuprinsa de o furtuna. Lupt pe doua fronturi si nu castig nimic. Si ce?
Ma am pe mine si gandurile mele.
vineri, 22 august 2008
Tarziu cand gandurile sunt departe
[Am trantit usa de lemn de perete cu o forta care nici pana acum nu am aflat de unde venea. Un val de lumina si sunet mi-a izbit corpul abia trezit, parca, dintr-o boala.
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!
Rochia de in de pe mine imi acoperea putin, lasand soarele acelei dimineti sa ma mangaie cu zambetul sau dulce. Urechile au suferit un soc, auzind zeci de sunete, de la pasari si animalute din preajma pana la susurul izvoarelor, chemarea muntilor si rasetul vantului.
Mintea ma vedea deja alergand, gonind pe carari de munte nebanuite de nimeni, band apa de la izvorul ascuns de ochii norilor ori calcand pe iarba pasunilor singuratice de pe muntii calmi; dar corpul meu facea altceva. Defapt nu facea nimic. Stateam sprijinita, asemeni unui bolnav, de tocul usii masive, tragand pana in fundul plamanilor un aer agresiv de proaspat.
Apoi m-am desprins. Am intins piciorul gol spre acea carare ce purta prietre ce-si istoriseau una alteia povesti invatate de la pasii ce le-au fost tovarasi de atatea ori.
Am atins acele pietre cu inima batandu-mi nebuneste si am simtit racoarea muntelui.
Apoi a urmat al doilea pas, si al treilea si tot mai grabit ma indreptam catre banca din lemn de nuc ce nu imi mai fusese aproape de mult timp. Castanul de langa ea, care toamna o invelea cu o matase ruginie, o umbrea de aceasta data cu o coroana ce cunostea deja frunze si buchete de flori ce triumfau pe varfurile crengilor.
M-am asezat pe banca si m-a intampinat cu un scartait scurt, prelungit de o briza de vant ce aducea cu ea toate aromele muntelui cu potecile, pasunile, brazii, izvoarele si pietrele lui.
Zambeam calm si relaxat, cu gandul niciunde. Imi bucuram vazul cu lumina si culoari primavaratice si auzul cu un soi de cantec al orchestrei ce sarbatorea renasterea naturii, si a mea, parca...]
M-am trezit din acel vis brusc. Tot asa am deschis si ochii si am realizat ca nu eram nici dupa o boala purtata intr-o cabana de munte si nici intr-o dimineata nostalgica de primavara. Nu. Eram in camera, intr-o zi de semptembrie. Mai erau cateva zile pana la deschiderea anului scolar, iar eu gemeam de o tristete ce imi inunda sufletul de elev de clasa IX-a ce urma sa mearga la liceu pentru prima data.
Nu imi parea rau ca las in urma trecutul, caci in fond si la urma urmei totul era o provocare. :) . Tristetea avea alta cauza. Stiam ca urma sa tanjesc dupa camera mea, acel mic univers al meu unde eu faceam regulile si unde tot eu le si respectam.
Nu urma sa imi para rau ca nu voi mai sta cu ai mei. Chiar imi parea mai bine. Poate ca asa scapam de dorinta mamei de a-mi controla orice miscare din afara camerei mele, de mofturile tatalui meu si de ostilitatea surorii mele care ultima data cand ne intalnisem -asta era in bucatarie- mi-a spus ca m-am ingrasat cat o vaca.
Dar cum aveam eu sa parasesc acel loc? Am deschis repede fereastra, iar septembrie a atins cu stralucirea soarelui sau si cu finetea adierii caldute lucrurile din camera mea.
Perdelele din fasii de matase, covorul din Maroc, cartile ingramadite pe politele unui raft batran, statuetele din Grecia, biroul cu acea urma de tehnologie numita computer, de toate avea sa imi fie dor. Eram sigura ca imi vor lipsi betisoarele parfumate, deodorantul de camera, mirosul de cerneala a cartilor, picturile mele ce se odihneau una peste alta intr-un teanc de langa ghivecele cu cactusi si nu in ultimul rand fotografiile facute in excursii impreuna cu pozele cu trenuri.
Simteam, iar acel vant ce se lafaia printre perdelele ferestrei si cearsafurile obosite de pe pat, nu facea decat sa imi strige inima sa bata mai tare.
Visul meu nu fusese o gluma. Eram in fata pragului dintre "ce a fost" si "ce va fi". Prezentul eram eu, un copil care dormea tinand perna in brate; o adolescenta cu prieteni pe internet, idei mature si gusturi deosebite. O fata ce visa sa fuga intr-o zi de acasa intr-o calatorie cu transiberianul, ori cu alt tren ce ducea departe. O tanara ce isi dorea un amant si nu se temea ca ceea ce atunci erau complexe mai tarziu aveau sa fie atuuri.
Eu eram prezentul, si fiecare minut ce trecea deja facea parte din trecut, si fiecare minut ce urma, desi din viitor, se transforma in prezent, iar mai apoi -in trecut. Timpul se scurgea ca nisipul dintr-o clepsidra.
Stand in picioare, cu ochii inchisi revedeam imagini din trecut, dar un pendul batea mereu acelasi ritm, semn ca timpul nu astepta : tic-tac!
O copilarie pe jumatate in casa bunicilor - pe jumatate pierduta; dragostea parintilor mei - pe care uneori nu o pricepeam, primii pasi, Balin, Patrocle, castanul, parul al al bunicului, verisorul meu, capcane, scoala, carti, muzica, profesorul de romana, iarna, bataie cu zapada, ploaie, trenuri, scortisoara, ceai, samovar, liceu, emotii, timp, TIC-TAC!
miercuri, 20 august 2008
Ploaia..."
"Toate trec, asa se spune, dar nimic nu trece fara sa lase urme..."
Cand aud asemena vorbe pur si simplu simt ca as vrea sa ma fac mica, mica de tot si sa fiu purtata de vant in timp ce amintiri peste amintiri imi strabat mintea si sufletul. Ideea e ca mica nu ma pot face, insa deseori ma retrag undeva intr-un colt si imi amintesc de atatea clipe frumoase, amuzante sau triste pe care le-am simtit si care mi-au impregnat memoria cu o cerneala imposibil de sters.
Poate ca nici nu as vrea sa sterg amintirile si cunostintele mele... Poate ca defapt ele sunt tot ceea ce mi-a mai ramas din trecut, ele sunt trecutul in sine.
Realizez ca toate intamplarile prin care am trecut pana la varsta aceasta mi-au fost ca o ploaie. Sa fie oare asta motivul pentru care m-am indragostit de ploaie?
De fiecare data cand aud acest cuvant, ori cand il citesc, de fiecare data cand vine ploaia simt o placere formidabila de a o privi, de a o atinge, de a o simti si intelege. Ploaia e singura ce ma face sa imi doresc o imbratisare calda din partea unui prieten drag. Ador sa pasesc pe pietrele ude de pe stradute inguste si intortocheate in timp ce amurgul invaluie oraselul intr-o lumina umeda, traversata de stropi de ploaie durerosi.
Aceeasi apa veche de mii se ani cade pe pamant, aceeasi ploaie ne spune mereu aceeasi poveste. Iar si iar, dar altfel.
Imi amintesc cand apusul m-a surprins candva in apropierea unei cai ferate, in timp ce faceam poze. Apoi a inceput ploaia. Radeam de fericire, simteam ca sunt vie. NU AM FOST UITATA! Rochia imi era uda, mi-am scos sandalele din picioare si am inceput sa pasesc pe calea ferata continuand sa zambesc.
[Nu e minunat?] Apoi a venit soarele, am vazut curcubeul si totul a revenit la normal. Dar splendoarea acelei ploi o voi pastra mereu in minte... Am ascultat povestea picaturilor lovite de pietre, am auzit cantecul pasarilor vesele, am simtit urletul padurii, am cantat ca sa ma simt vie.
miercuri, 13 august 2008
De la autor pentru razboinicii luminii
[Perfect by nature
Icons of self indulgence,
Just what we all need,
More lies about a world that...
(Chorus)
Never was and never will be,
Have you no shame don't you see me,
You know you've got everybody fooled,
Look here she comes now,
Bow down and stare in wonder,
Oh how we love you,
No flaws when you're pretending
But now I know she...
Never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.
Without the mask where will you hide?
Can't find yourself lost in your lies.
I know the truth now,
I know who you are,
And I don't love you anymore,
It never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.
It never was and never will be,
If you're not real then you cant's save me,
And somehow now you're everybody's fool.]
[Noi toti simtim o data sau de mai multe ori, niciodata sau mereu , cum pamantul parca ne fuge de sub picioare, cum totul parca se prabuseste peste noi si nu simtim decat teama, furie si o arzatoare dorinta de a ne ascunde, de a fugi departe de tot. Poate ca fiecare dintre noi a simtit cum pericolul se apropie pas cu pas iar norocul este inlocuit de un esec total.
Sunt persoane si persoane pe lume... Unele cad de sus, iar aterizarea le este atat de grea incat deseori
totul se termina tragic, dar unele dintre ele au forta sa se ridice iar, lucru rar intalnit. Alte persoane nu cad deloc. Ele au decazut cu mult timp in urma, iar o noua decolare le-ar fi imposibila, insa multe o fac, reusesc, si ca prin minune singure isi alunga norii de deasupra capului inlocuindu-i cu o lumina protectoare, cu noroc sau pur si simplu raspunsul la increderea lor ca luminita de la capatul tunelului va aparea.
Pe aceasta planeta micuta si neincapatoare, in aceasta societate chinuitor de incurcata si simpla in acelasi timp, unde se bat idei cap in cap, unde moralitatea pierde teren in fata cruzimii, aici, noi toti ne nastem razboinici ai luminii, insa oh! cat de putini isi pastreaza acest titlu. Dar cat de usor ei decad si ce repede se scufunda in nisipurile miscatoare ale raului.
Sunt prea putini cei ce inteleg ce inseamna cu adevarat “razboinic al luminii”, dar iata ca o sintagma invaluita in ambiguitate poate fi inteleasa destul de usor atunci cand cineva atinge acest punct, atunci cand devine razboinic al luminii.
Desi vechi cat lumea, termenul este recent dat spre intelegere, fiind consacrat totodata ca si apogeul dezvoltarii spirituale. ]
Pentru cei care sunt razboinici ai luminii ori pentru cei care incearca din rasputeri sa isi recupereze medalionul pierdut in trecut exista o carte pe care eu am citit-o si o recomand cu oarecare disperare in speranta ca suflete vor fi salvate si ca lumea va fi un loc mai bun. Titlul sugereaza tot: “Manualul razboinicului luminii”. Nu e greu sa o intelegi, insa sa o simti, sa o traiesti si sa o patrunzi e destul de dificil, insa tot aceasta lectura te invata ca luminita poate aparea din clipa in clipa si ca “Aegroto dum anima est, spes est”( Cat timp bolnavul respira exista speranta).
Pe scurt tot ceea ce ne invata acest genial manual este ca razboinicul luminii mediteaza, traieste, accepta, tolereaza, riposteaza, alege, sufera, raspunde,crede, iubeste si in sfarsit moare. El duce o lupta continua in care este posibil sa castige sau sa fie invins, insa in conceptia sa nu exista invinsi, ci fiecare este un invingator. Orice ar fi merge mai departe. Face sacrificii si nu uita niciodata de unde a plecat. Nu uita ce inseamna gratitudinea, uneori crede alteori nu, uneori spera alteori stie ca trebuie, cunoaste umilinta si vede victoria, dar la sfarsit se redreseaza si stie ca drumu-i nu este calauzit decat de o lumina.
Asadar toti luptam pentru ceva, iar daca nu reusim sa ne atingem scopul, sa ne realizam legenda personala, nu ne mai ramane decat sa zambim, sa ne simtim vinovati, eventual dezamagiti, si sa vedem partea plina a paharului crezand in continuare.
Desi varsta mea m-ar putea face de rusine cand spun acestea, risc, fiindca pana si a scrie despre ceea ce ai vazut si ai incercat sa atingi inseamna provocare. Iata ca am acceptat provocarea si sunt aici, in fata acestui computer tastand grabit fraza dupa fraza incercand sa aliniez ganduri sa ii incurajez pe ceilalti ori poate doar sa ma descotorosesc eu insami de suferinte sedimentate in sufletul meu de prea mult timp.
Am si plans, am simtit ce-i durerea, m-am simtit vinovata, dezamagita, urata, proasta, naiva, dar la sfarsit mi-am adus singura ceva ce m-a putut ajuta: medalionul sufletului. Un medalion facut din lumina ce semnifica o cale lunga si anevoioaza calauzita de o lumina incredibila.
Nu sunt aici ca sa par altceva decat sunt. Sunt aici pentru a-mi atinge un vis, acela de a scrie. Uneori trec zambind pe strada si ma gandesc la mine, si la sufletul meu, dar alteori trec golita de idei, insa niciodata nu uit de unde am plecat si ce am de facut. Noaptea aud trenuri trecand prin gara apropiata. Le sorb sunetul atat de profund si le simt parca trecandu-mi prin tunelul spiritului meu, patrunzand in strafunduri, facandu-ma sa inteleg ca trenul vietii are vagoane alese de mine si ca inainte de toate sunt razboinicul luminii ce cu speranta in priviri si-n minte spune MAKTUB (Asa este scris)
Icons of self indulgence,
Just what we all need,
More lies about a world that...
(Chorus)
Never was and never will be,
Have you no shame don't you see me,
You know you've got everybody fooled,
Look here she comes now,
Bow down and stare in wonder,
Oh how we love you,
No flaws when you're pretending
But now I know she...
Never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.
Without the mask where will you hide?
Can't find yourself lost in your lies.
I know the truth now,
I know who you are,
And I don't love you anymore,
It never was and never will be,
You don't know how you've betrayed me,
And somehow you've got everybody fooled.
It never was and never will be,
If you're not real then you cant's save me,
And somehow now you're everybody's fool.]
[Noi toti simtim o data sau de mai multe ori, niciodata sau mereu , cum pamantul parca ne fuge de sub picioare, cum totul parca se prabuseste peste noi si nu simtim decat teama, furie si o arzatoare dorinta de a ne ascunde, de a fugi departe de tot. Poate ca fiecare dintre noi a simtit cum pericolul se apropie pas cu pas iar norocul este inlocuit de un esec total.
Sunt persoane si persoane pe lume... Unele cad de sus, iar aterizarea le este atat de grea incat deseori
totul se termina tragic, dar unele dintre ele au forta sa se ridice iar, lucru rar intalnit. Alte persoane nu cad deloc. Ele au decazut cu mult timp in urma, iar o noua decolare le-ar fi imposibila, insa multe o fac, reusesc, si ca prin minune singure isi alunga norii de deasupra capului inlocuindu-i cu o lumina protectoare, cu noroc sau pur si simplu raspunsul la increderea lor ca luminita de la capatul tunelului va aparea.Pe aceasta planeta micuta si neincapatoare, in aceasta societate chinuitor de incurcata si simpla in acelasi timp, unde se bat idei cap in cap, unde moralitatea pierde teren in fata cruzimii, aici, noi toti ne nastem razboinici ai luminii, insa oh! cat de putini isi pastreaza acest titlu. Dar cat de usor ei decad si ce repede se scufunda in nisipurile miscatoare ale raului.
Sunt prea putini cei ce inteleg ce inseamna cu adevarat “razboinic al luminii”, dar iata ca o sintagma invaluita in ambiguitate poate fi inteleasa destul de usor atunci cand cineva atinge acest punct, atunci cand devine razboinic al luminii.
Desi vechi cat lumea, termenul este recent dat spre intelegere, fiind consacrat totodata ca si apogeul dezvoltarii spirituale. ]
Pentru cei care sunt razboinici ai luminii ori pentru cei care incearca din rasputeri sa isi recupereze medalionul pierdut in trecut exista o carte pe care eu am citit-o si o recomand cu oarecare disperare in speranta ca suflete vor fi salvate si ca lumea va fi un loc mai bun. Titlul sugereaza tot: “Manualul razboinicului luminii”. Nu e greu sa o intelegi, insa sa o simti, sa o traiesti si sa o patrunzi e destul de dificil, insa tot aceasta lectura te invata ca luminita poate aparea din clipa in clipa si ca “Aegroto dum anima est, spes est”( Cat timp bolnavul respira exista speranta).
Pe scurt tot ceea ce ne invata acest genial manual este ca razboinicul luminii mediteaza, traieste, accepta, tolereaza, riposteaza, alege, sufera, raspunde,crede, iubeste si in sfarsit moare. El duce o lupta continua in care este posibil sa castige sau sa fie invins, insa in conceptia sa nu exista invinsi, ci fiecare este un invingator. Orice ar fi merge mai departe. Face sacrificii si nu uita niciodata de unde a plecat. Nu uita ce inseamna gratitudinea, uneori crede alteori nu, uneori spera alteori stie ca trebuie, cunoaste umilinta si vede victoria, dar la sfarsit se redreseaza si stie ca drumu-i nu este calauzit decat de o lumina.
Asadar toti luptam pentru ceva, iar daca nu reusim sa ne atingem scopul, sa ne realizam legenda personala, nu ne mai ramane decat sa zambim, sa ne simtim vinovati, eventual dezamagiti, si sa vedem partea plina a paharului crezand in continuare.
Desi varsta mea m-ar putea face de rusine cand spun acestea, risc, fiindca pana si a scrie despre ceea ce ai vazut si ai incercat sa atingi inseamna provocare. Iata ca am acceptat provocarea si sunt aici, in fata acestui computer tastand grabit fraza dupa fraza incercand sa aliniez ganduri sa ii incurajez pe ceilalti ori poate doar sa ma descotorosesc eu insami de suferinte sedimentate in sufletul meu de prea mult timp.
Am si plans, am simtit ce-i durerea, m-am simtit vinovata, dezamagita, urata, proasta, naiva, dar la sfarsit mi-am adus singura ceva ce m-a putut ajuta: medalionul sufletului. Un medalion facut din lumina ce semnifica o cale lunga si anevoioaza calauzita de o lumina incredibila.
Nu sunt aici ca sa par altceva decat sunt. Sunt aici pentru a-mi atinge un vis, acela de a scrie. Uneori trec zambind pe strada si ma gandesc la mine, si la sufletul meu, dar alteori trec golita de idei, insa niciodata nu uit de unde am plecat si ce am de facut. Noaptea aud trenuri trecand prin gara apropiata. Le sorb sunetul atat de profund si le simt parca trecandu-mi prin tunelul spiritului meu, patrunzand in strafunduri, facandu-ma sa inteleg ca trenul vietii are vagoane alese de mine si ca inainte de toate sunt razboinicul luminii ce cu speranta in priviri si-n minte spune MAKTUB (Asa este scris)
luni, 11 august 2008
๑۩In Grecia۩๑
[Nimic nu e mai frumos ca atunci cand citesti dintr-o carte, simtindu-i filele, mirosul de cerneala si izul de vechi, insa atunci cand cartea nu poate fi atinsa e de-ajuns doar sa vezi cateva pagini acoperite cu cerneala imprastiata in forma de litere.]
miercuri, 30 iulie 2008
Dream
♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥
Cand eram mica, primul meu vis a fost sa ajung pana in varful pomului de Craciun. Imi parea ceva nemaipomenit, ma chema acea stea din varful sau, si o vroiam, ma provoca [hm...;;) se pare ca inca de atunci imi plac provocarile]
Mai tarziu am vrut sa devin medic, iubeam sa vad cum bunicul trateaza oamenii cu atata pasiune, fara a cere nimic in schimb, multumindu-se doar sa vada un zambet si o vindecare rapida.
Dupa asta au urmat diferite vise, am vrut sa am o papusa Barbie - ca toate fetele de altfel. Nu stiu de ce imi placea, era totusi un moft, si ca orice moft m-am plictisit urgent de ea, hainutele ei au fost distruse de catre mainile mele, care, pline de nervi de copil mic, rupeau si spargeau multe. A trecut si curentul cu papusile si jucariile...nu mai am decat amintirile jucariilor aruncate peste tot, distruse poate, si doar un iepuras, pe care fara sa stiu de ce l-am numit Balin, si ma asteapta si acum, peste atatia ani, pe o noptiera veche.
Cred ca imi schimbam visele la fiecare 30 de zile...poate chiar si mai putin [o fire nehotarata s-ar zice :)]. Cel mai lung vis al meu a fost sa devin arhitect-designer... Desigur, inca mai sper la asa ceva, dar am renuntat la idee.
Timpul si insasi viata au facut din mine ceva nou. Nu tind sa ma reinventez la fiecare 12 luni. Nu am nimic, decat un computer, o pereche de jeansi, niste tenisi, o bluza care-mi este preferata, un penar unde imi tin pixuri, creioane, si cateva caiete, o inteligenta care mi-a fost data atunci cand am intrat in acvariul lumii, puterea de a privi, de a accepta provocarile si muuuuulte amintiri [prea multe ar spune unii]. Cateva persoane, un profesor de romana, cativa prieteni virtuali, un caine, un copac, trei creioane, o suvita de par, si o fotografie.
Si multe vise au trecut pe langa mine... ma vedeam medic, ghid turistic, astrolog, cantareata, jucatoare de volei, vanator de comori, si tot asa [cred ca le-am si pierdut sirul]. Mai nou nu imi doresc nimic. Nu vreau decat sa calatoresc, sa gust din baclavaua facuta de un turc, sa beau apa de la o fantana publica din Medina Marocului, sa incalt pantofii de samba si sa dansez alaturi de o brazilianca. Tare as vrea sa beau vodka in Rusia, sa port un sari din India, sa alerg merg intr-o caravana simtind camila ce calca nisipul, in fine, sa calatoresc. Vreau la fel de mult sa citesc... ca sa nu mai vorbim de cultura generala, aventuri, provocari, si restul... [Poate ca "sa-mi traiesc viata" e rezumatul dorintei mele, visului meu, dar e o expresie prea invechita, prefer termenul de "IMPLINIRE A VISELOR". Fiind o visatoare ma hranesc din fantezii si dorinte, asa ca, o implinire a tuturor viselor ar fi idealul :)].
Nu incetez sa cred ca o carte te face fericit, nu ma opresc din visat, traiesc respirand sensibilitate, ating naiv subiecte neatinse inca de cei de varsta mea. [Sa fie oare acestea provocari ?].
Trebuie sa inchei ...ar fi mult mai multe de scris, dar iata ca vreau sa plec... Nu refuz niciodata o calatorie prin padure... Se apropie ora cand trenul trece pe acolo...vreau sa fac poze. :)
♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥ ♥▬♥
miercuri, 23 iulie 2008
joi, 17 iulie 2008
Indragostita mereu
"As vrea sa ii vad ochii Maitreyiei", asa s-a sfarsit inca o carte pe care Mircea Eliade a scris-o in asa fel incat sa nu lase pe nimeni neatins de sentimente profunde [profunde!] .
[Nu stiu altora cum li se pare insa eu cand spun ochi spun tot ceea ce inseamna om,
creatura; spun tristete si bucurie, spun lumina, speranta, incredere si iubire, tradare, umilinta, dezamagire si prietenie, complot , dorinta , chin si supravietuire, sau mai bine zis tot ceea ce inseamna trairi si sentimente umane, caci ochii ne sunt oglinda sufletului.
Deaceea si mie, ca si lui Eliade, imi place sa vad ochii mai intai de toate, si sa inteleg ce se ascunde in spatele privirilor. ]
Aceasta lucrare, "Maitreyi", m-a facut sa imi dau seama de cat de frumos sau cat de dureros este sa iubesti. Si iarasi reflectez la zilele in care citeam "Romanul adolescentului miop", "La rascruce de vanturi" ori "Printul fericit" si ma gandesc la cat de mult am fost influentata de aceste carti, povesti la urma urmei... [Povesti!!!]
[...]
Stau si plang... Nu inteeg cum e posibil... Oare de ce am renuntat la asa-zisii prieteni ai mei? Poate fiindca sufletul meu repugna orice urma de minciuna, de ipocrizie, invidie, fals. Asa ca decat sa imi arunc dragostea in gol, in prapastii primejdioase mai bine o revars peste o carte, carte ce tot mie imi va inapoia dragostea, insa transformata. Voi continua sa citesc, sa ma cufund in abisul cartilor, sa fiu eu protagonista ori naratorul.
Deseori ma trezesc, in nopti cu luna "aruncata", parca, din somn. Cartile ma cheama... si nu oricum, ci prin vise, si iata, ca si eu, ca prin vis, ma ridic, calc pe podeaua rece, care ma trezeste brusc, aprind lampa, imi iau stiloul si incep apoi continui fara rasuflare sa imi astern vise intregi pe jurnalul cu coperti vanate de timp si file aromate cu asteptare care ma face sa mai vreau o data sa evadez din casa si sa ma duc la furat de cirese, sa strabat 20000 de leghe sub mari incercand sa aflu de ce in casa bunicilor e mereu cald si placut, si de ce pe ulita copilariei Olguta si Otilia au uitat sa apara.
De cate ori vad jurnalul, inghit in sec, inchid ochii si imi dau seama ca il iubesc pe Robinson Crusoe mai mult decat pe Croitorasul cel viteaz, care -dupa o serie de cugetari- nu e deloc viteaz, fiindca ce a facut el nu era crima, si ca singurul "criminal" din copilaria mea este lupul. Realizez ca ma arde o dorinta de a fugi urgent in Alaska, in cautare de noi aventuri, ori sa inot pana in strafunduri cu Mica Sirena, sa vedem de acolo, de joc, impreuna, cum Moby Dick devine prada pentru oamenii bicentenari; or poate nu as vrea sa fug nicaieri, poate ca tot ce vreau e sa ma asez pe scaunul batran la masuta prea patata de cerneala si sa incep sa umplu pagina dupa pagina cu ganduri si trairi de adolescent miop.
Am amintiri incepand cu varsta prea frageda la care am deschis prima carte. Oooohh.... pagini fine, miros de cerneala, aspect placut... : [...] Iar apoi cartile au devenit caramizi din zidul amintirilor mele, diapozitive din filmul vietii mele. Mi-ar fi greu fara ele. Da. Recunosc. Mi-ar fi prea greu fara Mircea Eliade, Ion Creanga, Mihai Eminescu, Ionel Teodoreanu, Gorge Cosbuc, Vasile Alecsandri, Nichita Stanescu, Mihail Sadoveanu, Emily Bronte, Paulo Coelho, Liviu Rebreanu si toti ceilalti pe care i-am "cunoscut" sau care urmeaza sa ii "cunosc".
Il iubesc pe artistul din Teodoreanu, cel care transforma cuvintele in metafore, si face din nimic ceva maret. Ii multumesc lui Creanga fiindca datorita lui mi-a fost dat sa traiesc o copilarie vesnica. Nu voi uita ca Sadoveanu m-a imbogatit spiritual, si nici ca psihologia/filosofia lui Eliade, Rebreanu si Coelho mi-au oferit o alta conceptie despre tot ce ma inconjoara, despre...Univers...
Nici nu stiu cum sa inchei... Defapt, sunt in extaz [ Oooo da...!!] Sufar de insetare si tremur de bucurie fiindca am putut sa imi deshid iarasi ochii si sa las acea sclipire sa cada aici.
[...]
Iarasi plang.Insa sunt lacrimi de fericire. Mi-e dor de privire. As vrea sa vad ochii... Ba nu. Poate ca ar refuza sa imi ofere o privire. Ma asteapta o carte. :) Ma arunc intr-o alta aventura, caci multe si frumoase sunt caile pe care te poarta dragostea...ma rog, cartile.
vineri, 4 iulie 2008
De la autor
(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)
De curand mi-a fost sugerat sa fac din acest blog un loc unde cei tristi si indurerati, cei plini de viata si increzatori, cei statornici ori cei visatori, sa isi gaseasca un refugiu sau coltul unde sa dea frau liber gandurilor si ideilor...
Nu stiu de ce, dar am sesizat ca odata cu varsta fiecare ne dorim cate ceva pentru suflet. Fie ca mergem in supermarket si ne cumparam o cutie de bomboane de ciocolata, pe care le savuram acasa urmarind un film bun, ori le dam bunicii cand mergem in vizita la ea; fie ca mergem sa facem sport in parc ori la sala; sau pur si simplu stam si ascultam muzica preferata in compania unei cani cu ceai sau unui suc de fructe, tot pentru suflet o facem.
Si chiar daca noi criticam non-stop, si strigam cat se poate de tare "ASTA E ROMANIA!!! O TARA DE R***T!!" tot degeaba o facem, fiindca asta ne da de gol ca defapt noi nu stim cum sa ne bucuram de ceea ce e mai frumos: cativa prieteni, o vacanta placuta, un sarut, o privire, o carte buna, muzica preferata, un film, o petrecere, cateva ore in telefon stand la barfa, plaja, bataie cu rosii, tenis cu piciorul, volei, v-ati ascunselea...Toate acestea sunt placeri pe care le poti avea oriunde , si chiar sunt pentru suflet, chiar ne fac sa ne simtim bine.
Nu stiu, strada probabil e singurul loc unde inspiratia mea ia amploare. Acolo vad batrani trecuti prin viata care isi poarta batranetea grea cu resemnare; vad copii ce se joaca lipsiti chiar pana si de cele mai minore griji. O vad pe tanti Paula carand iarasi o sacosa cu nimic in ea...imbracata aiurea si murdara. O salut, inghit in sec si merg mai departe. Vad pisici aruncate de oameni prin santuri, cersetori, gropi, gunoaie, aglomeratie, stres, chinuri, voci, injurii, laude, manele, accidente, zgomot, poluare, masini, indiferenta, nepasare, tristete, disperare, orgoliu, mahnire, resemnare... SI TOTI CRITICA! Toti vad numai asta! Dar oare nu ar putea si ei sa fie mai putin superficiali, sa nu mai vada doar aceasta patura jalnica ce acopera tot ceea ce e frumos? Stratul asta ce ne macina sufletele, si care ne face sa doara tot mai mult...??!!!
Bineinteles ca e posibil sa patrundem in abisul lucrurilor din "vasul" pe care exista o eticheta colorata unde scrie simplu "Pentru suflet" : Acest "vas" e doar acel balon amintit in articolele mai vechi, e zidul de sticla ce ne desparte de nepasarea asta chinuitoare din lume, e lumea imaginara unde cei care reusesc sa patrunda vad tot ceea ce ne face sufletul usor si plin de incredere. Poate si blogul acesta e doar o sutime din acel vas, DAR ESTE, si aici fiecare putem fi sinceri, demni, iubitori, putem gasi cele mai frumoase lucruri: o cutie de bomboane, o cana cu ceai, o imbratisare, o carte, muzica,un zambet, o floare, o privire, un suc, o intalnire, un dans, un sarut, o noapte impreuna, iubire, sinceritate, prietenie, compasiune, solidaritate, posesie, implinire si nu in ultimul rand FERICIRE...
(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)
De curand mi-a fost sugerat sa fac din acest blog un loc unde cei tristi si indurerati, cei plini de viata si increzatori, cei statornici ori cei visatori, sa isi gaseasca un refugiu sau coltul unde sa dea frau liber gandurilor si ideilor...
Nu stiu de ce, dar am sesizat ca odata cu varsta fiecare ne dorim cate ceva pentru suflet. Fie ca mergem in supermarket si ne cumparam o cutie de bomboane de ciocolata, pe care le savuram acasa urmarind un film bun, ori le dam bunicii cand mergem in vizita la ea; fie ca mergem sa facem sport in parc ori la sala; sau pur si simplu stam si ascultam muzica preferata in compania unei cani cu ceai sau unui suc de fructe, tot pentru suflet o facem.
Si chiar daca noi criticam non-stop, si strigam cat se poate de tare "ASTA E ROMANIA!!! O TARA DE R***T!!" tot degeaba o facem, fiindca asta ne da de gol ca defapt noi nu stim cum sa ne bucuram de ceea ce e mai frumos: cativa prieteni, o vacanta placuta, un sarut, o privire, o carte buna, muzica preferata, un film, o petrecere, cateva ore in telefon stand la barfa, plaja, bataie cu rosii, tenis cu piciorul, volei, v-ati ascunselea...Toate acestea sunt placeri pe care le poti avea oriunde , si chiar sunt pentru suflet, chiar ne fac sa ne simtim bine.
Nu stiu, strada probabil e singurul loc unde inspiratia mea ia amploare. Acolo vad batrani trecuti prin viata care isi poarta batranetea grea cu resemnare; vad copii ce se joaca lipsiti chiar pana si de cele mai minore griji. O vad pe tanti Paula carand iarasi o sacosa cu nimic in ea...imbracata aiurea si murdara. O salut, inghit in sec si merg mai departe. Vad pisici aruncate de oameni prin santuri, cersetori, gropi, gunoaie, aglomeratie, stres, chinuri, voci, injurii, laude, manele, accidente, zgomot, poluare, masini, indiferenta, nepasare, tristete, disperare, orgoliu, mahnire, resemnare... SI TOTI CRITICA! Toti vad numai asta! Dar oare nu ar putea si ei sa fie mai putin superficiali, sa nu mai vada doar aceasta patura jalnica ce acopera tot ceea ce e frumos? Stratul asta ce ne macina sufletele, si care ne face sa doara tot mai mult...??!!!
Bineinteles ca e posibil sa patrundem in abisul lucrurilor din "vasul" pe care exista o eticheta colorata unde scrie simplu "Pentru suflet" : Acest "vas" e doar acel balon amintit in articolele mai vechi, e zidul de sticla ce ne desparte de nepasarea asta chinuitoare din lume, e lumea imaginara unde cei care reusesc sa patrunda vad tot ceea ce ne face sufletul usor si plin de incredere. Poate si blogul acesta e doar o sutime din acel vas, DAR ESTE, si aici fiecare putem fi sinceri, demni, iubitori, putem gasi cele mai frumoase lucruri: o cutie de bomboane, o cana cu ceai, o imbratisare, o carte, muzica,un zambet, o floare, o privire, un suc, o intalnire, un dans, un sarut, o noapte impreuna, iubire, sinceritate, prietenie, compasiune, solidaritate, posesie, implinire si nu in ultimul rand FERICIRE...
(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)(♥_♥)
sâmbătă, 28 iunie 2008
Fara sens
♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥
Fa totul atat de frumos intr-o lume nebuna
Si eu voi incerca sa gasesc cuvinte ca sa zic
Tu faci ca totul sa fie in regula cand esti prin preajma
Baiete, tu ma faci sa cant...
Mmm....
Tu esti lumina mea in intuneric
Ghidandu-ma, ghidandu-ma spre casa
Si increderea ta in mine, este tot ce am eu nevoie
Baby, dragostea ta ma face sa fiu libera
Mmm...
Am nevoie de putin ajutor, baby
Nu pot sa dau impresia ca respir usor
Nu cand esti tu prin preajma, oooh...
Mmmm...
Desi inca nu am simtit iubirea, ea exista peste tot in jurul meu... Imi place sa vad oameni iubindu-se si iubind. Da, fiindca dragostea nu e numai pentru persoane, ci si pentru obiecte sau lucruri spirituale...
Am vazut calugari si maicute ce il iubesc pe Hristos; am vazut oameni ce iubesc oameni, oameni ce iubesc animale, oameni ce iubesc lucruri; animale ce iubesc oameni, animale ce iubesc animale sau chiar lucruri... Tin minte cum atunci cand eram mica parintii imi spuneau ca dragostea este cel mai frumos sentiment pe care il poate trai cineva... Si toti afirmam asta.:)
Nu inteleg de ce scriu acestea...insa, cert e ca dragostea e ca hidrogenul :D:D Este omniprezenta, batrana cat lumea si indispensabila. :X:X
Poate fi scrisa, citita, stearsa, aruncata, primita, furata, cantata si simtita :)
♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
