Gândurile cresc pe lângă mine

1 septembrie, prima zi de toamnă. Aş vrea să vad celebrele frunze ruginii din cântecele vechi, să văd vreun stol în V ce-şi duce zborul spre sud. Aş vrea să pot fi şi eu romantică, visătoare la fiecare adiere de vânt şi melancolică atunci când văd stele pe cer în miez de noapte, dar nu, nu pot.
Sunt de-o nesimţire crasă; râd când văd femei amorezate de flori şi chestii lipsite de orice urmă de artistic. Mă tăvălesc de râs când le văd visătoare în cu totul alt sens decât ar trebui, gen relaţii cu bărbaţi fatali, nuntă de vis, călătorie plină de romantism în Paris.
Nu înţeleg nicicum asemenea comportament privitor la anotimpuri. Văd în toamnă doar sursă de inspiraţie, un prilej de a schimba ceva, temperatură ideală, perioada când poţi combina cele mai interesante haine, peisaj artistic, spirit de boem. Atâta tot. Tot ce pot face e să cânt şi să scriu despre cât de frumos e fii tânăr şi despre cât de aiurea e să fii ilegal şi limitat de o familie, de un oraş şi o ţară.